Apus spre infinit

-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.

Voi nu știți ce e durerea 

Nu ați gustat dezamăgirea 

Nu ştiţi rugina şi tacerea 

Ce este golul , amintirea ....

Noroc sau fericire nu-i 

Există doar o întîmplare 

Și sa te rogi tot nu ai cui

Î-ţi pui doar mintea la spălare 

Nu sunt un mucenic sau sfînt 

Dar chinul l-am custat din plin

Acum pot spune un cuvint

E doar ,,Venin''... sorbesc ,,Venin''

Increderea i-un zbor orbit 

Iubirea e joc cu sine

Credinţa e ceva clumplit 

Puterea este doar in tine 

Chiar și realitatea-i falsa

Un ghem prea crud de viermi pe trup

Speranta prea demult e arsa 

Iar in cutie doar un lup

O încheiere nu mai am

Sfârșitul e și el haios 

Cum n-ai roti sau te feri 

Tot dai de colțul cel tăios 

Noapte de martie, cod galben de vânt 

Gândurile îmi zboară rând pe rând 

Visele rătăcesc grăbite parcă și ele

Se pierd pe cer, în lumină de stele.

Ai fost doar vis și vis vei rămâne 

Un vis nestins pe această lume

Un vis ascuns ce încă mai arde

Când seara rătăcesc prin câte-o carte.

Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea

Și simt cum mi te șoptește amintirea

Și deși am purtat singură al tăcerii război 

Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.

... Că tot am făcut pasul în trecut...

Și-am scos sufletul de pe mut

Mă-ntreb așa de pură filozofie

Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?

În cartea vieții mele ai fost autor

M-ai trecut prin toate stările unui om

...am crezut intr-o poveste specială...

M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.

De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,

Înecate în amintirea ta tot mai profundă

Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat

Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Fiecare an din viața noastră ne învață câte o lecție

Uităm să trăim, ne privim în oglindă zi de zi de parcă nu vedem aceeași reflexie

De fiecare dată… de fiecare dată uităm să facem un pas înapoi

Pentru a vedea apusul ascuns de după gunoi

Gonim grăbiți după averi, și totuși suntem săraci

Uităm să trăim, te îmbraci grăbit și tot mai repede te dezbraci

Și nu de haine, ci de viața în sine

Ai găsit la el tot ce lipsește din tine?

Eu ma-ndoiesc, căci tot ce ai pierdut odată

Se vede azi la marginea inimii tale, e o poză veche, înrămată

Copil fiind, aștepți cu nerăbdare să crești

Bătrân devii, iar de la viață timp cerșești

Uităm să trăim, ne-ntoarcem în trecut spunându-ne că puteam schimba ceva

Ca puteam iubi mai mult, ca puteam alege altceva

Treci bucuros prin viață dar uiți ca de fiecare dată când clipești

Ești cu un centimetru de secundă mai aproape să te risipești

Suntem paradoxali

Ne naștem, trăim și murim din și pentru iubire

Dar când ai timp să te iubești pe tine?

Iubim ploaia, dar dormim atunci când plouă

Iubim doar ce ni se cuvine nouă

Uităm să trăim, lăsăm în urmă praf și picături de stele

În viitor, cândva, poate ne vom ghida după ele.

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Pe aripile mele grele

Stau mii de gânduri zbuciumate,

Legate strașnic și cu forme

În care inima îmi bate.

Pe aripile mele grele

Stă o povară necurmată

Și suferință înnăscută

De prin talazuri blestemată.

Pe aripile mele grele

Mai stau și eu, din când în când,

Să mă gândesc dacă se poate

Să dau cu ele de pământ.

DB

Mai naște ma o data, mamă 

Sa pot sa simt, sa pot sa iert 

Și într-o lume prefăcuta, 

Sa nu ma simt așa inert... 

Mai naște ma  o data, mamă 

Sa simt iubire în toți porii, 

Sa simt cum sângele - mi zvâcneste

Sa pot s-alung din suflet norii

Mai naște ma o data, mama 

Căci prima oara am obosit 

Satul de-atâta falsitate,

De un infern nedeslusit. 

Dar, poate a doua oara, mamă 

Voi reușii sa deslușesc 

Tainele ascunse - n mine

În subconștientul meu firesc. 

Și naște ma mereu, o mama 

Până când am sa sfârșesc 

Și din materia mea firava, 

Răpusa de a lumii zarva, 

În simfonii de imnuri stinse, 

Sa murmur cu slove aprinse 

Că m am născut și am murit 

Dar taina lumii n am găsit...

DB 

Îmi aduc aminte astăzi 

De iubirea noastră, toată 

Chiar de era ne-mpartasita

Noi doi, o simțeam, pe toată 

Îmi cautai privirea blândă

Si sperai sa nu te las

N am putut să-ți spun atunci

Ce simțeam cu-adevărat

Ma durea atât de tare

Știam, nu te pot avea

Doar ca sufletul meu parca

Tot mereu, mereu spera

Imi spuneam ca poate odată

Într-o zi, nu știam cand

Voi avea iarăși puterea

Sa te pot privii zâmbind

Totuși am decis in taina

Trist, Sa te las sa pleci

Căci eram rănit într-una

De al iubirii sentiment

Dar nu pot scăpa de tine

Te zăresc mereu, mereu

Vreau doar sa dispari și pace

Sa dai sufletului meu

Tu ti ai continuat viata

Dar am doar o întrebare

Cand pe el tu îl privești

Te gândești la mine oare?

Sau poate doar m ai uitat

Ai reușit sa treci peste

Ajută-mă si pe mine

Scoate ma tu din poveste... 

Pleacă, nu ma mai privii

Lasă ma - n singurătate

Căci am sufletul pustiu

De iubire si de pace

Acum, cred ca am înțeles, 

Ai o inima de gheata 

Ce i capabila sa înghețe 

Încet încet a mea speranța 

Eu nu-ți mai răspund la zâmbet 

In zadar îți întorci capul 

Lasă ma re rog pe mine 

N am nevoie de iubire. 

Căci tu nici nu realizezi 

Cat de mult rau mi ai făcut 

Pentru tine a fost un joc 

Dar pe mine m a durut.