O lume vezi, frumoasă-n ochii tăi,

Dar, din adânc, doar umbre se ivesc,

Pe buze, vorbe-amar de oameni răi,

Iar monștri-n noi, încet, se-adăpostesc.

Săraci suntem când ne-mpărțim în bani,

Și bogați, când pacea-i tot ce vrem să fie,

Ce rost au vise-aprinse de-orfani?

Când tot ce avem e-o lume prea pustie.

Cuvintele ne poartă-n foc și scrum,

Iubirea-i iar un loc ascuns de noi,

Naiva femeia ce rămâne-n drum

Când toți plecăm să scăpăm de nevoi.

Și-n timp ne pierdem rostul și ființa,

Cuvintele-s doar pași greșiți, mărunți,

Cu păreri goale-n loc de conștiință

Trecem, fără-a mai privi-napoi.

Ai câți ani ți-ai dori să ai,

Ai părul creț pe care l-ai admirat mereu, care nu se pleoștește niciodată,

Ai un perete plin de tablouri la tine în cameră,

Ai cel mai în vogă model de telefon,

Ai cel mai bun prieten, nu te va dezamăgi în veci, nu cu bună știință cel puțin,

Ai parte de cel mai delicios mic dejun (clătite cu Nutella),

Ai cel mai performant pedometru din câte se puteau descărca,

Ai cea mai rapidă bicicletă, cu ea ajungi în Fălticeni în doar 15 minute,

Ai cel mai drept nas, nu îți mai trebuie rinoplastie,

Ai cei mai drepți dinți, niciunul mai în spate sau mai in față,

Ai parte mereu de cea mai corectă apreciere din partea celor din jur (minciună mai sfruntată nu există, nu te vor cunoaște, fie pentru că nu le pasă, nu le trebuie, fie pentru că ții totul în tine și vrei să pari femeia puternică, nu te mai masculiniza de dragul unor persoane cărora nu le pasă, oricine are fi ele),

Ai cele mai pure intenții, nu doar atât, știi și să le arăți,

Ai cele mai strălucitoare unghii cu gel,

Ai cele mai multe nuanțe de mov în garderobă,

Ai cel mai cuprinzător Playlist cu poeziile lui George Bacovia recitate, una după alta,

Ai câți prieteni ți-ai dori să ai, adică doi, aceia sinceri, cu care vei ține legătura pe viață, restul sunt doar persoane care vor ceva de la tine, te folosesc, nu ratează nicio ocazie când te văd,

Ai cel mai bun mod de a prepara cartofii prăjiți, ca la McDonald's aproape,

Ai cel mai bun styling de fiecare dată când te îmbraci,

Ai parte de armonie tot timpul, nimic nu se abate de la ce ai vrut tu inițial, nici cea mai mică deviere,

Ai parte de cei mai înțelegători oameni (mai că trebuie să explici orice, de ce cerul e albastru?, de ce respiri?), dar asta nu se întâmplă în poemul nostru,

Ai cele mai bune explicații, doar tu știi cum le-ai înfrumusețat atât de mult, nimeni nu rămâne nelămurit, toți te iubesc special pentru acest lucru,

Ai cele mai bune prăjituri de ziua Norvegiei,

Ai cele mai bune stilouri, nu se strică în veci,

Ai cele mai bune perechi de pantofi, inclusiv pentru dansuri latino-americane,

Ai cele mai interesante idei de decorare a camerei,

Ai cea mai bună precizie atunci când tunzi o prietenă (abia dacă te poți tunde singură),

Ai cele mai amuzante preferințe când vine vorba de muzică,

Ai ureche muzicală, dar deloc nu știi să o folosești,

Ai cele mai extravagante gusturi când vine vorba de ojă, doar culorile neon te atrag,

Ai cele mai frumoase standarde, nu te apropii de ele niciodată pentru că sunt frumoase,

Ai cele mai bune oglinzi, prin ele se vede tot, orice muscă care a pătruns,

Ai cele mai multe merite oricând, oriunde,

Ai cea mai bună capacitate de a înțelege întâmplările, de orice natură ar fi ele,

