Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții!
Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,
Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,
Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic
Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!
...
Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,
Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,
În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,
Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!
...
Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,
Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?
Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte
Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!
...
Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?
Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?
Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,
Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!
...
Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,
Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,
Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,
Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?
...
E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,
O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,
Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,
Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!
Category: The patriotic poems
All author's poems: Nicu Hăloiu
Date of posting: 4 ноября 2022
Views: 1030
Poems in the same category
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Libertatea
De-am fi avut noi cerul nostru
De-am fi putut liber zbura
L-am fi umplut tot cu bloc posturi
L-am împarți Si dărâm.
Cu durere mare scriu aceste rânduri
Cu durere mare scriu aceste rânduri,
Dragii mei de peste Prut.
Aș vrea să spun - e prea târziu
Să revenim de unde ne-am născut.
Sărăcia crește tot mai tare
Și corupția la fel.
Reunirea promit doar prin slogane,
Scrise de lași și de mișeli.
Vreau să plâng dar nu mai am lacrimi,
Vreau sa strig dar nu mai am glas,
Căci ne-au rupt de la țara mamă.
Orfani pe veci noi am rămas.
Daniel Pomirlean
Speranta in mijlocul dezastrului social
Nu se mai pune acum
Pe primul loc iubirea
Ci banii si doar tehnologia
Cine are un iphone ,
O casa mult mai mare ,
Nici unul nu intelege
Ca distruge o valoare
Toti sunt suparati
Si plang de viata ...
Toti sunt inșirati in lumea mare
In cautarea banilor
Si intr-adevar uita de valoare
Dar cata bogatie poti sa strangi in brate
Cand langa tine nui stima si nicidecum speranta...
Cum tu te confrunti cu durerea si suferinta
Cu banii ce-ti stau in poala
Si-ti trezeste doar dorinta?
Uitam cei aia simplitate..
Luptam pentru putere si autoritate
Uitam de mila si de compasiune
Si ne uitam doar la a noastre lucruri bune
Simti si tu un miros de indiferenta?
Cu multi oameni bogati dar si saraci in apartenenta
Toti vor sa traiasca in lux si cu mare mandrie
Uitand de cei saraci si de lumea din imprejurime..
A venit timpul sa lasam mandria
Si cu siguranta sa uitam prostia
Sa stim cu totii ce inseamna modestia
Sa ne oprim o clipa ,sa zambim
Sa ne redescoperim
Si pana intr-un final sa ne iubim
amintiri /1 ( Avram Iancu )
când clopotele cu-ale
lor colinde,
scutură vârfurile brazilor,
din negurile uitate ale-istoriei,
crăișorul munților
vine ca o furtună,
soarta să ne-o limpezească.
aerul să-l facă mai curat.
jertfă pe-altarul iubirii de neam și țară,
ofrandă nepieritoare de credință.
fulgi de zăpadă
îmbracă într-o maramă argintie
sufletele întristate.
mireasma de pâine caldă
îmblânzește vacarmul ulițelor...
harul păcii, ca o ploaie caldă de vară
se revarsă din ceruri.
pruncii au adormit în copaie....
numai
vântul duce spre împărăția cerurilor
o năframă,
un fluier și-o scrisoare.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
Libertatea
De-am fi avut noi cerul nostru
De-am fi putut liber zbura
L-am fi umplut tot cu bloc posturi
L-am împarți Si dărâm.
Cu durere mare scriu aceste rânduri
Cu durere mare scriu aceste rânduri,
Dragii mei de peste Prut.
Aș vrea să spun - e prea târziu
Să revenim de unde ne-am născut.
Sărăcia crește tot mai tare
Și corupția la fel.
Reunirea promit doar prin slogane,
Scrise de lași și de mișeli.
Vreau să plâng dar nu mai am lacrimi,
Vreau sa strig dar nu mai am glas,
Căci ne-au rupt de la țara mamă.
Orfani pe veci noi am rămas.
Daniel Pomirlean
Speranta in mijlocul dezastrului social
Nu se mai pune acum
Pe primul loc iubirea
Ci banii si doar tehnologia
Cine are un iphone ,
O casa mult mai mare ,
Nici unul nu intelege
Ca distruge o valoare
Toti sunt suparati
Si plang de viata ...
Toti sunt inșirati in lumea mare
In cautarea banilor
Si intr-adevar uita de valoare
Dar cata bogatie poti sa strangi in brate
Cand langa tine nui stima si nicidecum speranta...
Cum tu te confrunti cu durerea si suferinta
Cu banii ce-ti stau in poala
Si-ti trezeste doar dorinta?
Uitam cei aia simplitate..
Luptam pentru putere si autoritate
Uitam de mila si de compasiune
Si ne uitam doar la a noastre lucruri bune
Simti si tu un miros de indiferenta?
Cu multi oameni bogati dar si saraci in apartenenta
Toti vor sa traiasca in lux si cu mare mandrie
Uitand de cei saraci si de lumea din imprejurime..
A venit timpul sa lasam mandria
Si cu siguranta sa uitam prostia
Sa stim cu totii ce inseamna modestia
Sa ne oprim o clipa ,sa zambim
Sa ne redescoperim
Si pana intr-un final sa ne iubim
amintiri /1 ( Avram Iancu )
când clopotele cu-ale
lor colinde,
scutură vârfurile brazilor,
din negurile uitate ale-istoriei,
crăișorul munților
vine ca o furtună,
soarta să ne-o limpezească.
aerul să-l facă mai curat.
jertfă pe-altarul iubirii de neam și țară,
ofrandă nepieritoare de credință.
fulgi de zăpadă
îmbracă într-o maramă argintie
sufletele întristate.
mireasma de pâine caldă
îmblânzește vacarmul ulițelor...
harul păcii, ca o ploaie caldă de vară
se revarsă din ceruri.
pruncii au adormit în copaie....
numai
vântul duce spre împărăția cerurilor
o năframă,
un fluier și-o scrisoare.
Other poems by the author
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Dormi, făptură minunată!
Dormi iubito somnul lin,
Că visele eu ți le țin.
Ți le țin în palma mea,
Și le reazăm de o stea,
Se se umple de lumină
Lumina cerului senin,
Dormi iubito somnul lin!
..
Dormi iubito, somn ușor,
Că visele ți le păzesc
Să simt, atunci când te privesc,
Toată mlădierea lor
În vântul nopții care-aduce
Scara lunii, să te urce
Pe tărâmul viselor.
Dormi iubito, somn ușor!
...
Dormi, făptură minunată
În lumina stelelor,
Pe tărâmul viselor,
Luna spune-o că-i ești dragă,
Sub privirea mea purtată
De făptura-ți delicată,
Farmecul să ți-l culeagă,
Dormi, făptură minunată!
Poate
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
Cerc logic
Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Dormi, făptură minunată!
Dormi iubito somnul lin,
Că visele eu ți le țin.
Ți le țin în palma mea,
Și le reazăm de o stea,
Se se umple de lumină
Lumina cerului senin,
Dormi iubito somnul lin!
..
Dormi iubito, somn ușor,
Că visele ți le păzesc
Să simt, atunci când te privesc,
Toată mlădierea lor
În vântul nopții care-aduce
Scara lunii, să te urce
Pe tărâmul viselor.
Dormi iubito, somn ușor!
...
Dormi, făptură minunată
În lumina stelelor,
Pe tărâmul viselor,
Luna spune-o că-i ești dragă,
Sub privirea mea purtată
De făptura-ți delicată,
Farmecul să ți-l culeagă,
Dormi, făptură minunată!
Poate
Dar e primăvară!
E-o primăvară
Parcă mai goală
Ca după boală,
La noi în țară,
Decât oricând!
...
Trage să moară
Totul în țară
Și timpul zboară
Și dă să dispară
Țara, curând!
...
Dar e primăvară!
Un spectacol de gală
De verdeață-i afară,
Imperială
Natură-nflorind!
...
Și-n primăvară,
Ne înconjoară
O catedrală
Monumentală,
De viață mustind!
Ai nimănui
Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!
Cerc logic
Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!