A fi
Category: Philosophical poem
All author's poems: Nicu Hăloiu
Date of posting: 15 июля 2022
Views: 1027
Poems in the same category
🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Pierdut
Sunt singur
Aici,în acest labirint
Şi pare că doar un miracol
Mă poate pune pe acel drum,
Un drum neştiut...
Înconjurat de pereți înalți şi reci,
Încerc să găsesc ieşirea
Ghidat de vocile din exterior,
Voci îndrăznețe şi calde
Ce răpun pereţi înalţi şi reci.
Sunt temător, dar,
Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,
Un drum pe care am mai păşit.
Şi las în urmă
Doar nişte pereţi mici şi reci!
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Prea multă sensibilitate în portugheză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Muita sensibilidade
A sensibilidade é boa à sua maneira. É bom ser sensível, lamentar quando alguém vivenciou acontecimentos menos agradáveis, estar com ele, ouvi-lo, tranquilizá-lo, compreendê-lo, aliviar seus sofrimentos, suspirar com ele, chorar com ele. envolvê-los quando estiverem com frio, enfaixá-los quando o gato os arranhou (que também foi culpa deles arranhá-los, porque não sabem brincar com isso), colocar uma bolsa de gelo neles da geladeira por causa de um tornozelo torcido, enxugar as lágrimas, dar remédio para baixar a febre, protetor labial para evitar que fiquem tão rachadas, desinfetar as cutículas sangrentas quando não sabiam fazer as unhas, queriam ter unhas mais compridas do que tinham naturalmente, porque é a moda, e agora só têm sangue, vamos colocar mosquiteiros, para que não mordam tanto, chupem o sangue, não transmitam malária nem febre amarela, vamos levar inseticidas, se eles ainda insistem em entrar em casa, vamos pegar também um ventilador para dispersar o cheiro dos inseticidas, deixar a janela entreaberta para que os mosquitos não entrem e saia o cheiro do inseticida. Vamos ajustar a caldeira para dar também água quente, não só fria, porque aí será necessário ainda mais cuidado. As economias não levam realmente em conta as necessidades individuais das pessoas; são mais uma necessidade egoísta de um homem.
Também não vamos economizar nos suplementos que fortalecem o sistema imunológico, como a vitamina C, que tem um sabor deliciosamente cítrico e não custa muito, é acessível, você consegue com uma simples limonada, então não temos motivos para deixar de comprá-lo .
Vamos comprar blusas grossas e fofas, que só servem para ficar em casa. Vamos levar a máscara de cuidado facial, máscara que previne o aparecimento precoce de pés de galinha e linhas de expressão. Somos muito jovens para ter rugas!
Em geral, a sensibilidade é irmã da generosidade e do cuidado, mas o que fazemos quando ela foge do controle, atinge novos patamares, não tem limites? Essa ainda é uma sensibilidade benéfica, saudável e bem compreendida? Não, claro que não. Já algo em nosso jeito de ser está rangendo, e essa sensibilidade é o principal sintoma. Seria apropriado nos perguntarmos: “Por que sou assim?”, “Estou exagerando?”, “O que me leva a ter reações tão intensas a coisas essencialmente triviais?”
Você encontrará a resposta perdida em algum lugar do seu passado. A sensibilidade de que estamos falando surge como resultado de um episódio traumático da vida? Você não demorou tanto quanto esperava em uma prova e desde então decidiu desistir de tudo, achando que não adianta mais? Você não teve as oportunidades que esperava? Você não foi capaz, devido às circunstâncias, de fazer algo que se propôs a fazer? Se a resposta for “sim” para pelo menos metade delas, então não estamos falando exatamente de sensibilidade, mas de uma reação adversa a coisas que aconteceram, que nos machucaram momentaneamente e deixaram uma ferida não curada completamente.