Ai cea mai plăcută voce,

Ai cea mai suavă atingere,

Ai cele mai înmiresmate parfumuri, ești o feerie a primăveri,

Ai cel mai strălucitor zâmbet, atrage toate privirile, deși nu iubești atenția,

Ai cea mai bună mașină de tuns iarba, tunde orice fir la aceeași lungime,

Ai cea mai bună apreciere a lucrurilor, a cantității mai ales, când vine o prietenă și vrei să beți limonadă, ai grijă ca amândouă să aveți la fel de mult suc în pahar,

Ai cel mai bun mod de a înțelege problemele oamenilor, primează logica și ce este realizabil din punct de vedere logic, nu ce vrea fiecare să se întâmple, fii sinceră, și tu ai vrut mulți fluturi frumoși în această viață, dar nu au zburat în direcția ta, doar chestii după care ai sărit să le prinzi și nu ai făcut decât să te rănești,

Ai cea mai bună capacitate de a privi în inimile oamenilor, de a vindeca răni, ești chiar psiholog din punctul ăsta de vedere,

Ai cea mai frumoasă decență în comportament și în conduită,

Ai cele mai corecte și mai bune argumente,

Ai cele mai ciudate preferințe când vine vorba de posturile de televiziune pe care le urmărești,

Ai cele mai triste amintiri, dar ai reușit să înmulțești ceea ce la prima vedere părea a fi prea puțin, să transformi acele sfaturi în ceva constructiv,

Ai avut cele mai simpatice colege de bancă,

mereu ți-ar fi dat exercițiile pe care nu știai să le faci,

Ai cele mai înduioșătoare cuvinte în vocabular,

Ai cele mai bune pensete, unghiere,

Ai cele mai frumoase aspirații în sinea ta, nu doar tu ai fi beneficiară,

Ai cele mai generoase gândurile,

Ai cea mai moralizatoare și melodioasă voce a conștiinței,

Ai puterea/ înțelepciunea de a ceda când vezi că nu mai ai de ce să mai continui,

Ai posibilitatea de a face oamenii să se simtă bine doar prin simpla ta prezență, când ești tu alături de ei nu le mai iese păr alb, sunt mai veseli, nici riduri parcă nu prea ar mai avea,

Ai încercat în toate feluri să devii o versiune mai bună a propriei persoane, obiectiv îndeplinit, te poți relaxa, vocea conștiinței a fost aspră cu tine, fiindcă ți-a vrut doar binele, este parcă vocea unui părinte care nu te obligă, doar îți spune că așa ar fi mai bine, pentru că se gândește la tine și încă îi mai pasă.

De-ai ști tu vânt,

Cum înlăuntru stânca tace,

Te-ai prăbuși.

Și-n murmurul de aripi de pământ,

Nicicând să crezi,

N-ai îndrăzni.

Caldeilor, de-ai arăta în noapte,

Drumul către stele,

S-ar rătăci,

Prin praf, pierduți.

Eu însumi m-am ascuns de ele,

Departe-n munți.

Atunci când fără nici o noimă,

Bucăți de adevăr,

Îmi tremurau în mână,

Prieteni, frați, mă amăgeau,

Cu limbi de lut,

Înfășurate în minciună.

De parcă totul,

Ar fi fost în van,

Un bâlci grotesc...

Deșertăciuni ce trag la han,

Când obosesc.

Tu vânt de-ai ști cu-adevărat,

Vreun rost mai bun,

Vreo cale...

În lumea asta de nebuni,

Sisifilor din vale,

Nu te-ai opri, nepăsător,

Uitând în largul mării,

Luntrași setoși de adevăr,

În umbra disperării...

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Din ochii negrii

Îmbălsămați,

Purtând pecetea

Însetată,

Tot prezentu-i o visare

A tristei mele amintiri.

Trezește-te din viața aceasta

Etern coșmar al cărui suflet

O, tu om

Născut din lumea

Degradată de prezent.

Să incercăm să fim mai buni,

Poate chiar puțin nebuni

Putrezind lângă altarul

Timpului de zi cu zi.

Să încercăm dacă se poate

Ca prin traiul ce-l avem

Și-a luminii insulare

Crezul nostru de-acum să fie

Împărțit în agonie,

Teamă

Și extaz.

Asculta-ți și luați aminte

Pe planeta ce-o ruinați   

Nu-i cadou,

Nu e nici premiu

Că tu exiști și ești vei fi

Tu ești doar viața efemeră

A cărei cântec și chemare

Din întâmplare

S-a născut pe acest Pământ.

