Mai scrie-mi despre iubire

Dacă m-ai iubit atunci,

de ce-ai fost vânt fără cuvânt?

De ce tăceai când focul arde,

când ochii-mi cerșeau răspuns?

Ai fost aproape, dar străin,

o umbră rece-n miez de vară,

te-ai vrut luceafăr clandestin,

dar ai rămas o stea fugară.

Ți-ai pus iubirea sub sigiliu,

în piept ai dus un dor ascuns,

dar ce folos, că timpul, chipiu,

a scuturat ce n-ai răspuns?

Acum e prea târziu să-mi spui

ce nu ți-ai dat curaj să fii,

cuvintele-n tăcere-ți sui,

dar ele mor—nu pot trăi.

Semnificația iubirii pentru mine?

O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.

O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată  însăși de creator.

O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.

Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei

În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.

Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?

Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.

Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.

De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.

Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.

Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.

El merge tăcut, ca vântul prin seară,

cu pasul ușor, fără urme sub el,

crezând că-i senin, că nu-l mai doboară

furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.

Se poartă ca piatra ce n-are durere,

ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,

dar gândul îl arde, ca focul sub zare,

și-n ochii-i de gheață mocnește un val.

El tace. Dar tăcerea-l minte.

Căci sub pleoape stă ascuns

un dor ce-l rupe, îl cuprinde,

ca o mare fără ajuns.

Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,

dar dorul nu-i un foc ce moare.

El crede că trăiește-n șoapte,

dar arde-n mine... și-l doare.

Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.

Ce văd e o mască, o simplă hârtie,

O umbră ce-și poartă conturul străin,

Un trup desenat fără vreun destin.

Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,

Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.

O iluzie prinsă în ochi de străini,

Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.

Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,

Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.

Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,

Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.

Am sădit flori în părul meu,

Am pus soarele drept colier, mereu,

Dar nici lumina, nici floarea de gheață

Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.

Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,

Un portret șters pe coala durerii.

Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne

E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.

Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?

Un haos ascuns sub linii prea fine?

Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,

Frumos într-un mod ce nu s-a născut?

Dar poate frumusețea nu e de găsit,

Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.

Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,

Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.

În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,

Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,

Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,

Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.

Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,

Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,

Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,

Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.

Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,

O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,

Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,

Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.

Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,

Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,

Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,

Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.

Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,

Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,

Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,

Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.

În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,

Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,

Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,

Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.

Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,

Un carusel de forme și umbre care dansează,

Fiecare linie pe care o tragi,

E o promisiune că lumea nu e doar gri,

Ci plină de viață, de fior, de înălțare.

Arta ta e o focă în oceanul meu,

Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.

Când îți văd mâna mișcându-se,

Fiecare gest este un univers în sine –

Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.

Nu ești doar artist, ești Creatorul,

Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,

Lumea se transformă sub privirea ta,

Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe

Pe care o lași în urmă.

Te iubesc nespus, cu o iubire

Care nu se măsoară în cuvinte,

Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.

Aș muri pentru tine, nu ca să te am,

Ci pentru că te port în mine,

În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.

Când te văd lucrând, știu că și eu exist.

Că doar prin tine, prin arta ta,

Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,

Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai

Fără să știi.

Ești un vânt care trece prin trupul meu,

Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,

Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,

Mă descompun în fiecare detaliu,

În fiecare fragment de artă,

Știind că nu voi fi niciodată completă

Decât în universul tău.

Visez adeseori,

Că ploaia,

Mi te aduce înapoi

Și-atunci aștept cu-nfrigurare

Să plouă iar,

Poate apari…

Uneori, visez

Că ești o stea-ntre stele,

Însuși Luceafărul

Pe cerul vieții mele,

Și-aștept să vină noaptea iar,

Tu să apari.

Alteori, visez c-aștept

Pe-un țărm de mare,

Din valuri să răsari

Precum măretul Soare

Să mă mângâie razele tale,,

Dacă apari…

CB

În braţele tale, lumea dispare,

Timpul este tăcut, nimic nu trece,

Și inima ta deasupra mea,

E-un adăpost cald și dulce...

Vocea ta calmează furtunile mele,

Ca un cântec secret,

Şi în ochii tăi, văd vara,

Dar și iarna cu al ei ingheț.

