O umbră, umbra singurătăţii
Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.
Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.
Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.
Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.
Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.
O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu
Craciunas,dragoste,singuratate
Data postării: 30 martie
Vizualizări: 331
Poezii din aceiaşi categorie
Вермут и пачка сиг
Надеваю рукова из зажигалок,
Всё как обычно из говна и палок.
Нагоняет психоз и животный страх,
Чувства будто живу просто так.
Видели бы мои родители этот пиздец!
Страшный сентимент бы их оповерг.
Снимаю всё на старой камере,
И рядом с девочкой, нагоняет моногамия.
Шесть часов торчу, ломаюсь,
И думаю страсть это или, я кончаюсь.
Тревожно смотрю глазами в потолок,
Ведь жизнь даёт заново урок.
"Inspirat de ofertă"
De ziua națională a culturii 🇹🇩
"Inspirat de ofertă"
10 motivații
Pentr-un milion de motive,de vieți.
10 motivatii sa poti sa te ierti
Milion de motive sa vrei, sa poti si sa speri
10 motivatii
Sa te ridici ...din ruine
In credințe si vreri
Milion de motive sa nu uiti de ieri
10 motivatii legate de țel
Milion de motive puse in
Inimi ce pier.
Compozitie din litere inspirata urmare a unei oferte făcută de George Augustin Stirbat .
Florin Ristea
15.01.2024
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Mai departe
Voi trece singur mai departe,
Cum neștiut o fac mereu,
Prăpastia ascunsă-n noapte,
Tăiat-adânc în pieptul meu.
Tăcând cu ochii în pământ,
Asemeni unui prizonier,
Legat de glie și cuvânt,
Cu umbre cenușii de fier.
Voi arde podurile iar,
Cu lacrimi să mă spăl pe mâini,
Vărsând amestecat prin jar,
Otravă neagră în fântâni.
Vei crede poate că-s pierdut,
Cum rătăcesc așa pustiu,
Prin lume surd, orbit și mut,
Pe căi pe care nu le știu.
Vei spune altora că ieri,
Pe când zburai prin visul tău,
Ne-am întâlnit între căderi,
Că eram trist pășind în hāu.
Nici nu vei bănui măcar,
Ce foc nebun în mine urlă,
Și nici cum timpul în zadar,
Rămâne tot mai mult în urmă.
Ce răni ascunse încă dor,
Curgând șuvoi, nevindecate,
Sau câte clipe goale mor,
În reci priviri întunecate.
Căscate surd în pieptul meu,
Prăpăstii cu miros de noapte,
Cum neștiut o fac mereu,
Purtate dincolo de moarte.
Dilema
Întunericul profund, rece, infinit,
Se preschimbă absolut,
Într-un cadru mult iubit,
Și se întoarce iar la lut.
Lumina orbitoare ce promite,
O secundă efemeră,
Se întoarce-n timp și speră,
Trecutul să-l imite.
Zorilor de mâine
Aștept să răsari din văile apuse,
Să ne dai căldura demult râvnită
Înainte ca privirile ascunse,
Să înainteze spre poarta cea greșită.
Semnul cerului nu se mai arată,
Se ascunde dup-un colțișor,
Și bunicii care mereu ne iartă
Se prăpădesc, pe rând, încetișor.
Întreg altarul de cununi cu poamă
Va rugini și el la rândul lui,
Iar lângă capătul de la lopată
Vor fi citite nume sub un cui.
În jurul a mii de grădini cu buburuze,
Se va înălța un zid cu iarbă deasă,
Și care vor asculta de frumoasele muze,
Scufundați vor fi până la amiază.
Stoluri de păsări călătoare,
Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.
Și gândul că ne părăsesc mă doare,
Milă de ele fie-vă că mor!
În pături găurite de molii,
Se adăpostește al meu popor,
Dar cârma de la marile corăbii,
Nu își mai revine după un ocol.
Încet se va stinge și lumina,
Păstrată în sufletul aprins de fiară,
Și-odată ce e trasă și cortina,
Nu mai întind mâna ca să ceară.
Nu mai au timp decât să se gândească,
Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,
Așa cum e și plăcerea trupească,
Dacă nu era, mai bine mureau.
Alte poezii ale autorului
Cupidon
Cupidon
Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.
Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.
Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.
Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.
Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.
Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.
Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.
Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.
Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 2. Trecut și prezent
2. Trecut și prezent
Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.
— Loiza! Loiza!
Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.
— Nebunule, unde ți-e capul?
— Dobitocule, te crezi pe câmp?
Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.
Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.
Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.
— Tratamentul la salonul 2!
— Aduceți cina la salonul 1!
— Mizerie la salonul 1!
— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!
Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.
Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.
O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.
— Nu pune mâna!
Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.
În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.
— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?
Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.
Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.
— Gabriel! Deschide ușa!
Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.
— Gabriel! Deschide odată!
Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.
— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?
— Nu este încuiată, mamă!
Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.
— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.
Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:
— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.
Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.
Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.
Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 8. Despre iubire și despre iertare
8. Despre iubire și despre iertare
Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.
— Asculți?
— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.
În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.
— Bănuiesc că vrei să vorbim.
— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.
— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?
— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.
— Dar despre ce, Iulia?
— Despre iubire și despre iertare.
— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.
— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.
— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?
— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?
— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?
Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.
— Nu intra. O sperii.
Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.
— Nu înțeleg.
— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?
— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.
— De ce, Gabriel?
— Poate pentru că te iubesc pe tine.
— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.
— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.
— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.
În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.
Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.
— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?
Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.
Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 3. Morții nu plâng. Lăcrimează
3. Morții nu plâng. Lăcrimează
O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.
Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:
— Nu pune mâna!
Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.
— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.
— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.
În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.
— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!
Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.
— Încarcă!
Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:
— 120!
Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.
— Încarcă!
Un nou moment de liniște care cerea un bis.
— 120!
Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.
— Ritm sinusal! Puls 65.
Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.
— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.
Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.
— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?
Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.
Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.
Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.
— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.
— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.
Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.
— Nu acum. Nu poți muri încă.
Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca săi deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.
— De unde sunteți, doctore?
— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.
— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.
Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.
— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.
Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?
— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?
Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
— Nimic.
Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.
— Care dintre asistente ți-a fost alături?
Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.
— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.
Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.
— Cea tânără sau cealaltă?
— Cea tânără.
În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:
— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!
Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.
Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.
Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.
— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!
Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.
— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!
Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.
— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!
Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.
O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.
— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!
Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.
— De ce pacienta din micul salon este izolată?
— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.
Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.
— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.
— De aici, pansamentul?
— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.
— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.
— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.
— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.
— Violată?
— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.
— Vreau să o văd!
— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.
— Merg chiar acum.
— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.
Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.