Lacrimile pe care le-am vărsat,

Din ceruri îngerul le-a adunat,

Și-n mii de stele le-a transformat,

Și feeric asupra-mi le-a presărat.

Vorbele ce durere mi-au provocat,

Aripile de înger mi le-a alungat.

Seninul cerului le-a acaparat,

Și suspinul din inimă l-a înlăturat.

Gândul în speranță s-a înaripat,

Crezul din divin m-a înobilat,

Sufletul cu iubire s-a încoronat,

Și creștinește totul am iertat.

Oh,iubire,de ce tu oare nu-mi vorbești?

De ce în ochi nu mă privești?

Mă lași sa stau și singura-n poveste

Oare tu nu vezi ce frig și rece este?

Este atât de frig la tine-n piept

Încât aș sta ca un atlet.

E frig și tare rău îmi este 

Că nu faci parte din a mea vieții poveste.

Ea,oare,îți sărută pieptul gol

Sau își joacă al vieții rol?

Ea te iubește așa cum eu fac

Sau îi dai și ei în dar doar flori de mac?

Aș vrea să-ți văd măcar o data ochii goi

Și să-ți măcar cu mana ale tale buze moi.

Sa intru în a ta privire

Și să-mi eman a mea iubire.

La masa mea nu mai sta nimeni și nimic

Doar eu și un pahar în care vin mai pun un pic

M-afund în sângele veninului acela acru

Mă uit la al inimii masacru.

Și rochia aceea roșie ca focul,

Zace jos pentru ca  s-a terminat jocul

Jocul aspru al iubirii

Ce nu mă lasă să-mi raspcumpar prețul fericirii.

Astăzi stau aici pe jos și scriu aceste versuri

Și-mi mai creez puține universuri.

Mai stau puțin cu bluza ta la piept,

Până în abis simt ca mă pierd.

     În vers am vrea ca să vă spunem

Ce în cuvinte poate nu știm exprima:

Că vă iubim!, părinții noștri dragi,

Gura n-o spune, dar inima ar vrea.

     Un 'te iubesc' nu-i lung de zis

Căci sunt doar două mici cuvinte.

Dar preferăm să nu zicem nimic 

Și ne închidem că niște morminte.

     Privind la viață cu alți ochi acum 

Apreciem mai mult ce ați făcut. 

In trudă, osteneala și nevoi,

Cu multă dragoste voi ne-ați crescut.

     Iar visuri de-ați avut, le-ați amânat 

Când noi am apărut în viața voastră. 

Voi înșivă nu ați mai existat ...

Eram doar noi și grija noastră.

     Vă mulțumim din suflet pentru tot:

          Că ne-ați grijit, 

          că ne-ați iubit, 

          că ne-ați crescut.

Vă mulțumim de grija ce-o purtați 

Unor copii ce vă iubesc tăcut.

Să dansez cu tine de mână,

Să spune poveşti sub clar de lună

Să simtim focul iubirii,

Exact cum îţi simt bătăile inimii.

De nu-ți voi spune ale amorului cuvinte,

De voi lăsa ziua să zboare iar Precum suratele ei fac mereu,

Să nu bag clipele în seamă,

Iar timpului să nu-i mai recunosc valoarea,

Nici calendarului să-i dau vreun ban,

Să nu-mi mai pese de nimic în lumea asta rece, trecătoare

Să mă prefac precum un bolovan,

Ei bine eu aleg să fiu o ființă vie,

Să-ți spun într-una Te iubesc

Și iar și iar același infinit rostogolit,

Știind la fel de bine ca și tine,

Că doar amorul sincer

Nu vrea s-audă de sfârșit,

Aleg o altă zi,adică astăzi

Să te iubesc declarativ!

(30 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Nu doresc  să am mai mult

Mi-e destul  să ies afară

Să mă  îmbăt  cu primăvară

Să privesc cum iarba crește

Raza soarelui pe creste.

Cum înfloresc trandafirii

Și cum apa în vad se zbate

Iar prin lacul plin de nuferi

În barcă să ăncremenesc...

Doar așa vreau să trăiesc.

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.

Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.

Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.

Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.

Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.

Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.

10. Confesiuni

— Vă sunt recunoscător. Bănuiesc că ați intervenit pentru mine, spuse Gabriel.

— Așa este, dar m-a convins Iulia, asistenta. V-a lăsat o scrisoare, spuse ea întinzându-i plicul, apoi adăugă.

— O sacrificați pe asistentă pentru orgoliul dumneavoastră de medic. Am sentimentul că Iulia vă iubește și nu o să înțeleg de ce a hotărât să plece.

— Sunt lucruri care s-au întâmplat atât de repede încât nici eu nu le înțeleg. Dar accept voia sorții.

— Nu vă simțiți manipulat? Sau poate nu am înțeles eu și dumneavoastră sunteți cel care manipulează?

— Ce înseamnă manipularea în fața destinului?

— Nu știu ca destinul să sufere iubind și nici să scrie scrisori de rămas bun. I-am spus că ar fi mai bine să v-o înmâneze personal. A refuzat și în ochii ei am văzut durere.

— Dar speranță? Nu ați văzut și speranță?

— Când se naște durerea, speranța moare.

— Nicio speranță nu moare. Rămâne ca o fantomă în preajma minții. Nu vreau să fiu indiscret, dar cred că și în sufletul dumneavoastră mai este loc pentru speranță. Lăsați-o să intre!

Doamna se întoarse spre poza fiicei sale și rămase îngândurată. Simțea o nevoie arzătoare ca vorbele ei să evadeze din închisoarea în care își condamnase sufletul să trăiască. Primul pas era făcut. Poza pe care o purta peste tot nu mai era ferită de ochii lumii. Acum o privea și se întreba dacă nu cumva, acolo, într-un colț de lume, exista un om care îi retrăiește gândurile. Și atunci tresărirea inimii ar trebui să-i inunde întregul corp cu acel sentiment care te poate face să zbori. Nu este oare mai importantă dorința decât putința? Cât de autentică poate fi fericirea dată de trăirile bazate doar pe speranțe? O fericire pe care mereu a refuzat-o, considerând-o ca pe o abandonare într-o beție fără leac. S-a oferit singură ca pradă a unei vieți lipsite de trăiri personale, căci pentru ea viața în afara spitalului genera un veșnic reproș. Acum, în fața acestui tânăr dispus să-și îngroape zilele alături de o nebună, un întreg raționament, bazat doar pe fundația realului care ne pătrunde viața în mod aleatoriu dar determinant, sta să se clatine. Acum simțea că abandonarea în profesie nu putea umple pe deplin casa vieții, că visele ne sunt date spre a fi parte a destinului și fericirea izvorăște și prin propria voință a gândului. Doar că pentru a trăi în speranță ai nevoie de curaj, iar curajul vine de la oameni atunci când ești căzut la pământ și nu te poți ridica singur. La urma urmei povestea ei nu era decât o poveste care putea fi a oricărei femei. Copilul ei nu a murit, era sigură de acest lucru. Ar putea să se întoarcă acasă fără a mai pierde vremea printre copacii impersonali din pădure cu gândul că ea este acolo, în apartament, așteptând-o cu înfrigurare.

— Sigur, mă scuzați, domnule, dar mă grăbesc. Mă așteaptă fiica mea. Ea lucrează după masă și trebuie să am grijă de nepoata mea.

— Nu. Nu este la școală. Are doar trei ani și este o scumpă.

— Fiica mea? Da. Oarecum. Tot în sistemul sanitar. Este medic pediatru. A iubit dintotdeauna copiii. Poate pentru că nu a avut frați sau surori.

— Sigur că ar fi fost bine. Dar vedeți dumnea-voastră, am rămas singură când ea avea câțiva anișori și nu am mai avut timp să-mi refac viața.

— Soțul meu? Nu mai știu nimic de el. A trebuit să fugă din țară.