Precum greșeala strecurată

În mod voit și arbitrar

Pe planul vieții

Secundar

Mânjind cu sare

Mâzgâlind în mare

Tabloul vieții ce n-a fost să fie

Însă tu l-ai continuat

L-ai subjugat,

După chipul tău

Tu l-ai pictat,

Între pensula  și culoare

Mai e ceva ce n-ai să știi

Tu  niciodată,

Este clipa reîntregită

A unei rame al cărei vis

E să fie, să rămână

Nepictată

Neatinsă, netulburată

Ce poate fi, tu l-ai pictat

Și ai uitat,

Ce n-a fost dar putea să fie.

Peste timp și peste ani

Când nici unul nu vom mai fi

Din geneză se va naște

Același zeu ce prin credință

Va mai spune încă o dată

Să fie lumină

Sau poate doar noapte

Din nou

Pe acest Pamânt.

Ai câți ani ți-ai dori să ai,

Ai părul creț pe care l-ai admirat mereu, care nu se pleoștește niciodată,

Ai un perete plin de tablouri la tine în cameră,

Ai cel mai în vogă model de telefon,

Ai cel mai bun prieten, nu te va dezamăgi în veci, nu cu bună știință cel puțin,

Ai parte de cel mai delicios mic dejun (clătite cu Nutella),

Ai cel mai performant pedometru din câte se puteau descărca,

Ai cea mai rapidă bicicletă, cu ea ajungi în Fălticeni în doar 15 minute,

Ai cel mai drept nas, nu îți mai trebuie rinoplastie,

Ai cei mai drepți dinți, niciunul mai în spate sau mai in față,

Ai parte mereu de cea mai corectă apreciere din partea celor din jur (minciună mai sfruntată nu există, nu te vor cunoaște, fie pentru că nu le pasă, nu le trebuie, fie pentru că ții totul în tine și vrei să pari femeia puternică, nu te mai masculiniza de dragul unor persoane cărora nu le pasă, oricine are fi ele),

Ai cele mai pure intenții, nu doar atât, știi și să le arăți,

Ai cele mai strălucitoare unghii cu gel,

Ai cele mai multe nuanțe de mov în garderobă,

Ai cel mai cuprinzător Playlist cu poeziile lui George Bacovia recitate, una după alta,

Ai câți prieteni ți-ai dori să ai, adică doi, aceia sinceri, cu care vei ține legătura pe viață, restul sunt doar persoane care vor ceva de la tine, te folosesc, nu ratează nicio ocazie când te văd,

Ai cel mai bun mod de a prepara cartofii prăjiți, ca la McDonald's aproape,

Ai cel mai bun styling de fiecare dată când te îmbraci,

Ai parte de armonie tot timpul, nimic nu se abate de la ce ai vrut tu inițial, nici cea mai mică deviere,

Ai parte de cei mai înțelegători oameni (mai că trebuie să explici orice, de ce cerul e albastru?, de ce respiri?), dar asta nu se întâmplă în poemul nostru,

Ai cele mai bune explicații, doar tu știi cum le-ai înfrumusețat atât de mult, nimeni nu rămâne nelămurit, toți te iubesc special pentru acest lucru,

Ai cele mai bune prăjituri de ziua Norvegiei,

Ai cele mai bune stilouri, nu se strică în veci,

Ai cele mai bune perechi de pantofi, inclusiv pentru dansuri latino-americane,

Ai cele mai interesante idei de decorare a camerei,

Ai cea mai bună precizie atunci când tunzi o prietenă (abia dacă te poți tunde singură),

Ai cele mai amuzante preferințe când vine vorba de muzică,

Ai ureche muzicală, dar deloc nu știi să o folosești,

Ai cele mai extravagante gusturi când vine vorba de ojă, doar culorile neon te atrag,

Ai cele mai frumoase standarde, nu te apropii de ele niciodată pentru că sunt frumoase,

Ai cele mai bune oglinzi, prin ele se vede tot, orice muscă care a pătruns,

Ai cele mai multe merite oricând, oriunde,

Ai cea mai bună capacitate de a înțelege întâmplările, de orice natură ar fi ele,

Ai cea mai plăcută voce,

Ai cea mai suavă atingere,

Ai cele mai înmiresmate parfumuri, ești o feerie a primăverii,

Ai cel mai strălucitor zâmbet, atrage toate privirile, deși nu iubești atenția,

Ai cea mai bună mașină de tuns iarba, tunde orice fir la aceeași lungime,

Ai cea mai bună apreciere a lucrurilor, a cantității mai ales, când vine o prietenă și vrei să beți limonadă, ai grijă ca amândouă să aveți la fel de mult suc în pahar,

Ai cel mai bun mod de a înțelege problemele oamenilor, primează logica și ce este realizabil din punct de vedere logic, nu ce vrea fiecare să se întâmple, fii sinceră, și tu ai vrut mulți fluturi frumoși în această viață, dar nu au zburat în direcția ta, doar chestii după care ai sărit să le prinzi și nu ai făcut decât să te rănești,

Ai cea mai bună capacitate de a privi în inimile oamenilor, de a vindeca răni, ești chiar psiholog din punctul ăsta de vedere,

Ai cea mai frumoasă decență în comportament și în conduită,

Ai cele mai corecte și mai bune argumente,

Ai cele mai ciudate preferințe când vine vorba de posturile de televiziune pe care le urmărești,

Ai cele mai triste amintiri, dar ai reușit să înmulțești ceea ce la prima vedere părea a fi prea puțin, să transformi acele sfaturi în ceva constructiv,

Ai avut cele mai simpatice colege de bancă,

mereu ți-ar fi dat exercițiile pe care nu știai să le faci,

Ai cele mai înduioșătoare cuvinte în vocabular,

Ai cele mai bune pensete, unghiere,

Ai cele mai frumoase aspirații în sinea ta, nu doar tu ai fi beneficiară,

Ai cele mai generoase gândurile,

Ai cea mai moralizatoare și melodioasă voce a conștiinței,

Ai puterea/ înțelepciunea de a ceda când vezi că nu mai ai de ce să mai continui,

Ai posibilitatea de a face oamenii să se simtă bine doar prin simpla ta prezență, când ești tu alături de ei nu le mai iese păr alb, sunt mai veseli, nici riduri parcă nu prea ar mai avea,

Ai încercat în toate feluri să devii o versiune mai bună a propriei persoane, obiectiv îndeplinit, te poți relaxa, vocea conștiinței a fost aspră cu tine, fiindcă ți-a vrut doar binele, este parcă vocea unui părinte care nu te obligă, doar îți spune că așa ar fi mai bine, pentru că se gândește la tine și încă îi mai pasă.

Illusjoner

Du er så gammel som du ønsker å være,

Du har det krøllete håret du alltid har beundret som aldri kruser,

Du har en vegg full av malerier på rommet ditt,

Du har den hotteste telefonmodellen,

Du har en bestevenn, han vil aldri svikte deg, ikke bevisst i det minste,

Du har den deiligste frokosten (pannekaker med Nutella),

Du har den beste skrittelleren som kan lastes ned,

Du har den raskeste sykkelen, med den når du Fălticeni på bare 15 minutter,

Du har den retteste nesen, du trenger ikke neseplastikk lenger,

Du har de retteste tennene, ingen for langt bak eller for langt,

Du har alltid den mest nøyaktige verdsettelse fra de rundt deg (det er ingen mer frekk løgn, de vil ikke kjenne deg, enten fordi de ikke bryr seg, de ikke trenger det, eller fordi du holder alt inni deg og ønsker å virke som den sterke kvinnen, slutt å maskulinisere deg selv for folk som ikke bryr seg, hvem de enn er),

Du har de reneste intensjoner, ikke bare det, du vet også hvordan du viser dem,

Du har de mest skinnende gelneglene,

Du har flest lilla nyanser i garderoben din,

Du har den mest omfattende spillelisten med George Bacovias dikt resitert, en etter en,

Du har så mange venner som du vil ha, det vil si to, de ærlige, som du vil holde kontakten med hele livet, resten er bare folk som vil ha noe fra deg, de bruker deg, de savner ikke en mulighet når de ser deg,

Du har den beste måten å lage pommes frites på, som McDonald's nær deg,

Du har den beste stylingen hver gang du kler deg ut,

Du har harmoni hele tiden, ingenting avviker fra det du opprinnelig ønsket, ikke engang det minste avvik,

Du har de mest forståelsesfulle menneskene (men du må forklare alt, hvorfor er himmelen blå?, hvorfor puster du?), men det skjer ikke i diktet vårt,

