Doruri
Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.
Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.
De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.
De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.
Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.
Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.
Category: Thoughts
All author's poems: Craciunas Silviu ![]()
Date of posting: 7 July 2020
Timp de citire: ~2 min.
Views: 2850
Other poems by the author
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează
3. Morții nu plâng. Lăcrimează
O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.
Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:
— Nu pune mâna!
Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.
— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.
— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.
În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.
— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!
Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.
— Încarcă!
Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:
— 120!
Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.
— Încarcă!
Un nou moment de liniște care cerea un bis.
— 120!
Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.
— Ritm sinusal! Puls 65.
Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.
— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.
Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.
— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?
Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.
Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.
Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.
— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.
— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.
Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.
— Nu acum. Nu poți muri încă.
Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca săi deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.
— De unde sunteți, doctore?
— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.
— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.
Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.
— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.
Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?
— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?
Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
— Nimic.
Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.
— Care dintre asistente ți-a fost alături?
Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.
— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.
Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.
— Cea tânără sau cealaltă?
— Cea tânără.
În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:
— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!
Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.
Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.
Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.
— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!
Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.
— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!
Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.
— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!
Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.
O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.
— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!
Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.
— De ce pacienta din micul salon este izolată?
— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.
Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.
— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.
— De aici, pansamentul?
— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.
— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.
— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.
— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.
— Violată?
— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.
— Vreau să o văd!
— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.
— Merg chiar acum.
— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.
Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.
Galben
O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.
Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.
E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.
Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.
Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.
Las
Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.
Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.
Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.
Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.
De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 1. Turnul roșu
Motivație
Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.
1. Turnul roșu
Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.
— Nu pune mâna!
Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.
— Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.
Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.
— Nu pune mâna!
Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?
Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.
— Lazaret.
Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.
Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.
— Lazaret.
Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:
— Haide, maică, să asculți!
Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:
— Ce să ascult, maică?
— Nebunele din Lazaret.
Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.
— Nu pune mâna!
Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:
— Rousseau, Emile ou de l’education.
Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.
— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.
— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.
— Fata, are și ea o oglindă?
— Fata nu este în lumea ta.
Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.
— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!
Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.
— Piei, drace, de aici!
— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.
Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.
— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.
Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:
— Să nu mă bați!
— Cum vă numiți?
Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.
— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?
Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.
— Deseară, la geam, doctore.
Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.
— Incurabil. Incurabil. Incurabil.
Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.
Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.
— Aici? Aici nu este nimeni?
Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.
— Însoțește-l tu pe doctor.
Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.
— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.
— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.
— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.
— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.
Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.
— Nu pune mâna!
— Nu pune mâna!
Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.
Copyright Silviu Crăciunaș (email:[email protected])
Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Mâna (parodie)
pe strada mea se pierd lucruri
tot felul de lucruri
o dată am găsit o mână de om
mișcătoare
râcâia cu degetele
cu unghiile
pământul
mai încolo un ciung
dirija netulburat traficul
într-o intersecție
și-am rămas fără grai
nu se întâmplă de multe ori
să întâlnești laolaltă cauza și efectul
nu mai spun că mâna de om
era vorbitoare
da
îi răspund
aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare
apoi m-am culcat
și-n vis m-am trezit cu ciungul
că-mi umple cu pietre fântâna
ce vrei, bre? îl întreb
dă-mi înapoi mâna!
Trioletul zborului
Cândva și eu va fi să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Și-atunci, avântu-mbietor,
Pe când va fi și eu să zbor,
Prin cer mă va purta de zor,
Cu ochii de lucire plini.
Va fi și eu cândva să zbor
Spre zări cu falnice lumini.
Epigrame VI
Super calificat
Să promovezi, ai fost la un concurs,
Şi diplomele ţi le-ai etalat în grabă,
Dar când la întrebări ai fost supus,
Acestea au început instant să ragă.
Super calificat
Diplome ai adunat duium,
Şi te lauzi peste tot cu ele,
Dar valoarea lor? Ţi-o spun:
Trei lulele, trei surcele.
Unui cuplu gay
Se certară seara toată,
Dar tăcu într-un final,
Când brunetul îi arată,
Cum să faci ceva b-anal.
Boala sau jignire?
Făcui iar analize medicale,
Și am trimis la doctor fata,
Iar el i-a spus fără taclale,
Vezi ce faci, că e Prostata.
Interviu
S-a pornit, spre a convinge,
Zeci de diplome s-arate,
Însă foarte rău se-ncinge,
De-l întrebi ceva din carte.
Unui jandarm
Beai lapte cu mult șarm,
Şi ţi se părea plăcut…
De când te-ai făcut jandarm,
Îl servești…numai bătut!
Hoţia astăzi
De spui că-s hoţi, că au furat,
Vei fi damnat pe viaţă,
Că astăzi cel ce fură e stimat,
Iar păgubaşul e considerat paiaţă.
Mariaj
În tinereţe când o curta,
O numea: regina mea,
Dupa ce nunta s-a dus,
I-a cam devenit supus.
Unei supraponderale
Nu mai face sport, te rog,
Chiar opreşte-te din muncă,
Pentru noi eşti ca un drog,
Când transpiri, miroşi a şuncă.
Lui M.I.Quintus
turnător la securitate
Epigramist cu multe vicii,
Cu vorba stearpă şi tocită,
Doar când îşi turna amicii,
Devenea mai ascuțită.
Lui M.I.Quintus
Venerat în PNL,
Senior în CDR,
Acoperit de PSD,
Turnator la PCR.
LUMEA TACE
Sunt trei forțe mari în lume
Gândirea ,speranța și cutezanța ,
Cele trei s-au întânlit
Și în cor au hotărât :
Pentru noi nu sunt hotare.
Putem cutreera pământul
Precum ploaia ,precum vântul
Fără pașaport sau viză .
Dacă avem așa putere,
Să le dăm și altora
Să se bucure de ea !
Tocmai ,cred că a venit vremea.
Apele-s învolburate
Mulți scrâșnesc din dinții ,
Lumea tace suferindă
De s-ar vedea în oglindă?...
Incantații
am știut că nu exiști cu adevărat
mi-am ascultat inima
care a mai bătut și-n alte piepturi
în alte vieți
și nu te-ntâlnise
nu auzise despre tine
asemenea zvonuri circulă printre inimi
dar eu n-am încetat să te caut
Poezie
femeie de moravuri ușoare
metresă
te-aș compara cu Diane Poitiers
însă nu pot
te apropii mai degrabă de flușturatica
Marguerite Gautier
o damă cu camelii otrăvite
accesibilă tuturor
degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal
potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos
ești chiar tu
Poezie…
Ochii nu mint niciodată
Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,
În ei, adevărul se ascunde și se simte.
Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,
Dar ochii trădează orice suflet ars.
În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,
Cuvinte nespuse ce strigă în cor.
Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,
Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.
În ei, se citesc povești nespuse,
Iubiri trecute și inimi distruse.
Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,
Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.
Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,
Acolo se vede tot ce sufletul simte.
Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,
Ochii spun povestea, curat și profund.
Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,
Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.
Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,
Dar ochii... ochii nu mint niciodată.
MCG
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Reformare
Gabriel Nicoara
18 November
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 November
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 November
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