Monocristal (Pocal)

Cu ochi pictați de paradis

Și cu-n zâmbet cald de rai,

Te invit cu drag in a mea lume,

Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,

Iar în umbra nopții, sub cerul senin,

Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.

Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,

Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.             

În noaptea-n care luna plânge

 Cu lacrimi reci peste pământ,

 Mi-e inima o floare-n sânge,

 Un clopot frânt de-al tău cuvânt.

Ți-am pus în păr lumina verii,

 Și-n palme macii cei dintâi;

 Dar toamna, hoț la poarta serii,

 Mi te-a furat dintre statui.

Te caut încă-n apa lină

 În care cerul se răsfrângea;

 Dar numai umbra ta senină

 Mai știe unde mă durea.

Se scutur teii peste drumuri,

 Ca niște îngeri osteniți;

 Eu strâng din frunze vechi parfumuri,

 Tu strângi doar anii risipiți.

Mi-e dorul pasăre rănită,

 Ce bate-n cer fără hotar;

 Iubirea, pâine ne-mpărțită,

 Rămasă rece pe altar.

De-ai ști ce liniște mă doare,

 Ce viu e tot ce-a fost pierdut,

 Ai plânge fiecare floare

 Ce n-a-nflorit când te-am avut.

Și dacă timpul mă destramă

 Ca vântul spicele din lan,

 Eu tot îți voi rosti, prin vamă,

 Numele sfânt, din an în an.

Că sunt iubiri ce nu se-ngroapă

 Sub lespezi, ierni ori amintiri;

 Ele rămân adâncă apă

 În setea altor răsăriri.

Iar când voi adormi sub stele,

 Cu sufletul tăcut și frânt,

 Să știi: n-au fost mai grele rele

 Decât să te iubesc... tăcând.

Cum poți să iubești fără să cunoști durerea,
Când inima îți plânge dar buzele rămân tăcute?
Cum poți să găsești răspunsuri în mijlocul nopții,
Când lumea ta se clatină și sufletul e rănit?

Nu sunt singur 

Te am în mine, tăcută și vie,

Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,

Cu care pot dansa prin nemurire.

Nu e nevoie de mâini să te strâng 

Memoriile te-au sculptat

În fiecare colț de suflet,

În fiecare vis uitat.

Amintirile noastre poartă parfumul

Iubirilor ce nu mor nicicând,

Un vals prin timp,

Un murmur cald în vânt.

Și chiar de-ai plecat,

Nu sunt niciodată singur,

Pentru că dansul continuă,

Cu tine, în gând.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

La răscruce de întrebări,
Într-un x de încercări,
Încrucișat într-o stea căzătoare,
Asterisc cu speranțe de urcare,

Treaptă peste treaptă — aleargă,
Nu mai fugi... așteaptă,
Rămâne în spate, fă-o să meargă,
E bună, sigur te iartă,

Până îți vine nota de plată...
Nu știe să uite,
Ești mințit când crezi că-ți promite,
Început și decurs fără lacrimi și râs,

Doar un orb o descrie în cuvinte,
Când un mut o privește, râcnește din glas,
Precum ologul în timp ce o ia la vals,
Și ciungul ce o ridică spre cer,

Surdul ascultând-o, simte un impuls,
Mai mult și puțin, de la tine sper,
Rănește și vindecă fără oprire,
Nu contează că-mi ies din fire,

Chit că mint și-mi arăți adevărul,
Sau contextul încă nu e viitorul,
Continuăm fără idee, de același fir legați,
Bogați prin tine, dar de confuzie secați.

Este-un turn neobișnuit, 

    Copilăria. 
    
    Într-un final neaşteptat,
    Păşind pios pe drumul vieţii,
    Pas după pas, în mod treptat,
    Încrezător în steaua dimineţii...
    
    Adolescenţă. 
    
    Cu ochii plini de întrebări,
    Timid şi cu sfială-n glas,
    În colbul fin al prea-măritei zări,
    Străluminat-am urma unui pas...
    
    Inocenţa. 
    
    Sărutul pătimaş a înflorit,
    În lacrima secată de-aseară,
    Ştiind că ceea ce-am dorit,
    S-a împlinit a mia oară...
    
    Maturitatea. 
    
    Cu fruntea-n zborul norilor grăbiţi,
    Din umbre, am zidit lumină,
    Şi-am aşezat-o-n calea celor rătăciţi,
    Liman de calm şi linişte deplină...
    
    Viitorul. 
    
    Mărgăritarul scump al lumii,
    În geană de amurg, îmi stă peşin,
    Un ciob de stea, în pumnul strâns al mâinii,
    Un colţ fertil, schiţat în zâmbetul senin...
    
    Ce-am câştigat… ce s-a pierdut… 
    Să-mi spună, nici timpul nu mai ştie,
    De veghe stau, cu trupul plămădit din lut,
    Din valuri nemişcat în veşnicie...

Nisipul dintr-o clepsidră,

Se scurge-n minute și sigur.

Iar timpul, în clipa tandră

Îl dorești mai lent, desigur.

Poate că-n anii tinereții

Nu-l simți ce iute trece,

Și-i acorzi de-a lungul vieții

Momente numai a-l petrece.

Dar timpul îți măsoară anii

Prin firele de nisip, în clipe,

Și înțelegi de ce castanii

Se tem de tăișul de toaipe.

Castanul bătrân mult dorește

Să-și păstreze simbolurile sale.

Vindecarea, protecția crește

Cu noroc, în sfere universale.

Așa și omul în viață, tânjește

Ca timpul să-l păstreze viu,

Chiar și când îmbătrânește

Sângele să fie un limpede fluviu.

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.