Monocristal (Pocal)
Rasuna linistea catastrofal
Din peretii de metal
In timp ce din monocristal
Se reflecta digital
Direct pe-al meu moral
Profetii din repertorial
In timp ce ascensional
Ma despart diapetal
In multe egouri pozitionate zenital
În jurul acelui pocal
S-aude un semnal spiritual
Realizam ca avem același ideal
De a raspândi pacea monumental
Varsand sangele nevinovatiei din pocal
Peste tot acest taram infernal.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 2 апреля 2021
Views: 532
Poems in the same category
Genul meu de OM, este o F...
Imi plac toți O..cei care sunt treji,
Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul.
Și doar in acel oricare moment din noapte,
Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.
Imi plac toți M..care au ceva de spus,
Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați,
Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..
Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie
Imi plac toate F..cele ce-s discrete,
Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate
Ce dintr-o timidă privire transimte
Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele.
Observatorul. Renașterea.
Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.
Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.
”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.
Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.
Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.
Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.
-steinkampf
Limbajul codificat al mintii
In plin miez de noapte cu forte lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picaturi amare, din ceasurile trecute
Incercand sa așeze in suflet zenital , regretul.
Execrabil incercand din rasputeri cu patos
In adancul sufletului meu tumultos
Reies desfiguratii de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picaturile amare
Constiinta imi dicteaza note pe portative
Ce ma poartă tridimesional in porti ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fară sa-l critice
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii ma pierzi, cu fibrilație negativă,
Fara a mai ști unde-mi este judacata relativă
Ce trage linie stovainic peste cadrave in taină
Dar memoria neelucidat, imi provoacă dependentă
Si muribund strabat colinile de lumină
Poate exprimandu-mi limbajul vremea o sa devină
Picaturile amare dupa care mintea mea suspină
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Boccealâc
Ca-un prea mare mire astept
Cu o floare in piept
Venirea miresei pe care n-o iubesc
Dar sunt condamnat s-accept.
In timp ce privirea spre ea mi-o indrept
Iar eu cu a mea gandire percep
Cum te-apropii cu-n pas nedrept,
Iar inept arunci aiept
Vesmintele ale o noua poveste.
Draga viata, stiu ca nu-place aceasta veste
“Tot ce-mi este in jur imi zambeste”
Si tu vei apartine unei noi perceptii moderne
Armonia dulce ,cu notele amare sa terminat
Lautarii, au terminat si ei de cantat
Totul este predeterminat
Vad in ochii tai cum totul ti-e ruinat
Dar nu te intrista draga mea viață
Nu transforma in gheață fiecare dimineață
Caci mie nu-mi va fi pedeapsa
“Doar noi doi stim ce altii inca invata”
Nostalgie
Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,
Ascultând acele șoapte
Ale vremurilor ce au apus
Sunt multe de spus,
Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,
Am avut experiențe, pe parcurs,
Pe care le port cu mine în suflet
Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.
Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,
Deși, credeam că e vorba de altceva.
Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,
În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,
Alese în funcție de grosimi
Și de lungimi.
Discuția noastră deja se încinge,
Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,
O întreb ce mi-a lipsit
În clipe în care, în mod iscusit,
M-am bucurat de lucruri mărunte
A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...
O privire maternă de-a ei mă călăuzește,
Cu mult tact pedagogic, ea urzește
Explicarea stării ce se instalează...
E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează
Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune
Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.
Zgârcenia nu a fost o calitate
Care să mă ajute să ating acea deplinătate
A bucurii mele enorme,
Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme
Prin care să fi dat
Ceea ce pentru mine mult a contat.
În clipa în care am realizat,
Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat
Nostalgia mă privea cuminte,
Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.
Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,
Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.