O umbră, umbra singurătăţii

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină

Pe pajiştea verde stau clipele mute
şi flori se desfac răspândind fericire,
un fluture alb de prin zări aşternute
desprins e din soare cu-a lui strălucire.

E fulger de vară prin timpul statornic,
răstimpuri de clipe stau ani să măsoare,
întinsele-i aripi sunt limbi de ceasornic
ce vremea le poartă din floare în floare.

Din albul aprins aşezat şi în suflet
vorbesc adieri peste flori întristate,
răsfrânte de veacuri, s-aşeze răsuflet
în cupe rotunde de buze-nrămate.

Un cerc de culoare privirea-i aprinde,
e cerul tablou într-o floare plăpândă,
cu îngeri şi nori necuprinsul cuprinde
copila crăiasă prin lumea ei blândă.

Arome se-avântă simţirea să-i scalde
cu calde chemări într-o clipă zăbavă,
un fluture plânge cu lacrimi ce-s dalbe,
în aripi cuprinde o floare-n dumbravă.

Un fluture alb cu iubire se-apleacă
pe floarea râvnită de ploaie şi soare,
în albul din aripi culori să petreacă,
un fluture alb răstignit pe o floare.

Ţi-ai pus petale în clipire
când zorii zilei îi supui,
cu roua vieţii în privire
eşti vis hoinar al orişicui.

De sunt bolnav de-a ta fiinţă,
în trupul tău aș  vrea să pier,
din cupa ta să iau căinţă,
prin albul pur să par mister.

Când vântul frânge o dorinţă
din gânduri vechi prin care zbor,
din şir de lacrimi dă-mi sentinţă
să-ți fac din vorbe un covor.

E somnul zilei prins în ceaţă,
pe lacul tău mă simt stingher,
iubesc un nufăr plin de viaţă,
iubesc al florilor mister.

În umbre vin spre maluri urme
de flori întinse peste lac
sclipiri de cer iubiri să scurme
prin dorul meu mereu sărac.

De la Claude Monet - Metropolitan Museum of Art, CC BY-SA 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8947762

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Pe un taler pui lutul, pe celălalt stele,

Și pendulezi veșnic prin nopțile grele,

O parte e carne, suspin și pământ,

O parte e umbră, lumină și gând.

Cât cântărește o clipă de dor?

Dar pasul greoi al unui muritor?

Trecutul apasă cu pietre de moară,

În timp ce viitorul e fulg ce zboară.

Aici pui mândria, un munte de scrum,

Dincolo o iertare culeasă din drum.

Și cauți un punct de unire, un rost,

Între ce va să fie și tot ce a fost.

Un taler coboară când rănile dor,

Iar celălalt urcă spre cer, prea ușor,

Niciunul nu învinge, nu cade definitiv,

Ești drama din mijloc, un martor fictiv.

Iar acul balanței, în nemișcarea lui dreaptă,

E clipa de acum ce tăcută așteaptă

Să înțelegi că echilibrul sublim

E pragul în care și pierdem, și primim.

Nu lutul, nici steaua nu dețin adevărul,

Ci axul pe care își tremură firul

Întreaga existență purtată în piept

Să fii trecător, dar în duh înțelept.

Mă  simt  decapitata
Dintr-o lume de  vânt purtată
Pe unde mi-o  fi ţeasta
Gâde  conștiința  ia-o   plată .

Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…

Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați  curmat.

Adunătură  ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.

Auz nu  am , nici  văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un  greu mormânt
Și lumea lui își pierde  crezul.

Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.

Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.

Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.

Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.

Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.

Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.

Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul disturge persistent.

Căci știrbilor oameni viața se termină 

Unde din crăpături răsare adevăr,

Iară iluzia devine ivăr,

Și sufletul se vermină.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă 

A cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Ce nedreptății coase mantie.

Căci timpu-i limitat,

Și minute, ore, vieți s-au spulberat.

În căutarea unui rost,

Vor fi, sunt, și au mai fost.

Căci viața-i in debusoleu

Orice suflet dă de greu,

Iară unele suprafața atacă,

Pe când altele se-nneacă.

Căci primăvara-i înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

In inimă îmi trezește răscoală.

Tu ești cel mai dulce alin,

Iubirii-mi ești un cămin.

File multe pot să scriu,

Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.

Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire,

Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.

Am scris cu slova aurită, fină,

Să pot a simț și eu că am existat,

Și-n urma mea, cea plină de rugină,

O urmă de speranță am lăsat.

Am scris cu slova caldă de mătase

Și lacrimi cristaline am vărsat,

Ca cei ce vin în urma după mine

Să simtă ce am simțit și eu odat'.

Am scris și simfonii nedeslușite,

De nimeni și nimica niciodată,

Acelea poate erau doar pentru mine,

Să-mi amintesc și eu ce am creat.

Am scris în armonie cu natura,

Și pete de culoare am vărsat,

Și tot ce apoi s-a alipit de mine,

Misterul din cuvinte mi-a aflat.

Să nu te temi când treci prin astă viață

Fără să înțelegi de ce te-ai fi născut,

Căci ți-ai pierdut carnetul tău de sarcini

În era când erai un simplu lut.

Când toți îți țipă „nu mai ești al nostru”

Pe drumul care duce nicăieri

Să nu te pierzi nicicând în necredință,

Căci libertatea ți-o trăiești în cer.

Acolo lângă stelele surate

Unde te-așteaptă vechii tăi strămoși

Când treci prin ceea ce îi spunem moarte

În Univers e casa sufletului tău.