Como tal ferida poderia ser curada? Coçando cada vez mais. Sentado e analisando, de onde vem essa raiva acompanhada de sensibilidade? Você teve a coragem de ir para não sei que faculdade sueca. E aos 19 anos é preciso muita coragem, para pegar o voo, para sair da casa dos pais, de uma cidade do interior, justamente para um grande centro universitário. E aí o que ver, o caminho para o sucesso e faculdades interessantes para passar no currículo, não é apenas salpicado de momentos de paz, ela é daquelas que gosta de gritar, berrar, humilhar os alunos por não pronunciarem perfeitamente esta língua do norte - o germânico, que não conheço perfeitamente os tempos verbais, que não domino a gramática e a sintaxe... ainda é perfeito? Eu nem sei o que seria perfeito, quão perfeito seria, e não acho que a perfeição subjetiva deva importar. Se existissem alguns padrões objetivos, então sim, vale a pena aderir a eles, tentar alcançá-los, porque assim o progresso pode realmente ser medido e observado. Ao passo que, se são metas que apenas uma pessoa deseja, as demais não, não faz sentido nos compararmos, de qualquer forma não podemos avaliar ou pesar nada do que ouvimos. É certo que quem humilha os alunos por não saberem perfeitamente tem o coração de um silvicultor que derruba árvores numa esteira rolante sem olhar o que deixou para trás. Sim, os critérios de avaliação são muito objetivos, como pode você, como uma mulher de 58 anos, que só se cercou de sueco a vida toda, considerar que uma estudante de 19 anos deve ser igual a você em domínio, em habilidade ? Estamos aí para aprender, se nascêssemos prontos para aprender não nos matricularíamos em nenhuma especialização e pronto, do que precisaríamos se já soubéssemos? Não era mais barato, sem aluguel, sem viagens de trem, sem dormitórios, sem associação à biblioteca, sem comida e muitas outras utilidades? É engraçado o que acontece quando mulheres de 58 anos julgam você pelos seus próprios valores. É como se o aluno meditasse para uma criança de 8 anos. Ele mal consegue escrever em sua própria língua naquela época, muito menos em inglês, francês... Não seria traumatizante começar a repreendê-lo por não ter tido tempo de dominar perfeitamente o conteúdo? Enquanto? que a pessoa que dá aulas particulares se torna vaga na expressão? Tempo, ou seja, ele poderia ter negociado com a mãe para pedir que ela o desse à luz aos 5 meses, e não aos 9 meses, como é normal, para aparecer no mundo mais cedo, para aprender mais cedo, só porque é isso que a pessoa quer quem dá aulas. Há também a questão do tempo terrestre. Enquanto vivermos no mesmo planeta, todos teremos a mesma quantidade de tempo, 24 horas, não mais.
Esta perfeição subjetiva dos outros dá origem a sensibilidades de todos os tipos. Nem faz sentido desejar tocá-lo. Não sabemos o que quer a pessoa que não está feliz conosco. Não sabemos o que ele pensa, como pensa, o que prefere, o que não prefere, quanto, o quê, como e em que medida.
A perfeição subjetiva dos outros é paralisante, tanto emocional quanto factualmente. Se o aluno for humilhado toda vez que abre a boca, ele ainda terá a confiança de que tem chance de se tornar um bom falante de sueco? Será que ela ainda encontrará forças, no fundo da alma, para continuar, para querer praticar, ler, melhorar, até obter a fluência, a cadência e a musicalidade da língua? Não, não tem como. Ele tinha boas intenções que desmoronaram ao longo do caminho.
A perfeição subjetiva dos outros desacelera, reprime. É como fazer com que seu professor planeje cada som, quando e como dizê-lo. Essa técnica de aprendizado não o intimidaria? Onde está a paixão, o encanto, a beleza mais irregular e versátil da linguagem? Quando você terá tempo para focar no vocabulário, gramática, sintaxe e no que ela quer quando o foco está sempre em como você fala? Não se torna um obstáculo que você não consegue superar? Corrigido como acontece com testes de múltipla escolha. Você se deparou com uma pergunta para a qual não sabe a resposta correta, embora já tenha respondido bem. O que você está fazendo? Você fica preso aí e não segue em frente, só porque lá você não conhece? Seria uma grande perda, tanto para o avaliador quanto para você (em primeiro lugar).
Como resposta à perfeição subjetiva dos outros, devemos construir o nosso próprio conjunto de valores, a nossa própria perfeição, cuja atenção, ser objetiva, por vários motivos: para não atingir aquela sensibilidade que nos impede de fazer o que queremos e sentimos até isso evoluímos, tanto quanto é humanamente possível, não sendo constrangidos por outros, por outros aspectos e por outras circunstâncias.
Beatitudine
Viață, fericire, iubire; Ce vrei să faci!?
Pui aceiași întrebare, te blochezi și taci
Trăim după acest catalog, din basme decupat
Nu pot! Nu vreau! E de neacceptat!
Ce este viața cu adevărat; Ce-nseamnă!?
Vreau să aflu tot! Ceva mă-ndeamnă
Brusc, devine clar, răspunsul mă lovește
Stă lângă mine, liniștit, și mă privește
Viața este doar un simplu curs
Vrei, nu vrei, el trebuie parcurs
Este un pârâu calm, simplu și curat
Te naști, n-ai de ales, în el ești așezat
Lângă tine stau și alții, nu ești singur niciodată
Ce frumos este acest paradis, dar de-o dată
Cineva începe să se zbată, valuri se formează
Apă tulbure, cald, rece, mai mulți se alarmează
Te uiți neputincios cum de spume ești măturat
În jurul tău se-neacă, vai! Nu poate fi adevărat!
Se-ntunecă, e rece. De ce? Ce caut eu aici!?
E plin de resturi, mărunțișuri plutitoare, mici
E liniște, sunt singur, sunt încă aici. Ce fac acum?
Să renunț? Să mă las atras în vid? Nu! Nicidecum!
N-am ales să fiu aici și nu accept această soartă!
Cum am fost adus aici? Deci, exist-o poartă
Mărunțiși cu mărunțiși, bucată cu bucată
Speranțele ramase-n această baltă bulbucată
Nimic nu mă va opri, pot, voi construi o plută
Voi supraviețui în această mare mută
Timpul trece și trece, tot singur am rămas
Liniștea este perturbată. Ce se-aude? Este un glas!
Mă grăbesc s-ajung la el, vâslesc, vreau să-l ajut
Încerc să-l trag pe radou. Nu! De asta m-am temut
Pluta-i prea mică, trebuie mărită, încerc să-i explic
Cum să-și facă și el una, urma să mă implic
Fără s-apuc să reacționez, m-apucă strâns și trage
Vâslește cu putere și din peisaj se sustrage
Înconjurat de întuneric; Cum a putut!? Nenorocitul!
Nu mai pot! Renunț! Ăsta este sfârșitul…
Mă las purtat de curent, să devin una cu abisul
O senzație nouă, caldă, îmi întrerupe visul
“Ești bine? Te ajut?”, urechile mi se desfundă
Simt cum sunt cuprins de o stare profundă
Deschid ochii și privesc în jur; Mi-am imaginat?
Totul este negru, doar în jurul meu s-a luminat
Rămân uimit de ce-mi stă-n față, fără cuvinte
Aș spune ceva, dar nu-mi vine nimic în minte
Mă ia în brațe și mă strânge cu putere
“Sunt aici, te voi ajuta cu orice-mi vei cere”
Ce sentiment plăcut! Ce se întâmplă cu mine?
Pârâul s-a calmat, s-a luminat, totul e bine
Simt cum încep să zbor, mă țin strâns
Ne oprim în fața unei porți; Bufnesc în plâns
Am ajuns! Am reușit! Asta-am tot căutat!
M-a strâns iar, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat
Sufletul mi se umple de gânduri domolite
“Voi fi mereu cu tine”, cu-n glas cald, îmi promite
Ne privim, zâmbim și ne întoarcem spre intrare
Ținându-ne de mână, privim această cărare
Am găsit drumul ce duce spre fericire
Avansam împreună. Am fost salvat de ea, de Iubire
🎤 Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Pierdut
Sunt singur
Aici,în acest labirint
Şi pare că doar un miracol
Mă poate pune pe acel drum,
Un drum neştiut...
Înconjurat de pereți înalți şi reci,
Încerc să găsesc ieşirea
Ghidat de vocile din exterior,
Voci îndrăznețe şi calde
Ce răpun pereţi înalţi şi reci.
Sunt temător, dar,
Îndrăzneţ mă-ndrept spre acel drum,
Un drum pe care am mai păşit.
Şi las în urmă
Doar nişte pereţi mici şi reci!
Beatitudinea durerii
Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.
Prea multă sensibilitate în portugheză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Muita sensibilidade
A sensibilidade é boa à sua maneira. É bom ser sensível, lamentar quando alguém vivenciou acontecimentos menos agradáveis, estar com ele, ouvi-lo, tranquilizá-lo, compreendê-lo, aliviar seus sofrimentos, suspirar com ele, chorar com ele. envolvê-los quando estiverem com frio, enfaixá-los quando o gato os arranhou (que também foi culpa deles arranhá-los, porque não sabem brincar com isso), colocar uma bolsa de gelo neles da geladeira por causa de um tornozelo torcido, enxugar as lágrimas, dar remédio para baixar a febre, protetor labial para evitar que fiquem tão rachadas, desinfetar as cutículas sangrentas quando não sabiam fazer as unhas, queriam ter unhas mais compridas do que tinham naturalmente, porque é a moda, e agora só têm sangue, vamos colocar mosquiteiros, para que não mordam tanto, chupem o sangue, não transmitam malária nem febre amarela, vamos levar inseticidas, se eles ainda insistem em entrar em casa, vamos pegar também um ventilador para dispersar o cheiro dos inseticidas, deixar a janela entreaberta para que os mosquitos não entrem e saia o cheiro do inseticida. Vamos ajustar a caldeira para dar também água quente, não só fria, porque aí será necessário ainda mais cuidado. As economias não levam realmente em conta as necessidades individuais das pessoas; são mais uma necessidade egoísta de um homem.
Também não vamos economizar nos suplementos que fortalecem o sistema imunológico, como a vitamina C, que tem um sabor deliciosamente cítrico e não custa muito, é acessível, você consegue com uma simples limonada, então não temos motivos para deixar de comprá-lo .
Vamos comprar blusas grossas e fofas, que só servem para ficar em casa. Vamos levar a máscara de cuidado facial, máscara que previne o aparecimento precoce de pés de galinha e linhas de expressão. Somos muito jovens para ter rugas!
Em geral, a sensibilidade é irmã da generosidade e do cuidado, mas o que fazemos quando ela foge do controle, atinge novos patamares, não tem limites? Essa ainda é uma sensibilidade benéfica, saudável e bem compreendida? Não, claro que não. Já algo em nosso jeito de ser está rangendo, e essa sensibilidade é o principal sintoma. Seria apropriado nos perguntarmos: “Por que sou assim?”, “Estou exagerando?”, “O que me leva a ter reações tão intensas a coisas essencialmente triviais?”
Você encontrará a resposta perdida em algum lugar do seu passado. A sensibilidade de que estamos falando surge como resultado de um episódio traumático da vida? Você não demorou tanto quanto esperava em uma prova e desde então decidiu desistir de tudo, achando que não adianta mais? Você não teve as oportunidades que esperava? Você não foi capaz, devido às circunstâncias, de fazer algo que se propôs a fazer? Se a resposta for “sim” para pelo menos metade delas, então não estamos falando exatamente de sensibilidade, mas de uma reação adversa a coisas que aconteceram, que nos machucaram momentaneamente e deixaram uma ferida não curada completamente.
Como tal ferida poderia ser curada? Coçando cada vez mais. Sentado e analisando, de onde vem essa raiva acompanhada de sensibilidade? Você teve a coragem de ir para não sei que faculdade sueca. E aos 19 anos é preciso muita coragem, para pegar o voo, para sair da casa dos pais, de uma cidade do interior, justamente para um grande centro universitário. E aí o que ver, o caminho para o sucesso e faculdades interessantes para passar no currículo, não é apenas salpicado de momentos de paz, ela é daquelas que gosta de gritar, berrar, humilhar os alunos por não pronunciarem perfeitamente esta língua do norte - o germânico, que não conheço perfeitamente os tempos verbais, que não domino a gramática e a sintaxe... ainda é perfeito? Eu nem sei o que seria perfeito, quão perfeito seria, e não acho que a perfeição subjetiva deva importar. Se existissem alguns padrões objetivos, então sim, vale a pena aderir a eles, tentar alcançá-los, porque assim o progresso pode realmente ser medido e observado. Ao passo que, se são metas que apenas uma pessoa deseja, as demais não, não faz sentido nos compararmos, de qualquer forma não podemos avaliar ou pesar nada do que ouvimos. É certo que quem humilha os alunos por não saberem perfeitamente tem o coração de um silvicultor que derruba árvores numa esteira rolante sem olhar o que deixou para trás. Sim, os critérios de avaliação são muito objetivos, como pode você, como uma mulher de 58 anos, que só se cercou de sueco a vida toda, considerar que uma estudante de 19 anos deve ser igual a você em domínio, em habilidade ? Estamos aí para aprender, se nascêssemos prontos para aprender não nos matricularíamos em nenhuma especialização e pronto, do que precisaríamos se já soubéssemos? Não era mais barato, sem aluguel, sem viagens de trem, sem dormitórios, sem associação à biblioteca, sem comida e muitas outras utilidades? É engraçado o que acontece quando mulheres de 58 anos julgam você pelos seus próprios valores. É como se o aluno meditasse para uma criança de 8 anos. Ele mal consegue escrever em sua própria língua naquela época, muito menos em inglês, francês... Não seria traumatizante começar a repreendê-lo por não ter tido tempo de dominar perfeitamente o conteúdo? Enquanto? que a pessoa que dá aulas particulares se torna vaga na expressão? Tempo, ou seja, ele poderia ter negociado com a mãe para pedir que ela o desse à luz aos 5 meses, e não aos 9 meses, como é normal, para aparecer no mundo mais cedo, para aprender mais cedo, só porque é isso que a pessoa quer quem dá aulas. Há também a questão do tempo terrestre. Enquanto vivermos no mesmo planeta, todos teremos a mesma quantidade de tempo, 24 horas, não mais.
Esta perfeição subjetiva dos outros dá origem a sensibilidades de todos os tipos. Nem faz sentido desejar tocá-lo. Não sabemos o que quer a pessoa que não está feliz conosco. Não sabemos o que ele pensa, como pensa, o que prefere, o que não prefere, quanto, o quê, como e em que medida.
A perfeição subjetiva dos outros é paralisante, tanto emocional quanto factualmente. Se o aluno for humilhado toda vez que abre a boca, ele ainda terá a confiança de que tem chance de se tornar um bom falante de sueco? Será que ela ainda encontrará forças, no fundo da alma, para continuar, para querer praticar, ler, melhorar, até obter a fluência, a cadência e a musicalidade da língua? Não, não tem como. Ele tinha boas intenções que desmoronaram ao longo do caminho.
A perfeição subjetiva dos outros desacelera, reprime. É como fazer com que seu professor planeje cada som, quando e como dizê-lo. Essa técnica de aprendizado não o intimidaria? Onde está a paixão, o encanto, a beleza mais irregular e versátil da linguagem? Quando você terá tempo para focar no vocabulário, gramática, sintaxe e no que ela quer quando o foco está sempre em como você fala? Não se torna um obstáculo que você não consegue superar? Corrigido como acontece com testes de múltipla escolha. Você se deparou com uma pergunta para a qual não sabe a resposta correta, embora já tenha respondido bem. O que você está fazendo? Você fica preso aí e não segue em frente, só porque lá você não conhece? Seria uma grande perda, tanto para o avaliador quanto para você (em primeiro lugar).
Como resposta à perfeição subjetiva dos outros, devemos construir o nosso próprio conjunto de valores, a nossa própria perfeição, cuja atenção, ser objetiva, por vários motivos: para não atingir aquela sensibilidade que nos impede de fazer o que queremos e sentimos até isso evoluímos, tanto quanto é humanamente possível, não sendo constrangidos por outros, por outros aspectos e por outras circunstâncias.
Beatitudine
Viață, fericire, iubire; Ce vrei să faci!?
Pui aceiași întrebare, te blochezi și taci
Trăim după acest catalog, din basme decupat
Nu pot! Nu vreau! E de neacceptat!
Ce este viața cu adevărat; Ce-nseamnă!?
Vreau să aflu tot! Ceva mă-ndeamnă
Brusc, devine clar, răspunsul mă lovește
Stă lângă mine, liniștit, și mă privește
Viața este doar un simplu curs
Vrei, nu vrei, el trebuie parcurs
Este un pârâu calm, simplu și curat
Te naști, n-ai de ales, în el ești așezat
Lângă tine stau și alții, nu ești singur niciodată
Ce frumos este acest paradis, dar de-o dată
Cineva începe să se zbată, valuri se formează
Apă tulbure, cald, rece, mai mulți se alarmează
Te uiți neputincios cum de spume ești măturat
În jurul tău se-neacă, vai! Nu poate fi adevărat!
Se-ntunecă, e rece. De ce? Ce caut eu aici!?
E plin de resturi, mărunțișuri plutitoare, mici
E liniște, sunt singur, sunt încă aici. Ce fac acum?
Să renunț? Să mă las atras în vid? Nu! Nicidecum!
N-am ales să fiu aici și nu accept această soartă!
Cum am fost adus aici? Deci, exist-o poartă
Mărunțiși cu mărunțiși, bucată cu bucată
Speranțele ramase-n această baltă bulbucată
Nimic nu mă va opri, pot, voi construi o plută
Voi supraviețui în această mare mută
Timpul trece și trece, tot singur am rămas
Liniștea este perturbată. Ce se-aude? Este un glas!
Mă grăbesc s-ajung la el, vâslesc, vreau să-l ajut
Încerc să-l trag pe radou. Nu! De asta m-am temut
Pluta-i prea mică, trebuie mărită, încerc să-i explic
Cum să-și facă și el una, urma să mă implic
Fără s-apuc să reacționez, m-apucă strâns și trage
Vâslește cu putere și din peisaj se sustrage
Înconjurat de întuneric; Cum a putut!? Nenorocitul!
Nu mai pot! Renunț! Ăsta este sfârșitul…
Mă las purtat de curent, să devin una cu abisul
O senzație nouă, caldă, îmi întrerupe visul
“Ești bine? Te ajut?”, urechile mi se desfundă
Simt cum sunt cuprins de o stare profundă
Deschid ochii și privesc în jur; Mi-am imaginat?
Totul este negru, doar în jurul meu s-a luminat
Rămân uimit de ce-mi stă-n față, fără cuvinte
Aș spune ceva, dar nu-mi vine nimic în minte
Mă ia în brațe și mă strânge cu putere
“Sunt aici, te voi ajuta cu orice-mi vei cere”
Ce sentiment plăcut! Ce se întâmplă cu mine?
Pârâul s-a calmat, s-a luminat, totul e bine
Simt cum încep să zbor, mă țin strâns
Ne oprim în fața unei porți; Bufnesc în plâns
Am ajuns! Am reușit! Asta-am tot căutat!
M-a strâns iar, mi-a șters lacrimile și m-a sărutat
Sufletul mi se umple de gânduri domolite
“Voi fi mereu cu tine”, cu-n glas cald, îmi promite
Ne privim, zâmbim și ne întoarcem spre intrare
Ținându-ne de mână, privim această cărare
Am găsit drumul ce duce spre fericire
Avansam împreună. Am fost salvat de ea, de Iubire
Other poems by the author
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Fluviul vieții
Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Fluviul vieții
Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!