Trecutul, Prezentul, Viitorul

It is war! The swords, the pikes are sharpened to kill.

Shields, arrows and bows are made for the soldier's duty...

But...thousands to Charon will pay their bill, and thousands more the Lethe's banks will fill.

The gods now have a sooty task...to decide who wins in this conflict... for beauty.

Jet black hair adorns your white and pale shoulder.

Your smile, your gentle laughter puts Aphrodite to the deepest of shame,

And as your cheeks smoulder, two of the brightest blue stars greet the beholder.

All of Greece knows your name and Troy will fight for my claim.

Your scent, fills any room, of fresh freesia and sweet hyacinth.

Your stunning gaze follows me, in small and shy sips.

You're making sure I would be your plinth, your key to life's labyrinth.

And when I look back, you pout your lips and press down with your hips.

From Menelaus's grasp I took you away,

Your lawful husband, guardian and protector.

To your eyes I fell prey, your laugh became the reason for my new day.

Alongside Hector, I fight for your fondness, the sweetest nectar.

No, no, I know what you wish to say...I will not be one Menelaus or Ajax will slay.

Now, my dear, gods join our already mighty foes...

To extinguish your body's perfection.

Even Venus knows, she can't compare when you pose...

Phthonus has blackened her heart to our affection and now even she...desires our abjection.

Sharp to the eye but soft to the touch,

Your curves, any man would kneel at their sight.

Mortal, hybrid or God as such, it won't matter very much.

Cronos has heard the Achaean's plight... though not even he, your divinity could blight.

I do not know how much time I have left on this earth,

Achilles has slain many a friend and ally... he won't stop until he's bled us dry.

If it is to be so, may we find rebirth, so that to you even in another life, I may prove my worth.

I look upon the great blue sky and I know then that your radiance and name shall never die.

O altă zi de luni, după tot felul de presiuni
' Offf, trei stații în plus ', în soaptă mi-am spus
După ce, câteva stații am mers, cumva într-o amețeală dus
Gândindu-mă la tot felul de sesiuni
 
 
O femeie plictisită, de fericire lipsită
Acum, foarte dichisită, tocmai din vacanță venită
Merge la muncă, într-o transă atât de adancă
Încă pe malurile Italiei, unde valurile bat o singuratică stâncă
 
 
Lângă ea stă un bărbat în vârstă
Cu un zâmbet pe buze, chiar dacă poate gustă
O ultimă dată din viața sa măreață
Și, cu o atitudine glumeață, se întreabă ce o să îi mai aducă această dimineață
 
 
Puțin mai departe, niște copii vorbesc de un profesor care îi plictisește de moarte
Și că ar vrea mai multe materii bazate pe arte, în școală
Că matematica e nasoală și că profa de română e prea vocală
Mai mult, dacă din guvern ar face parte, ar face totul ca la carte
 
 
Metroul se oprește și o femeie spune așa, pe zărește, " Piața Romană "
Ușile se deschid și totul se oprește cand în metrou se urcă, ea
Merge încet, de parcă vrea să se dea, cea mai rea
Parcă purta o coroană, era de o frumusețe de icoană
 
 
Toate mișcările ei erau ca dintr-un portret
M-am uitat la ea, indiscret dar fără vreun regret
Un zâmbet mi-a sărit în ochi și fără vreun interpret
Era de parcă știa un secret, atât de șiret
 
 
O fericire ascunsă de noi, undeva pierdută într-o mulțime de nevoi
De parcă toți duceam lipsă dar ea, atât era de aprinsă
Și din nou, ce rost are o candelă dacă e stinsă?
Pentru un moment, am pășit înapoi, nevrând să fiu vreun țărănoi
 
 
Nici un pas nu am făcut, că s-a întamplat, un lucru atât de plăcut
Ochii ei căprui, s-au uitat în ai mei verzui
Și cu pași repezi înspre mine a mers, unde a stătut
Liniște, pentru câteva clipe amărui
 
 
Ușile se închid și totul devine din nou rapid
Până când să îi aud glasul subțire, tăcut și timid
" Vreun buton mi s-a desfăcut? "
" Dacă nu, atunci la mine de ce te uiți, asa de urât? "
 
 
' Defapt, nu doar unul ci chiar doi'
Îi zâmbesc și ea îmi zâmbește înapoi
" Maria, de cunoștiință îmi pare bine "
' Andrei, atenția mea îți aparține '
 
 
Totul părea ca un vis, unul de așa de mult timp interzis
Totuși, nimic nu era promis, nimic nu era scris
Așa că am decis să îi pun o întrebare
' Maria, cu mine la o cafea ai merge oare?'
 
 
Înainte să îmi răspundă, s-a auzit " Piața Unirii "
Ea, mă întreabă, realizând efectul știrii
" Dacă spun da, promiți că vei mai sta? "
' Dacă asta înseamnă cafea atunci cum să spun nu și a pleca? '
 
 
Avea un mers ca de prințesă
O privire de duchesă
Elegantă dar fără să fie ignorantă
Extravagantă dar fără să fie arogantă
 
 
Totuși, pe cât era de perfectă pe atât de defectă
Atât de furioasă când simțea că viața nu o respectă și nu e corectă
Atât de nervoasă atunci când se simțea neputincioasă
Când simțea că nu avea ceva sau pe cineva, atât de mofturoasă
 
 
Și totuși, am crezut că dupa o vreme
Totul va devenii fundamental de banal
Până să mă cheme, de un scaun să mă rezeme
Și să o fi văzut pe tocurile ei de cristal
 
 
Când am ajuns, ne-am luat o cafea
Și am întrebat-o dacă am putea
Să ne ținem de mână
Și dacă ar vrea, măcar pentru puțin, să rămână
 
 
Dintr-o dată, sare din scaun și spune
Că ea presupune că am o pasiune pentru un joc
"Se pare că ai noroc, te provoc"
' Hmmm, pentru a mă răpune, ar trebuii să ai măcar o noțiune despre această chestiune '
 
 
' Nu te speria dacă vei greșii, dar știi ce e această piesă? '
Toată fața i se înroșește și ea îmi șoptește, "e o prințesă"
Îmi zâmbește timid și îmi dă regina
"Okay, nu prea știu să joc dar asta înseamnă că mă vei lumina, nu-i așa?  "
 
 
Cu cât s-a înserat, cu atât, mai mult am jucat
Și cu un zâmbet de neînduplecat spune, " E patru "
I-am răspuns cu un simplu atac, fără vreo piesă să înșfac
' E-5, draga mea ', am spus eu într-o voce ca de teatru
 
 
Nimic din partea ei, stătea, se gândea, la executarea mea, " patru C "
Eu, nepăsător si visător, gândul meu zburase, ' B sașe '
Nici acum nu știu, cum ea m-a putut seduce încât nu am putut deduce, ce făcea - deoarece
Ce urmase, a făcut sigur că nu mai aveam mișcari rămase
 
 
Cu o voce tandră și dulce, mă reduce, la nimic, " F trei "
Marii, doamne dar ce vrei să îmi iei?
Când aude, ' B șapte ', nu face un sunet și trece direct la fapte
A zâmbit mai frumos și mai inimos ca în oricare altă noapte
 
 
" Si, sah mat", spune ea cu un glas entuziasmat
" Sper că acum nu te deranjeaza că te-am chemat"
' Ha, în niciun caz, m-ai calcat ca pe un gândac '
' Și nu m-a deranjat, defapt, cred că te plac '

Ecdysis Aeterni, I posted it without the newest modifications by mistake

The sun rises once more, on the dark Plutonian shore,  

Such is fate! Helen, Guinevere, Eurydice, Lenore.  

Before the expanse of time shall set and fall.  

Do we not need new muses, new passions of the heart?  

Let us find excitement in Babylon, Assyria, in Gaul...  

Exotic paint, strange backgrounds, awe inspiring art,  

Different sights, original notes drawn on the harp.  

Marvelous and strange phrases, glamorous verses that cut sharp.  

The thing of evil, the prophet, has flown off the Pallas bust, 

South of the Dardanelle's waters, only marred stone pillars, ruins and rust. 

The songs of Orpheus have grown mute and subdued. 

The Sibyl's prophecies have long been dimmed, forgotten.

The knights, flowers adorning their stone armour, upon fields are strewed. 

The stem of the everlasting rose, wilted and rotten,

Its treasure of colours faded and silent,

The petals, withered by a death too violent.

As the strings vibrate, shake their dust,  

To allow new sounds to appear, we must.  

A ceaseless cycle of our world that might one day end,  

The last speck of light will submit to the vastness of the dark. 

What words will we use then? When our will can only bend,  

To the will of the null, the vast expanse that used to mark...  

Our consciousness and our belief in a loving God,  

Haven't we been taught to peer past this façade? 

We raised glittering spires of golden onyx and marble.  

The monuments of our empire would never again lose their sparkle. 

For millennia we begged for our salvation,   

On our broken knees and bleeding elbows.  

We burned our children at the pyre for the cessation,    

Of the enmity that through the world silently rose,  

Still, not a weak murmur or a shaky voice could we discern. 

It's going to be a long time yet, before we finally learn...  

That our lord and savior has no other abject desire,  

But to stand, watch and play his magnificent lyre.  

Mercy, pity could never be afforded to such sordid creatures.  

But Lo! Rejoice! We were created in your image, 'lest we forget.  

Our anger, cruelty and lust are your best features.  

Why did you leave us? In this empty universe set?  

Oxygen, gravity and heat, all things are absent here, 

We built complex machines of iron and oil to mimic our lonely sphere. 

No borders now, for our unstoppable force, 

On the universe itself, our laws we shall forever enforce. 

Not questioning the way atoms or electrons move. 

But imposing our rules on every facet of existence, 

No being left to alter, nothing left to prove. 

The ability to go to any length, to any distance. 

All for a single perspective, one true aim. 

To fan the orange flame, impose our eternal claim. 

Glass domes and resplendent columns now adorn, 

Planets where man could never have imagined being born. 

Statues of jade crowd our artificial slate, hunting for design despite already being cognate. 

And yet, our essence doesn't feel entirely complete,  

A famine inside our psyche that we cannot sate.  

The all-devouring need for the new that conquers our conceit.  

New pleasures, abstract ways of intense feeling.  

Obscene intercourse and beautiful drama keep our life appealing.

Doesn't it all lie in a paradox? In this contradiction? 

We struggle for the impossible despite its constriction,

Yearn for the novel even if it's never enough.

Distraught when west impetuously becomes east,

Yet mortified, when time forgoes its ancient rebuff.

A curse from which we shall never be released.

We are Adam's children, his feather is our plume.

...Eritis sicut deus scientes bonum et malum... 

În ziua unei februarii atât de friguroase...

Încât îi era greu frigului să nu îți intre în oase...

Între o mare de crizanteme, 

În mijlocul tuturor, indiferent de vreme, 

O mică tulpină care de când se stabilise, 

Stătea nemișcată, cu florile închise.

Ascunsă de lume ca o stea de dimineață, 

Iar la atingere, rece ca de gheață.

Un violet puternic și închis o cuprindea, 

Ca nimeni să nu o poată vedea.

Nu o mai observase nimeni înflorind.

Dar dorind grația ei să surprind, 

În genunchi rapid m-am pus, 

Și din greșeală la întuneric locul ei l-am expus.

Chiar atunci, de nicăieri, 

Din pricina acestei apropieri, 

Înflorește chiar în fața mea un mu-gur.

Galben în mijloc și violet împre-jur.

Cea mai frumoasă floare, 

De cea mai extraordinară culoare, 

De decenii nemaivăzută de popoare, 

Singură în lume, uitată chiar și de soare.

Dar nu vreau a te îngrijora...

Secretul tău nu am să divulg...

Și nu aș putea eu vreodată să te smulg, 

Din pământul tău, din casa ta.

Eu pur și simplu am crezut că poate, 

Ți-as putea iubii toate petalele și toate florile, 

Dar cum aș putea? Să îți ignor erorile?

Când tu nu ți-ai înfipt adânc rădăcinile, 

Și nu ți-ai crescut toate tulipinile...

...O să îți iau doar câteva fructe, din cele cultivate.

Le-am ridicat și din ele am mușcat, 

Un gust dulceag mi-a amintit de tot felul de momente...

Și o senzație de neexplicat m-a atacat, 

La nivel elementar, un quasar, de emoții și sentimente.

Starea nu mi-a stat pe loc, pupilele mi s-au dilatat, 

O clipă mai târziu, de lume am uitat.

La floarea mea frumoasă am revenit...

Am văzut ceva așa de nemaipomenit, 

Nu eram sigur dacă nu înebuneam...

Un zâmbet de la o femeie care parcă știa că veneam...

M-a luat de braț și încet vals am dansat.

Xenophil cum sunt, în brațele ei m-am lăsat.

Avea o rochie purpurie și ochii îi sclipeau de bucurie, 

Nu mai putea singurătatea pe ea a o descrie...

Tot am încercat să o întreb cum o cheamă.

Inima mea a început să geamă...

Când mi-a spus că mă iubește, 

Și că din pricina mea, ea trăiește, 

A găsit unde să se împlinească, 

Unde să se stabilească, 

Și cum noua viață să își pornească.

Îi pare rău totuși că din pricina ei, 

Eu mult nu am și viața am să mi-o închei...

Inima rapid a început să îmi bată, 

Ea la mine s-a uitat, cu o expresie întristată

„Totul va fi okay, Andrei.”

Mă apucă de gât și îmi oferă un ultim sărut...

Pe jos am căzut după ce să respir nu am mai putut.

„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,

Așa că te rog ca și tu să fi corect.

Să îmi împlinești și mie o dorință,

O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”

"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,

O să îți dau aceea ce tu vrei.

Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,

Pentru această zi, în corpul meu vei exista."

Totul în jur a devenit pur alb...

Și am ajuns într-un loc atât de dalb.

Eram chiar în vârful muntelui Olympus,

Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.

M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,

M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.

I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,

Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.

L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.

“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “

Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,

“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”

Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,

Imediat ce niște treburi termin...

"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"

Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.

Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...

Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.

Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...

Cu Leto, femeia din care în lume am venit.

Mă întreabă pe unde este sora mea,

Deoarece pentru siguranța ei se temea.

Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,

M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...

Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,

Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.

Într-o pădure eu încep a o căuta,

Când văd o femeie ce animale vâna...

Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,

Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,

Buzele ei, păreau moi ca de catifea,

Atât de frumoasă, calculată, concentrată...

M-am apropiat tiptil, ușor,

Am strigat-o încet...cu o voce joasă...

Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.

Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.

“Ce cauți pe aici, dragă zeu?

Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?

Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,

Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”

"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,

Pare că petreci mult timp pe aici,

M-am gândit că poate tu o să știi,

Dacă da, te rog să îmi zici…"

Se apropie cu mult avânt,

Mă ia cu puțină forță de mână...

Și fără vreun alt cuvânt,

Începe a merge fără frână.

De mână, m-a dus pe un vârf de munte,

Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,

Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.

Plângea și nimic nu putea spune...

Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,

Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,

Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...

A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…

De mână m-a dus pe un mic deal...

Deasupra unei sulițe din pământ.

Unde în jur, totul încă părea ireal...

Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...

Degetele ei fine mă țineau atât de bine,

Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,

Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,

Eu o ascultam și tăceam ca un netot.

M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,

Să stăm jos măcar pentru o clipă,

Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,

Simțeam cum o dragoste se înfiripă.

Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,

Eros, care pentru mine a venit.

Părea că era supărat dar fără vreun temei,

Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.

Nimic nu se schimbase, așa am crezut,

Dar când la Daphne m-am uitat…

Numai la ale ei picioare m-am holbat,

Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...

Ea de mine s-a speriat,

Și ușor s-a îndepărtat,

Numai de dorință eram purtat,

Aerul se simțea rarefiat,

Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,

Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,

De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,

Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.

De la dorința mea am încercat să mă rețin...

Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,

Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,

De la ea nu mai pot să mă abțin...

Speriată, ea începe să fugă,

Dar în adâncul ei știe,

Că lumea e prea pustie.

Așa că se decide să se distrugă.

Se transformă într-un prea frumos copac,

Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,

Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.

Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.

Lacrimile mele au umplut râurile și mările,

Rădăcinile ei le-am sărutat,

Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.

Încercând să îmi alin tulburările...

Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,

Un arc și niște săgeți de lemn,

Și un lucru pe care am jurat solemn,

Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.

M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,

Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.

Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,

Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Să judeci ale mele fapte...

Greșit-am, oare, cu ceva

De toci aşa mărunt, mărunt,

Cam tot ce e în viaţa mea?

Întoarce-ţi faţa către tine,

Doreşte-ţi să te schimbi cumva!

Aşa, poate, mă uiţi pe mine

Şi faci ceva cu viaţa ta.

Nu plânge altul pentru tine

Şi nici nu vrea durerea ta.

De ce te-ar mai durea pe tine

Durerea surdă a altcuiva?

Trăieşte-ţi viaţa cum o ştii

Nu critica şi nici huli,

Doar uită-te la umbra ta

Şi, poate, vezi ce om devii.

Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.

Atâtea teoreme aș scoate,

atâtea jocuri aș face,

ce mi-ar place.

Dar din păcate,

omul nu le poate face pe toate.

( dedicată celor ce suferă de alzheimer / dementia )

Mă trezesc cu tine

Într-o urmă de-ndoială,

Te cunosc dar nu mi-e bine …

Sunt chipul tău și-a noastră boală.

Noaptea vine dintr-o dată

Toate stelele-s pe cer,

Numele mi-l spui în șoaptă …

Auguste Deter.

Ce scriu defel mi se-ntrevede

În miez de noapte așternut,

Și privirea mi se pierde

Rătăcită prin trecut.

Și simt cumva o mână caldă

Mă-ntreabă de sunt bine,

Teama ta deja să vadă

Că sfârșitul totuși vine.

Orele se scurg obscure

Pendul cu chip de ghilotină

Tu mă păzești să nu mă fure …

Iar eu mă simt mereu de vină.

Te privesc întâmplător

În închisoarea scrisă mie,

Cum dai târcoale întrebător

În eterna reverie. 

Și de-aș ști unde mi-e gândul

În timpane țipător,

Aș cutreiera pământul…

Și aș da leacul tuturor.

Al tău nume … l-am uitat!

Te știu… savantul fără nume,

Închizi ochii resemnat

Acuzatori și triști spre lume.

În ochii tăi sunt eu, o clipă …

Te rog să nu clipești,

Un gând… parfum ce se risipă,

Să poți să-ți amintești.

Am pierdut deja o viață

Nimeni nu mai vine,

În jurul meu e multă ceață,

“Și m-am pierdut… pe mine”.

Nu pot să dorm, pendulul țipă

O ultimă chemare …

Groparului pasiv ce sapă,

Și mortului o lumânare.

Mi-e groază de acest halat …

Îmi descrie neputința,

În noaptea-n care s-a lăsat …

Ghilotina și sentința.

Iar oglinda-i prăfuită

Prin fereastra cu nuiele

Privind cu-n ochi la ghilotină

Și cu celălalt… la stele.

*

În 1906, ca-ntr-o colivie

Un nume moare și se naște

O lume-ntreagă să îl știe …

Auguste Deter.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.