Du har de beste forklaringene, bare du vet hvordan du gjorde dem så vakre, ingen blir forvirret, alle elsker deg spesielt for dette,

Du har de beste bursdagskakene i Norge,

Du har de beste pennene, de går aldri i stykker,

Du har det beste paret med sko, inkludert for latinamerikanske danser,

Du har de mest interessante romdekorasjonsideene,

Du har den beste presisjonen når du klipper håret til en venn (du kan knapt klippe deg selv),

Du har de morsomste preferansene når det kommer til musikk,

Du har et musikalsk øre, men du vet ikke hvordan du bruker det i det hele tatt,

Du har den mest ekstravagante smaken når det kommer til neglelakk, bare neonfarger appellerer til deg,

Du har de vakreste standardene, du nærmer deg aldri dem fordi de er vakre,

Du har de beste speilene, gjennom dem kan du se alt, hver flue som kom inn,

Du har mest fortjeneste når som helst, hvor som helst,

Du har den beste evnen til å forstå hendelser, uansett art de måtte være,

Du har den hyggeligste stemmen,

Du har den mykeste berøringen,

Du har de mest velduftende parfymene, du er en vårfe,

Du har det klareste smilet, du tiltrekker deg alle øyne, selv om du ikke liker oppmerksomhet,

Du har den beste gressklipperen, klipp en hvilken som helst linje til samme lengde,

Du setter best pris på ting, spesielt mengden, når en venn kommer bort og du vil drikke limonade, sørg for at dere begge har samme mengde juice i glasset,

Du har den beste måten å forstå folks problemer på, ta logikk og hva som er logisk oppnåelig, ikke hva alle vil skal skje, vær ærlig, du ville også ha mange vakre sommerfugler i dette livet, men de fløy ikke i din retning, bare ting du hoppet for å fange og skadet deg selv,

Du har den beste evnen til å se inn i folks hjerter, til å helbrede sår, du er til og med en psykolog fra dette synspunktet,

Du har den vakreste anstendighet i oppførsel og oppførsel,

Du har de mest korrekte og beste argumentene,

Du har de rareste preferansene når det kommer til TV-stasjonene du ser på,

Du har de tristeste minnene, men du klarte å multiplisere det som ved første øyekast så ut til å være for lite, for å gjøre disse tipsene til noe konstruktivt,

Du hadde de søteste bankkollegene,

Du har de mest sjenerøse tankene,

Du har den mest moraliserende og melodiøse samvittighetsstemmen,

Du har styrken/visdommen til å gi opp når du ser at du ikke har noen grunn til å fortsette,

Du har muligheten til å få folk til å føle seg bra bare ved din tilstedeværelse, når du er sammen med dem, har de ikke hvitt hår lenger, de er lykkeligere, de ser ikke engang ut til å ha rynker,

Du prøvde på alle måter å bli en bedre versjon av deg selv, målet oppnådd, du kan slappe av, samvittighetens stemme var hard mot deg, fordi den bare ville ditt beste, den er som stemmen til en forelder som ikke tvinger deg, bare han sier at det ville vært bedre fordi han tenker på deg og fortsatt bryr seg.

De ce n-ar fi şi mâine-o zi
lăsată-n drum de ursitoare,
când noaptea zorii vor păzi
să-mi fii alături ca o floare?

De ce prin clipe te grăbeşti
să prinzi doar zboruri ostenite,
când an de an mai dăltuieşti
un vis de drumuri înverzite?

O viaţă rog să-ţi facă-n dar
un şir de zile în lumină
şi vinul vechi să-l bem cu har,
din doruri să ne facem vină.

Făcut eu sunt iubiri să-ţi port,
ca-n ziua scrisă de-ntâmplare
s-aştearnă dragostei suport
o poză prinsă-ntr-o scrisoare.

O zi se prinde-n răsărit
pe firul razelor de soare,
o zi mai rog la asfinţit
să pună cerului culoare.

Las clipele mele în freamăt arzând
din viaţa lipsită de veşnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici şi acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie văratic veşmânt
când iarna din mine e veşnicul cânt.

Las urme de viaţă să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aştepte tăcut
în picul de viaţă ce azi s-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu ştiu s-o trec.

De doruri le las să se stingă de dor
când sufletul-i plin de trăirile lor,
sub cerul cerşind o culoare model
se naște din mine un mine rebel.

Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.

Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.

În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.

Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.

Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.

Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.