— De ce? Este o poveste lungă. Da, ne-am iubit și nu regret că m-am căsătorit cu el. Dacă nu ne iubeam, o mai aveam acum pe fiica mea? Cum aș putea să regret? Am fost mereu fericită, chiar și atunci când mă consideram abandonată de lume. De fapt nu aveam nevoie de nimeni. Ea era de ajuns pentru mine.

— Fiica mea? Dacă îi era bine numai cu mine? Chiar nu știu. Mă puneți pe gânduri. Mă iubea atât de mult încât nu cred că era nefericită că nu avea și un tată.

— Spuneți că am sufocat-o cu dragostea mea? Of, am ajuns. Mulțumesc mult. Uitați, ea este fiica mea. Are fetița de mână. M-a văzut. Mi-a făcut semn. Mulțumesc încă o dată.

Coborî din mașină. Cele două se îmbrățișară, apoi luă nepoata în brațe și făcu o piruetă admirând pletele lungi ale fetiței care descriseseră un cerc prin care razele plăpânde ale soarelui se strecurau spre ochii scânteietori. Avea ochii albaștri moșteniți din partea maternă, care contrastau cu tenul castaniu moștenit de la mama sa care, la rândul ei, îl avea ca genă de la fostul ei soț.

— I-am dat deja să mănânce. Dacă nu ești prea obosită mai puteți sta puțin prin parc. Apoi poți să o culci. Și neapărat să te culci și tu mamă!

— Bine, o să vedem. Sigur ne vom mai juca pe aici. Ce înseamnă oboseala în fața a doi ochi atât de jucăuși?

— Dar ești în picioare de la cinci de dimineață și știu că spitalul nu este un loc de promenadă.

Doamna zâmbi fiicei sale și o mai îmbrățișă o dată.

— Hai nu-ți face griji. Mergi la cabinet, iar noi o să ne adormim una pe cealaltă.

Doamna deschise larg ochii după care clipi de câteva ori. Părea venită din altă lume în mijlocul acestei încăperi pe care aproape că nu o mai recunoștea.

— Vă simțiți bine? întrebă Iulia privind-o cu oarecare teamă.

— O, da. Sunt bine. Pentru o clipă... Nu știu. Credeam. Sunt bine. Dar unde este doctorul?

— Doctorul? Nu era nimeni când am intrat în cameră.

— Ai intrat acum? Nu am auzit ușa.

— Nu. Sunt de câteva minute aici, dar erați atât de preocupată de ceva încât nu am îndrăznit să vă vorbesc.

— Ia loc, spuse Doamna așezându-se și ea pe un scaun aflat în fața biroului.

Iulia se așeză nedezlipindu-și privirea de la poza aflată pe noptieră. Ochii albaștri ai copilei păreau rupți din ochii Doamnei. Doamna se îndreptă din spate vrând parcă să simtă siguranța pe care ți-o oferă spătarul scaunului înainte de a se lansa în necunoscutul unei mărturisiri de mult așteptate, dar mereu amânate.

— Este fiica mea. Nu am mai văzut-o de 20 de ani. Tatăl ei, soțul meu, nu este român. Studia medicina în România. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit, dar atunci căsătoria cu un străin nu era bine văzută. După un timp a dispărut. Mi s-a spus că de fapt era spion și a fugit din țară. Mi-au mai spus atunci să-mi păzesc bine fiica pentru că s-ar putea să-mi fie răpită. Chiar asta s-a întâmplat acum 20 de ani în pădurea de pe valea Lotrioarei. De atunci nu mai știu nimic despre ea. Am rămas cu această poză și cu pălăria clovnului găsită în pădure.

O mărturisire simplă, directă, la care Iulia nu se așteptase. Venise să-și ia rămas bun de la această ființă pe care o îndrăgise atât de mult în acest răstimp, iar acum avea impresia că prin plecarea ei va transforma această despărțire dificilă într-un act de lașitate. Doar câteva cuvinte și simțea că Doamna devenise brusc din persoana echilibrată, ușor distantă dar mereu atentă cu cei din jur, o ființă destabilizată moral gata să se prăbușească sub apăsarea propriilor secrete pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Iar ea, în loc să-i ofere sprijinul de care avea acum și aici nevoie, se pregătea să-i dea o ultimă lovitură părăsind-o. Dar, Doamna aflase de intențiile ei și atunci nu reacționase decât printr-un gest normal de nemulțumire. Nicidecum nu-și expusese atât de brutal și de neașteptat rănile propriei existențe. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Să aibă legătură cu tiza ei și cu doctorul? Șirul de gânduri pe care Iulia încerca să le pună cap la cap înainte de a îndrăzni să scoată acele vorbe de bun rămas pe care și le pregătise fu întrerupt de o altă inițiativă a Doamnei, la fel de neașteptată.

— Dar tu, Iulia? Viața ta ce ascunde?

Doamna era cunoscută pentru discreția totală vizavi de personal și această întrebare directă avu darul de a-i clătina și mai mult avântul finalizării acelui gest simplu de rămas bun pentru care venise. Simțea că legătura ei cu Doamna este mult mai profundă decât credea, vorbele ei fiind lanțuri care îi cuprindeau mintea într-un laț din care nu putea scăpa decât mărturisind. Acum lucrurile păreau a avea sens pentru Iulia. Doamna își eliberase sufletul de povara vieții forțând-o și pe ea să facă același lucru.

Chiar dacă Doamna dăduse dovadă de atâtea ori că este apropiată și înțelegătoare față de personalul medical, nicio asistentă nu se considera ca făcând parte din anturajul intim al asistentei șefe. Iulia nu accepta că intimitatea dintre persoane este factorul care facilitează o confesiune, ci mai degrabă lipsa unei cunoașteri a interlocutorului îți poate da curajul de a mărturisi propriile apăsări. Problema care se punea în fața ei era legată de ceea ce va face Doamna cu mărturisirile ei. Povestea asistentei șefe, pierderea legăturii cu propria fiică, părea a fi devenit dintr-odată un lucru comun destinat cunoașterii oricărei persoane care va trece de acum înainte pragul acestui birou. În schimb, povestea ei era mult prea personală pentru a o lăsa ca subiect de discuție în întreg spitalul. Și totuși ceva o îndemna să se lepede de greutatea care îi apăsa conștiința de mai bine de cinci ani. Atunci când o trăire devine o închisoare nu poți decât să visezi că vei evada într-o bună zi mărturisind-o. Și confesiunea în fața Doamnei putea să însemne o astfel de evadare, iar momentul era propice pentru a o încerca. La urma urmei, povestea ei era bazată mai degrabă pe bănuieli decât pe certitudini. Și, în fapt, asta era ceea ce o apăsa cel mai mult. Incertitudinea acelei întâmplări în totalitatea ei. Ce nu ar fi dat să poată spune fără teama de a greși: „Sunt vinovată! Sunt vinovată! Eu i-am chemat pe acei oameni! Le-am făcut semn!”.

Buzele Iuliei începură ușor să se desprindă lăsând mici sunete să întrerupă liniștea apăsătoare care domnea de câteva minute bune în birou. Doamna nu părea să urmărească cum fața asistentei începuse să devină expresivă făcându-se ecoul gândurilor lăuntrice ce încercau să înlăture îndoiala care bloca calea dezvăluirilor.

— Sunt vinovată! Sunt vinovată!

Vorbele Iuliei o îndemnară pe asistenta șefă să-i cuprindă cu blândețe mâinile și o sili să se așeze. Continuă să-i țină strâns mâinile, încercând să nu o privească în ochi.

Iulia avea privirea ațintită undeva în afara biroului și ochii ei clipeau ori de câte ori o picătură de apă se desprindea din streașină. Curgerea apei părea un izvor de timp, un timp care exista dincolo de zidurile spitalului și care se derula fără grabă, exact așa cum Iulia îl retrăise de atâtea ori. Acea seară, din urmă cu cinci ani, reapărea din nou, clipă de clipă, de această dată ca o adevărată confesiune.

Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat. Un zgomot ușor o făcu să tresară. Inima începu să-i bată nebunește când văzu că unul dintre bărbați părăsise terenul. Așteptă încordată binecunoscutul scârțâit al ușii cabanei de lemn. Acum va fi cu adevărat a unui bărbat. Pe iubitul ei îl lăsase de atâtea ori să o atingă dar nu-i cedase. Dorea cu tot trupul să fie iubită de un bărbat dar faptul că se cunoșteau atât de bine o făcea să aibă rețineri. Ar fi dorit să treacă prin acest moment de viață de parcă ar fi fost vorba despre o altă persoană, o persoană al cărui trup să-l părăsească atunci când va deveni femeie. În plus el se lăuda cu aventurile pe care le avusese și într-un moment de teribilism a mințit că și ea a făcut dragoste cu antrenorul. Este adevărat că acesta insistase de câteva ori, dar nu-l acceptase din aceleași motive. Se cunoșteau de prea multă vreme. Căldura îi copleși întregul corp și simți cum obrajii îi luau foc în timp ce sângele continua să zvâcnească sub tâmple. Se apropie din nou de geam. Mai apucă să vadă că pe teren erau abandonate rachetele iar bărbații se precipitau spre cabana antrenorului.

— Hei! Veniți! Avem o târfă de mulțumit!

Două brațe o traseră și căzu întinsă pe cimentul încălzit de apă. O liniște teribilă îi cuprinse mintea. Când deschise ochii, din duș curgea ritmic câte un strop de apă. Privirea urmărea picăturile iar auzul amplifica la nesfârșit zgomotul produs de spargerea lor pe cimentul ce se răcise. O undă rece îi imobiliză întregul corp. Nu era capabilă să iasă din starea de amorțeală, singurul contact cu exteriorul era acea curgere sacadată și explozia sunetului care îi învăluia mintea în necunoaștere. Doar că, la un moment dat, o picătură căzută prinse culoarea roșie și atunci corpul ei se dezmetici. Adevăratele zgomote îi inundară ființa făcând-o să-și ascundă chipul între mâini, ghemuindu-se într-un colț al cabinei de duș. Un tremur puternic puse stăpânire pe toată ființa ei în timp ce din fața ușii închise pătrunseră, printre gemetele unei fete, primele vorbe pe care putea să le perceapă cu adevărat.

— Nu pot să cred! A fost virgină!

— Ăsta da noroc pe mine! Dar mai vreau o dată.

— Bine. Te lăsăm. Doar tu ne-ai deschis calea.

— Hai că a început să-i placă fetei. Uite ce față are.

• Râde!

— Da, râde! Râde ca o nebună!

— Haideți mai repede că ne prinde noaptea.

— Părinte este rândul tău. Înseamn-o pe vecie.

Gemetele continuară încă câteva minute, apoi se lăsă liniștea. O liniște parcă anume calculată pentru a scoate în evidență și mai mult ultima scenă a spectacolului. Un spectacol pe care Iulia îl trăia ca și când trupul ei era dincolo de ușă. Ultima scenă pe care bărbații o inventaseră pentru a-și spori plăcerea. Și plăcere mai mare nu poți să ai decât să însemni locul pe care l-ai pângărit. Un strigăt scurt se revărsă din trupul tinerei în timp ce râsetele celor patru se estompară în întunericul nopții nepăsătoare. Iulia se furișă afară din cabină, fără a avea curajul să privească în lumina slabă a becului trupul leșinat întins pe patul plin de sânge. În timp ce se îmbrăca grăbită simți mirosul de carne arsă. Deschise ușa și fugi prin parc fără să privească înapoi. După câteva sute de metri, corpul începu să nu o mai asculte, picioarele îi tremurau și deodată se întinse pe pământul umezit de o ploaie măruntă pe care nici nu o simțise până atunci. Rămase nemișcată. În plin întuneric imaginea fetei întinse pe pat îi juca în fața ochilor, iar mirosul de carne arsă nu se lăsa alungat de prospețimea aerului biciuit de ploaie. Se ridică și cu pași din ce în ce mai repezi luă drumul înapoi. Sfârși prin a fugi călăuzind parcă toată furia în mișcarea picioarelor. Ajunse la cabană. Lumina era aprinsă, dar în cabană nu mai era nimeni.

— Poate totul nu a fost decât un vis. Am fost amețită de aburi. Știu că am leșinat. Asta este. De fapt nu s-a întâmplat nimic.

Patul era curat. Nici urmă de sânge. Se apropie de colțul în care își pusese geanta cu rachetele și se pregăti să plece cu sufletul ușurat de o povară. Un mic zgomot îi atrase atenția. De pe geantă căzuse o brichetă. Alături, o cruce de metal din cele pe care preoții le poartă la gât. Simți căldura metalului și dintr-o dată mirosul de carne arsă îi inundă din nou ființa. În fața ochilor apăru din nou imaginea acelei fete cu fața schimonosită într-un zâmbet ce îți dă fiori. Lăsă rachetele jos, aprinse bricheta și încălzi crucea, apoi închise ochii. Un strigăt scurt și mirosul de carne arsă inundă din nou încăperea.

— În noaptea aceea nu am dormit la cămin. M-am dăruit iubitului meu, iar a doua zi am plecat din oraș fără să spun nimănui nimic.

— O cunoșteai pe fată?

Câteva clipe de tăcere în care Iulia părea să caute  mai degrabă o scăpare decât răspunsul pe care nu era pregătită să-l dea.

— Poate o mai văzusem. Nu știu.

— De aici bandajul pe care îl porți la mână.

— Am vrut să mă pedepsesc. Să simt măcar o parte din durerea ei.

— De ce te simți vinovată? A fost alegerea ei să intre în cabină.

— Știu. Dar dacă a făcut-o doar pentru a mă apăra pe mine? Nu pot să uit când am fost trasă în cabina de duș.

O întrebare se născu pe buzele Doamnei dar ceva o făcu să se răzgândească în ultimul moment. Știa că Iulia petrecea multă vreme cu pacienta din salonul-debara dar intui posibilitatea ca ea să nu-i fi văzut semnul. Poate doar ea știa de această coincidență. Și dacă nu este o coincidență? Dacă nebuna din salonul-debara este tocmai ființa care se sacrificase în urmă cu cinci ani pentru Iulia?

— Vei pleca? reluă Doamna după o scurtă pauză.

— Da. Într-un fel, da! răspunse aceasta hotărât.

— Cum adică, într-un fel?

— Eu plec, dar rămâne Iulia, pacienta din salonul-debara. Nu spune toată lumea că parcă am fi surori?

— Ce știi despre pacientă? Știi că o putem ajuta doar dacă îi cunoaștem trecutul.

— Nu știu mare lucru. Viața ei este în acel caiet.

— Și Gabriel?

— În mintea lui Gabriel sunt o jucărie care nu este stricată. Iar el vrea o jucărie defectă pe care să o repare.

9. Viața ca în vise

   Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
   Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
   Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
   Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
   Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
   Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
   Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
   O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
   Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
   Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
   Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
   Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
   Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
   Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
   Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
    Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
    Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
   În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
   Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
   În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.

Singurătate

În această clipă sunt singur. Ce mi-aş putea dori mai mult? O bucurie mai intensă nu există. Ba da, aceea de a auzi cum, de atâta tăcere, singurătatea-mi creşte.
Emil Cioran, Sfârtecare, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 166

Stranie făptură-n noapte, o iubire spusă-n şoapte,
între vise şi suspine, de la mine către cine?

Îndoiala mă cuprinde, tot ce-n gânduri se întinde,
aruncând trăiri divine, de la mine către cine?

Arătări în ochi fugare printre stele căzătoare,
le-aş întoarce să aline, de la mine către cine?

Strânse-n dar din trează minte, slove spuse în cuvinte,
azvârlite-n nopţi senine, de la mine către cine?

Val zdrobit întorc în mare, veşnic adâncind cărare,
spre neantul ce revine, de la mine către mine.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine