Poate

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?
Ce mi se-arată oare că lumea-mi poate spune?
Lumea?! Un loc nebun de joacă al minților nebune,
Un țarc cu ziduri nalte, un soi de labirint,
Unde nebunii-s regi și regii-s cei ce mint.
M-am întrebat adesea, ce caut eu în lume,
Dacă nu vreau avere, putere sau renume?
Ce poate-mi lumea spune din ce eu n-aș cunoaște?
Misterul veșniciei ce-n moarte doar se naște?
Închisă-i poarta lumii, cu-al ei imens zăvor,
Oricum n-aș vrea să intru, de lume nu mi-e dor,
Prefer să stau deoparte, trăind povestea vieții
Lângă cea care-mi este scânteia frumuseții!
...
Prinos doar de iubire, aceasta–mi dă ea mie
Și darul fără seamăn de-a scrie poezie,
Cu-a florilor naiadă, cu ea mă împletește
Cea care-mi este soață și care mă-nsoțește.
Și ce-avem noi cu lumea? Noi, o avem pe-a noastră,
Lumea bată-n voie în geamul din fereastră,
Am stat în lumea largă, dar ne-am retras din dânsa,
Că-i pentru noi străină, de prea mult rău pătrunsă,
Acum la noi e toamnă, suntem deja cărunți,
Nu plângem de-a lor lume unde suntem mărunți,
Nepăsători de pompă, de flamuri și blazon,
Lăsăm pe alții-n față să urle-n microfon!
...
Nu mai e până-n iarnă, deja-i suntem în prag,
Încărunțiți la tâmple, mi-e dragă și-i sunt drag,
Ne place doar natura cu florile-i pe câmp,
Dar nu ne place-al lumii suflet mizer și tâmp,
Ne plac și muzica și poezia acelor clasici mari,
Dar ei n-au loc în lumea plină de cocalari.
Ce-mi poate spune lumea, fără ca eu să știu?
Are vreo noimă lumea, mă face ea mai viu?!
Mai bine-mi văd de treabă și mă dau deoparte,
O mare de-ntuneric de lume mă desparte,
Acum am altă lume unde vreau să rămân,
Alături de cea care mă face-a fi mai bun.
Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște,
Misterul nepătruns ce-n suflet mi se naște?!
...
Nimic nu are nouă lumea a ne mai spune,
Lumea-i doar loc de joacă al minților nebune,
Acum ne pregătim pentru Sfintele Paște,
Să primim Lumina, cea care ne renaște!
 
 
3Sorina Hăloiu, Decoratiuni Chirila Narcis şi încă cineva

Un strigăt in noapte,

Strecurat printre șoapte;

Mă cuprinseră fiorii,

Se prăbușiră norii.

Vântul bate -n geam,

Visele se frâng de ram.

Năluci se-nvărt la ușă,

Împrăștiind cenușă.

Pereții zgârie n urechi 

Și scuipă praf in ochi.

Becul arde n piept;

Eu pe tine te aștept..

Somnul nu mă năucește,

Larma nu mai slăbește.

Mă sufoc În pernă 

Cu izul din tavernă.

Patul scârțâie sub mine;

Și mi-e rece fără tine.

Ceasu -n ochi se zbate,

Ticăitul lui răzbate 

SI mă trezi din morți 

În fața unor porți...

    De ce copii,nu luați în seamă,

Că aveți aceeași mamă 

V-am legănat cu aceeași mână,

Același sânge vă curge acum prin vână,

Din același piept v-am alăptat 

Cu același drag v-am sărutat 

    La fel de mult pe amândoi,eu vă iubesc 

Cât pe lume mai trăiesc 

De a -ți ști voi cât sufăr,

Cât plâng și cât mă supăr 

Că în loc să fiți uniți

Vă certați și dușmăniți.

    De ce mamă vă certați,

Că doar știți că sunteți frați 

Lumea rea v-a învrăjbit 

Până când v-a despărțit.

A-ți uitat a mea povață 

Să vă ajutați în viață 

  De lacrimi e udă fața 

Asta îmi scurtează viața.

Dați-vă măicuță mâna 

Deacum pentru totdeauna 

Că aveți și voi copii,

Și în curând mamă,ve-ți ști 

Cât necaz părinții poartă 

Când frații între ei se ceartă.

    Nu caut să-mi găsesc vreo vină sau motive, 
    De ce mi-am agăţat inima-n portative, 
    Căci ştiu c-aşa sunt eu, iubind cursiv, total, 
    Cu patimă-n priviri, m-am prăbuşit... fatal. 
    
    Şi nicio carte-n lumea asta nu s-a dezvăluit, 
    Privirii însetate din ochiul uluit, 
    Aşa cum sufletul mi-am aşezat pe tavă 
    Nepăsător, ecoul, suspină-ntr-o octavă... 
    
    Vibram în adierea şoptită-a minţii tale 
    Şi-obişnuiam să cânt în simfonii banale, 
    Acum, mă simt stingher: sunt ca o cheie sol 
    Redându-mi partitura, trecută la subsol... 
    
    În mine nu sunt eu. E-o linişte totală. 
    În rime stau blocat, cu-o inima fatală, 
    Cu sufletul zvârlit la tigri şi la lei, 
    Eu zac în nemişcare şi-aştept mişcarea ei…

Și când inima mea 

Bate lângă a ta,

Eu sunt un vulcan!

Un vulcan de emoții,

Un vulcan de pasiune!

Și sângele meu 

Este lava

Ce-mi împrăștie iubirea clocotită 

În universul din mine

Și de dincolo de mine!

Justina Butaroiu 

Ascultă-mă și spune-mi tu dacă nu sună frumos

Eu, tu, singuri pe-o moale canapea în sufragerie

O masă joasă, două pahare și un ambient întunecos

În față un Smart TV, lângă noi vin de culoare sângerie

Vom petrece noaptea amețiți

De aburii băuturii și ai iubirii

Prietenii mei însuflețiți și neînsuflețiți

Îi vom asculta și citii de-lungul convorbirii

Nichita Stănescu și Eminescu

Cenaclul Flacăra cu al său Păunescu

Cargo, Pheonix și cu Iris

Ghicolescu, Gheorghe Tudor și Alifantis

Cash, Dylan, sweet country

Clapton, B.B. King, vai ce blues

Inconfundabil stil, Bukowski

Fucking Ozyy, rock and booze.

Jacques Brel, ne me quitte pas

Je suis malade, Lara Fabian

Tom Waits, Foy Vance

Suflet vărsat intens

Va bea și telecomanda mea

Vor bea și butoanele de pe ea

Va bea podeaua și canapeaua

Va fi tot beat și frumos, veselă stea

Dimineața va apărea într-un sfârșit, iar eu obosit apoi

Te voi invita, scumpa mea, să dansăm pe Shostakovich, Vals Nr. 2

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Og hvis du ikke eksisterte

Og hvis du ikke eksisterte,

fortell meg hvorfor jeg ville eksistere.

Å henge rundt i en verden uten deg,

uten håp og uten anger.

Og hvis du ikke eksisterte,

Jeg ville prøve å finne opp kjærligheten

som en maler som ser under fingrene

Født dagens farger,

Og hvem tror ikke.

Og hvis du ikke eksisterte,

fortell meg for hvem jeg ville eksistere.

Båndbredder sover i armene mine

som jeg aldri ville elske.

Og hvis du ikke eksisterte,

Jeg ville bare vært ett poeng til

i denne verden som kommer og går,

Jeg ville føle meg fortapt.

Jeg ville trenge deg.

Og hvis du ikke eksisterte,

fortell meg hvordan jeg ville eksistere.

Jeg kunne late som om jeg var meg,

men jeg ville ikke være sant.

Og hvis du ikke eksisterte,

Jeg tror jeg ville ha funnet det,

livets hemmelighet, hvorfor

bare for å skape deg,

og å se på deg.

Og hvis du ikke eksisterte

fortell meg hvorfor jeg ville eksistere

Å henge rundt i en verden uten deg

uten håp og uten anger

Og hvis du ikke eksisterte,

Jeg ville prøve å finne opp kjærligheten

som en maler som ser under fingrene

Født dagens farger,

Og hvem tror ikke.