Monocristal (Pocal)

Poate că ne vom mai întâlni

Când vom fi mai în vârstă,

Când în minte nu vor mai fi furtuni,

Doar ape limpezi sub lună,

Iar bătaia inimii nebune se va domoli.

Așa că spun, naiv, pierdut în privire,

Că poate atunci voi fi visul tău,

Iar tu, aleasa vieții mele.

Dar astăzi, eu pentru tine sunt haos,

Iar tu, otravă ce-mi îneacă inima.

Și iar îmi spun povești,

Caut cumva să mă conving

Că timpul ne va mai întâlni,

Iar noi vom ști să fim...

O, dar ce frumos mă mai mint!

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..

Noaptea mă întreabă: 

„De ce mai privești spre ușă?” 

Iar eu răspund în tăcere:

„Fiindcă unele suflete întârzie o viață întreagă.”

Timpul mă întreabă:

„Ce mai cauți în trecut?”

Și eu răspund:

„Ultima versiune a mea care încă știa să zâmbească.”

Oglinda mă întreabă:

„Pe cine cauți?”

Și eu răspund:

„Pe omul care privea lumea fără teamă să iubească.”

Vântul mă întreabă:

„De ce privești mereu în urmă?”

Și eu răspund:

„Poate că într-o zi și dorul va învăța să plece.”

Dimineața mă întreabă:

„Ce ai visat?”

Și eu răspund:

„Un loc unde nimeni nu trebuia să-și ia rămas-bun.”

De-aș ști că șoaptele-mi tăcute

Te-ar mângâia într-un suspin,

Ți-aș da și ultimul cuvânt

Să-ți fie cântec, și alin...

De-aș ști că sufletul din mine

S-ar preschimba-n eternă flacără,

Ți-aș dărui întreaga-mi lume

Să-ți lumineze calea-n umbră.

De-aș ști că inima-mi zdrobită

Ar fi altar pentru iubirea ta,

Aș rupe-o singur din piept, grăbită,

Și ți-aș lăsa-o veșnic așa.

De-aș ști că vorbele-mi tăcute

Ar înflori ca-n nopți o stea,

Le-aș risipi pe-ale tale șoapte,

Să-ți fie cântec inima.

La început, timpul stă.

Apoi fuge.

Apoi începe să ne ia.

Întâi ne ia jucăriile,

Apoi oamenii,

Apoi nopțile în care puteam să dormim fără să ne gândim la ziua de mâine.

Si umeori moartea nu vine să te ia pe tine,

vine înaintea ta

și ia tot ce te făcea să vrei să rămâi.

Un număr din telefon

care nu mai sună.

O fotografie

pe care n-o mai poți privi.

Un scaun rămas liber

la o masă unde încă, din reflex,

pui patru farfurii.

Și atunci înțelegi:

nu mor oamenii o singură dată.

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

La ora când cerul aprinde stelele-n lampadare
Și castanul își numără florile plecate la bal
Visul, hoinarul nopții, sătul de atâta colindare
Uită pe-o bancă gânduri adunate-n în bolul de cristal.
Dispare!Și lasă îndrăgostiții fără visare
Să numere stelele cu-a lor sclipire căzătoare.

Când zorile sparg vise, sparg boluri cu gânduri uitate
Razele de soare se coboară-n rouă să se scalde
Dar… EL și EA caută privirile-n ei reflectate
Pășind ușor pe fire de iarbă, fire de smaralde
Alungând himera, trăiesc, se iubesc în realitate.
Ascunsele sărutări ce din vise erau sculptate
Rămân prinse de cer, pe ,, Carul Mare,, incrustate.

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    Mă-nchin, Doamne, la Tine,
    Către înaltul, mult-jinduitul, Cer... 
    Să Te milostiveşti de Mine,
    Destinul meu pe mână de lăncer...
    
    Din spini Mi-e adâncită,
    Pe frunte, doar coroana... 
    În râuri de lumină, tăiată,
    Îmi supurează, rana... 
    
    Acum sunt sus pe Cruce, 
    Înalt, cu trupul chinuit... 
    Ce mult n-o v-a mai duce,
    Părinte mult iubit... 
    
    Ştiu c-am greşit: mă iartă,
    Şi iartă tot norodul... 
    Şi orice ceartă, uită,
    Dar nu uita poporul... 
    
    Căci ale lor păcate-ntunecate,
    De-odată, cu mine, se vor stinge... 
    Şi-n slava Lumii Tale,
    Nu-i nimeni să mai strige...

-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.