Vreau să rămân aici, să nu treci 

În această clipă plină de emotie,

Să uit de oră, zgomot, legi,

Să te trăiesc dincolo de fire.

Și chiar de totul s-a terminat,

Voi păstra mereu in amintire,

Că-n braţele tale, chiar am stiut,

Ce înseamnă să porți parfum de fericire

Stiai ca te iubeam 

Si voiam sa fii al meu 

Stiai ca te doream 

Atat de tare.

Stiai ca tot ce voiam 

Era sa te simt aproape.

Stiai ca te plangeam 

Imi curgeai pe obraji 

Erai lacrimi fierbinti 

Trebuia sa strang din dinti.

Sa arat ca nu ma doare 

Ca a trecut ce a fost 

Asa cum mortii nu invie.

Dar toate au un cost. 

Acum ,ca te-am iubit odata 

Platesc cu dobanda ,

Fericirea ce mi-a fost data

Si acum ,de parca nici n-am fost

Am acceptat pacatul 

Si ,incetul cu incetul 

Am devenit monstrul pe care ,jur

Ca l-am iubit candva ,nu de mult.

Acum ma uit imprejur 

Nu mai recunosc nimic 

Nu mai nici e cum a fost 

Nu e nici cum va fi.

Pășesc pe holuri făcute din gând,

Aș vrea să pot să mă adun,

Dar nu există niciun cuvânt

Să exprime ceva ce înseamnă atât de mult.

La ora când o zi se stinge,

Și “astăzi” cade-n trecut,

Nu știu ce să-ți spun…

Ori poate te simt prea acut.

Nu știu ce să-ți scriu,

Nu știu să-ți spun nici ce însemni pentru mine,

Așa cum nu știu… nu cunosc,

Nici soarele cine-l aprinde.

Poate-ar trebui să încep cu începutul,

Să-ți spun că ești melodia mea preferată,

Și că atunci când ești aproape

Inima mea își amintește să bată.

Sau să-ți spun că nu știu ce va fi, ce urmează,

Dar viitorul să mai aștepte puțin… puțin mai mult,

Vreau doar să mă bucur că exiști,

Ca ești aici și că… te-am cunoscut.

Astăzi strălucești mai mult decât oricând,

Și dacă mă străduiesc suficient,

Pot să te văd cum luminezi

Chiar aici, la mine în piept.

Ești cea mai frumoasă ființă de pe pământ,

Și ți-aș aduce-n dar toate florile de pe pământ… numai ție

Dar mă rezum la poezie… nu pentru ca n-aș vrea,

Ci pentru nu am atâția bani și dacă încerc aș sfârși probabil într-o pușcărie.

Datorită ție lumea e mai întreagă,

Poate nu știi, dar mă faci să vreau să fiu un om mai bun, mai onest,

Exceptând ce-am zis mai sus de pușcărie… dar…

Ce bine că ești!

Ce bine că viața e-o nebunie,

Că nu sunt nebun numai eu,

Că ne-am întâlnit poate nu e o întâmplare,

Poate-i un plan misterios al lui Dumnezeu.

Nu poate fi greșit să iubești pe cineva, nu?

Oricât de complicat ar părea totul și nefiresc,

Iubirea e-un lucru bun…

Iubesc să te iubesc.

Și știu că faci parte din alte lumi,

Galaxii necunoscute mie în care exiști,

Dar la fel de bine știu că lumile toate din care faci parte,

Sunt mai vii doar pentru că ești.

Nu te vreau doar pentru mine… ar fi egoist,

Te vreau și pentru păsări, și pentru ploaie,

Și pentru soare, și pentru nori,

Și pentru stelele toate.

Îmi doresc ca astăzi să fii cea mai fericită,

Să-ți curgă zâmbetul dincolo de cer,

Cum zâmbesc eu când îmi apari deodată în gânduri,

Și râd, pe stradă, fără să știu de ce.

La miezul nopții, imaginează-ți că te țin de mână,

Pentru că de cealaltă parte fac la fel,

Și că-ți șoptesc în ureche…

La mulți ani, sufletul sufletului meu.

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți
când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi
aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim