Dura lex
astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine
am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere
care
de fapt
sunt oameni
dar aici funcţionează regula de trei simple
în care un om se înmulţeşte cu o sută
apoi se împarte la treisprezece
iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om
la ceva
îi dai mai întâi valoare de număr
păstrând regula virgulei
pentru că toate numerele încep de la zero
iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă
îmi explică aprodul
zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,
înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece
în timp ce treisprezece virgulă zero
rămâne tot treisprezece
o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele
depinde şi cine pune virgula, zic
fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct
care poate deveni virgulă, râde aprodul
dar asta ţine de alinierea planetelor
de felul în care mişti d-ta lucrurile
întâmpinările
nu e destul să vrei,
trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece
în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,
iar zece numărul variabilelor
a celor care te îndrumă pe calea virgulei
aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,
nu-i prea mult pentru o amendă? întreb
nu
amendă sau crimă e totuna
dosarele astea se mai încurcă
se mai amestecă
până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi
bea Grigore aghiasmă
şi atunci ce-i de făcut?
simplu
să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri
în care primele trei se înmulţesc cu o sută
iar următoarele zece
se împart la treisprezece şi-o virgulă…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 11 decembrie 2018
Vizualizări: 1696
Poezii din aceiaşi categorie
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Metempsihoză
Vânzătorul de bonsai răgușise strigând
și făcând plecăciuni scurte:
- Bonsai ,bonsai la alegere,
avem smochini plângători,
arbori umbrelă și arbori de ceai,
uite, acesta e micuțul arbore de cafea,
și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,
avem și ghivece din lut ars,
cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,
adus de la mama lui,
nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste, gaijin!
Străinul eram eu.
- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,
cedând insistențelor sale,
și-mi iau pinul bonsai.
- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,
altfel ajunge la cer!
„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant
cuvintele sale prin minte
înainte s-adorm
ba chiar și după aceea,
bonsai-ul crescuse până dincolo de nori
cu mine pe-o ramură,
nici nu-mi aduc aminte cum am căzut
îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt
că-mi rememoram viața pe repede înainte,
micuțul japonez era tot acolo:
- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!
Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars
și roagă-te să te pot vinde!
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Pune-ţi masca şi zimbeşte
Nu incerca sa rîzi
Cînd fericire nu mai este
Nu incerca sa plîngi
Cind lacrima nu izvorăste
Nu încerca să schimbi ceva
Cînd ai schimbat totul in tine
Nu încerca să te convingi,
Că de mîine va fi mai bine
Nu încerca să dormi
Dacă nu poţi ca să visezi
Nu încerca să mori, să pleci
Caci din viata, e greu sa evadezi
Nu încerca să zbori
Căci oricum tu ai să cazi
Nu trăi cu ziua de ieri sau mîine
Traieşte-aşa cum poîţ cu ziua de azi
Nu incerca sa fii mai bun
Căci cum eşti aşa vei fi mereu
Pune-ţi masca şi zimbeşte
Şi n-arata la nimeni că ţii greu.
De ce m-ai născut?
De ce m-ai născut,o,maica mea draga,
Sa port suferința că pe-o mantie neagra?
Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?
O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?
De timpul intoarce-as putea,
Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..
La ce a mă naște?
Teribilă moarte-a cunoaște?
Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,
Ori floare,ori mare,ori stea.
Dar nu om,cu zbucium,și teama,
Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..
Am cearcăne negre,privirea pierdută,
Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..
Gindul indepartat
Departe de mine gindul
Aproape gindul de voi,
Voi cerne cuvinte nepline
In liniste fara razboi.
Privire torentiala
mincini sculptate in vis
Voi vreti sa atingeti luna
Dar cerul deja sa stins.
Si sa strecurat multimea
Gaseste doar umbra ta,
Departe de mine gindul
Eu totusi voi astepta.
Alte poezii ale autorului
Ipocrizie
îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă
cu vedere spre infinit
unde se-aude foșnind ziua
încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții
gustul de rugină și Tequila
din gură
mahmureala instalată în oase
ca plumbul topit
și simt sentimentul acela revigorant
al nepăsării
oricum o iei mereu de la capăt
așezi aceleași piese pe tabla de șah
și faci prima mutare cu inima
rațiunea încă mai doarme din greu
printre monștri
lumea
la fel
e tot acolo
și te așteaptă indiferentă
ca o femei de moravuri ușoare
pe care n-o mai surprinde nimic
viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate
ingenuă
instanțele împart dreptatea până când te fac praf
și când rezultatul nu mai contează
arareori întrevezi viitorul
prin aburul rafinat al cafelei
dar ție nu-ți mai pasă
nu ai prea multe opțiuni
în afara cafelei
poate doar să-ți aprinzi o țigară…
Castele de nisip
urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...
Metempsihoză
Vânzătorul de bonsai răgușise strigând
și făcând plecăciuni scurte:
- Bonsai ,bonsai la alegere,
avem smochini plângători,
arbori umbrelă și arbori de ceai,
uite, acesta e micuțul arbore de cafea,
și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,
avem și ghivece din lut ars,
cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,
adus de la mama lui,
nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste, gaijin!
Străinul eram eu.
- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,
cedând insistențelor sale,
și-mi iau pinul bonsai.
- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,
altfel ajunge la cer!
„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant
cuvintele sale prin minte
înainte s-adorm
ba chiar și după aceea,
bonsai-ul crescuse până dincolo de nori
cu mine pe-o ramură,
nici nu-mi aduc aminte cum am căzut
îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt
că-mi rememoram viața pe repede înainte,
micuțul japonez era tot acolo:
- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!
Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars
și roagă-te să te pot vinde!
Vid metafizic
apoi a plecat
pe nebăgate de seamă
în vârful degetelor
ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf
cu umerii aplecați
bâjbâind prin întunericul dintre rânduri
fără să spună nimic
simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele
și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit
îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului
și înțelese că nu mai eram acolo pentru ea
pentru nimeni
poate că nici nu eram
nu știu
îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri
îngenuncheaseră dintr-o dată în flori
că sufletul meu înota în derivă
într-o mare încremenită în alb
că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți
deasupra unei corăbii părăsite
cum să mai ies din această gaură neagră
mă-ntrebam
zdrobit în propria-mi liniște
Drumul spre casă
biată furnică,
umblând întunericul
fără o torţă –
va găsi ea oare drumul
printre atâtea spaime ?
*
noapte mohorâtă,
răsăritu-i departe
slabă nădejde –
nu uita întâmplarea,
pasărea dimineţii !
*
aud o cârtiţă
pe sub pământ e rece
ca un ochi de uliu –
cât nu moare speranţa
strălucesc stele !
*
dorm porumbeii,
puii flămânzi sub aripi
n-au nici o grijă –
somnul e ca o boare
Dumnezeu pretutindeni
*
să-i spui că ziua
i-a trimis înainte
călări zorile –
vai, Doamne, unde ai pus
aseară lampa ?
*
auzi broaştele
orăcăind în gârla
asta de sticlă ?
nici o stea nu-i aevea
într-un ciob de oglindă !
*
dar libelula ?
priveşte-o mai de-aproape
şi zi-i să fugă !
cum i-o fi scris furnicii,
la fel şi libelulii !
*
nu-i drept destinul,
oricât de ne-nsemnată
ea ţine cerul –
nu-ţi zic că universul
s-ar prăbuşi în moartea-i !
*
tocmai de-aceea
să izgonim gîndacii
strigând în noapte !
plângând mai bine! Doamne,
prea grea-i acestă cruce !
*
poftim ! şi vântul
se hâlţână prin frunze
în loc să doarmă !
iar ea aşa de mică
precum Sisif se zbate !
*
îi cade sacul
din firava-i spinare
şi-i toată udă -
doar ploaia mai lipseşte
Să umple-ntreg paharul !
*
de s-ar întoarce
cu ochii către lună
să ia lumină !
ce bun-ar fi un cântec
în locul gol să pună !
*
cine să cânte ?
la ora asta nimeni –
stăpân e somnul !
nimic nu-i imposibil
când cineva veghează !
*
auzi ? un greier
a început să cânte
din scripca-i fermecată...
altfel ar fi fost tragic –
pe cer, uite, şi luna !
*
dacă-i departe –
zadarnică speranţa
înmugurită ...
bobocii florii crapă
întotdeauna noaptea !
*
un vreasc de-a latul –
stupidă baricadă
ce-i taie calea ...
e loc destul sub dânsul –
problema-i întâmplarea !
*
dar tot se-ntâmplă...
şi nimeni nu încercă
să dea din aripi !
când sunt prea multe aripi
în faşă moare zborul !
*
să încrucişezi
doar mâinile la piept –
e nepăsare ...
eu zic că-i neputinţă –
altfel am fi departe !
*
vai, Doamne racul
prin iarba răscolită
spre ea se-ndtreaptă!
dar, uite, şi o capră
călcând iarba-n copite !
*
biata furnică !
nici suflet nu mai are
să ducă sacul ...
fără de el acasă
zăvoarele sunt trase !
*
tot mai aproape
se-aud venind ţânţarii –
de n-ar ajunge !
pentru atâta sânge
nu lasă ei măgarul ...
*
coboară frigul -
măcar de-ar sta sub frunze
pe pământul cald !
oriunde-ar sta furnica
numai norocul poate !
*
încătuşate
ni-s mâinile, Isuse,
în faţa vieţii !
suntem şi noi ca zeii –
stăpâni pe curcubeie...
*
nici nu mai mişcă –
încremenită pare
o limbă de ceas !
cum cade câte-o clipă
o alta se ridică ...
*
eternitatea !
la ce e bună oare
fără răsărit ?
nici asfinţit nu are -
şi totuşi se învârte !
*
priveşte-o ! e vie –
oricât de rece vremea
nu-i timpul ei...
zăpezile din iarnă –
albe priviri de ghiocei...
*
din nou încearcă –
să treacă peste vreascuri
nu-i cu putinţă ...
pe unele-i răşină,
pe altele-o lăcustă !
*
dacă se prinde –
lăbuţele-i firave
sunt fără scăpare…
chiar şi aşa lăcusta
deosebiri nu face !
*
uite că pleacă !
dumnezeul furnicii
alături de noi...
roagă-l s-alunge clipa
nepăzită de îngeri !
*
orele astea !
cimitire de hoituri
mereu nesătule –
în groapa amintirii
se furişează gândul...
*
năuci şi norii
prin faţa lunii –
cercuri de apă...
triste felinarele
agăţate de stele !
*
blestemat greier !
hai-hui prin noapte umblând
parcă nu-i pasă ...
vrăjit de propriu-i cântec –
a lui e-ntreg pământul !
*
atâta minte
cât greierul acesta
furnica n-are ?
instinctele-s aiurea –
un cerşetor e gândul..
*
te-apucă mila
văzând-o cum se zbate
în acelaşi loc ...
ocolul dimpotrivă –
deschide noi prăpăstii...
*
o frunză cade –
se-aşază drept, în drum,
ostentativă...
dacă mai cade una –
se crapă-n două cerul...
*
vezi corbul negru
pe creanga de mesteacăn
scrutând în noapte ?
îl bate alte gânduri –
nici pe-o măsea furnica !
*
ah ! liliecii !
simt sângele furnicii
pulsând în vene ...
mai rău nici că se poate –
cum să mai tragi nădejde ?
*
urâte păsări !
le-aş scoate dinţii
fără milă ...
dacă au fost lăsate –
un rost există sigur !
*
încă o frunză
îşi ia la revedere
căzând în moarte...
auzi ciocănitoarea ?
sub coji teroarea-i cruntă...
*
nimeni nu scapă
atunci când cruda soartă
îşi ia obolul...
furnica mai cu seamă –
ce-i este scris în frunte !
*
o broască saltă –
ţopăie prin preajmă
boldindu-şi ochii...
de-abia acum destinul –
alegerea-i cumplită ...
*
ce uşurare !
aproape-i heleşteul
departe gândul...
se umple miezul nopţii
cu ochi adânci de bufniţi...
*
trăsni-le-ar boala !
până şi-aici ajuns-au –
neruşinate...
ca orice sol şi ele –
colaterale pierderi !
*
noroc de şarpe –
se târâie prin frunze
cătând călcâiul...
când soarta e cu tine –
la fel e şi norocul !
*
e de mirare –
furnica nu renunţă
deşi sfârşită !
iar zorii dimineţii
nici gând să se arate...
*
un melc molatic
pe lângă dânsa trece
lăsând o urmă ...
şi viaţa lui firavă-i
la voia întâmplării !
*
o cochilie-i
mai mult decât ai crede –
descurajează ...
natura, mama noastră,
se oglindeşte-n toate !
*
hainul şarpe
se zvârle brusc, muşcând
din carapace...
nu-i fericit nici dânsul –
cum ar putea să fie ?
*
o încleştare
pe viaţă şi pe moarte –
o lume crudă...
când te-ai năsuct furnică –
viaţa ta-i o luptă !
*
gândacii negri
umblând prin întuneric
mă înfioară ...
târcoale dau furnicii –
ştiu ei de ce e-n stare !
*
ar vrea s-o-nhaţe
cu căngile lor hâde –
dar n-au curajul ...
un pas nu dă în lături –
mai multe vieţi nu are !
*
îi sare-n sprijin
călcând pe catalige –
o libelulă ...
priveşte-i ! rup pământul –
furnica-i suverană !
*
ecou de tunet
se sparge ca o nucă
deasupra noastră ...
nu-i mult şi cade ploaia –
de unde, Doamne, barcă ?
*
nenorocirea
nu vine niciodată
cu mâna goală !
suntem la mâna vremii –
iar vremurile-s triste !
*
poate de-aceea
furnica se învârte
ca un titirez !
ea simte dinainte –
efectul nu-l cunoaşte...
*
vezi fluturele ?
s-a pitulat sub frunză –
pleoştite aripi...
şi cinteza în cuibu-i –
ah, biată păpădie !
*
brunul păianjen
îşi strânge plasa veche –
va ţese alta ...
priveşte gărgăriţa ! –
dansează-n pas cu vântul...
*
omizi păroase
de frunze se agaţă
ca nişte bube !
spăşiţi doar canibalii –
în scorburi munţi de oase...
*
o caradaşcă
se poticneşte-n labe –
înspăimântată ...
sute de umbreluţe
sunt frunzele de brustur...
*
ca o scânteie
ce ţâşneşte din amnar –
pe cer un fulger...
atâta şerpuire !
şi-atât de rece soba...
*
o picătură
cutremură pădurea –
apoi un ropot ...
sar stropii din crenguţe
ca nişte libelule !
*
de-un pai subţire
s-a prins furnica –
strângându-l tare ...
dă-i, Doamne, tot norocul ! –
putere nu mai are...
*
mărunte ochiuri –
acuma-s repezi râuri
prăpăstioase...
furnica nu se-neacă –
oriunde-ar fi sfârşitul...
*
mii de gondole
par frunzele purtate
de ape tulburi...
la adăpost e viaţa –
instinctele-s deasupra !
*
fire de iarbă
ţin paiul strâns în matcă –
pe el furnica...
când prinzi cu dinţii vâsla
aproape-i izbăvirea...
*
nu lasă paiul –
îll strânge
cu-nverşunare...
tot mai departe-i casa
cu fiecare clipă !
*
din trunchiuri brazii
se frâng fără putere –
cumplit e vântul ...
un tunet de aproape
se sparge-n mii de ţăndări...
*
înc-o rafală –
de parcă spart e cerul
şi se goleşte...
puhoaiele de ploaie –
spre noi negre prăpăstii...
*
se duc la vale
covoarele de frunze –
un val năprasnic...
pământul gol se-adapă –
nespusă fericire ...
*
biata furnică !
s-a agăţat de-o creangă
plutind în salturi...
câmpia verde-n noapte
o baltă neagră pare ...
*
sclipiri de fulger –
pe valuri înspumate
o creangă zboară...
parcă pe-un cal sălbatic
furnica nu se lasă...
*
sfârşiţi şi norii
de-atâta zvârcolire
fac loc la stele...
se ţin de raze stropii
într-un ocean de galben...
*
cât vezi cu ochii –
doar iarba răvăşită
şi albăstrele...
parfum de flori prin ploaie –
şi mai încolo luna...
*
grămezi de vreascuri
se strâng la întâmplare –
oprite-n dâmburi...
unde o fi furnica ? –
vai, Doamne, ia-ne ploaia !
*
e tot pe creangă –
un punct în întuneric
mişcând adesea...
nu-i dragoste mai mare
ca dragostea de viaţă !
*
frumoasa lună
îşi despleteşte părul
ca o fecioară...
feriţi în lături norii –
tot ceru-i ca de ceară...
*
a stat şi ploaia –
mai cerne pe alocuri
ca dintr-o sită ...
de neoprit e vântul –
în jocul său de iele..
*
pământul reavăn
parcă surâde-n noapte –
şi-a luat obolul...
în urmă tot prăpădul –
aşa arată iadul ...
*
uite şi creanga
pe care-a stat furnica ! –
dar unde este ?
departe nu-i, fii sigur –
hai să privim prin iarbă !
*
pe-o moviliţă
furnica-şi spală faţa –
privind mirată...
nu ştie ce-i cu dânsa –
ce lume-o fi aceasta ?
*
sub raza lunii
pământu-i tot ce vede –
fără de capăt...
o linişte divină –
ca o îmbrăţişare...
*
întoarce capul –
pădurea e în spate
precum un monstru ...
cum de-a ajuns acolo ! –
şi cum de s-o întoarce ?
*
ar vrea să plece –
picioarele n-ascultă
parcă-s de piatră...
răbdarea-i sfatul minţii –
de-ar aţipi o clipă !
*
ziua-i aproape –
surprinzător norocul
care-o-nconjoară...
până atunci furnica
mai are multe cumpeni...
*
prin iarba moale
foşnesc anemic melcii
şi şobolanii...
şi-o cârtiţă flămândă
tunele sapă-n aer..
*
scurmând poiana –
un porc mistreţ bezmetic
adună jirul...
aproape-i moviliţa –
furnica aţipită !
*
mărunte gâze
tânjesc deasupra ierbii
în zbor de aripi...
şi-o ciută speriată
cu-n smoc de iarbă-n gură...
*
de-a dreptul doarme –
sub lespedea uscată
abia se vede...
din negura câmpiei
se-apropie un dihor...
*
zvârlind o aţă
un mic păianjen prinde
să-şi ţeasă pânza...
şi undeva o broască
se-aruncă-n baltă...
*
grămezi de râme
se unduiesc prin iarbă
ca după ploaie...
un iepure dă colţul
la marginea pădurii..
*
stânca-i tăcerea –
în clopotul de sticlă
se prinde gheaţa..
iar pânza de păianjen
se rupe-n bucăţele..
*
dinspre pădure
o linişte adâncă –
te înfioară...
la ora asta somnul
ca mierea primăverii…
*
lumina lunii
se-amestecă uşoară
ca o culoare…
câmpia-i abur galben
de nepătruns privirea...
*
dar dacă moare ?
furnica-i ca o boare
în zori de ziuă...
e cea mai lungă noapte –
nimeni nu ştie încă !
*
şi ceaţa asta !
neaşteptată umbră
în întuneric...
ridică, Doamne, giulgiu
de pe acestă faţă !
*
până atunci
furnica-i îngheţată –
o amintire...
văd florile în viaţă –
de ce-ar muri furnica ?
*
greu curge timpul
în noaptea asta rece –
înceţoşată...
cu-atât mai dulce ziua –
de-ar fi să vin-odată !
*
simţi ? bate vântul !
se-nvolbură în ceaţă
tăind-o felii...
pe fug-o pune, iată !
ca pasărea se-nalţă...
*
către pădure –
apoi peste aceasta
încet se pierde...
şi primii zori ai zilei
tremurători se-arată...
*
ca o petală
roşie în răsărit –
aşa e cerul...
un colţ de Soare râde –
adio, neagră noapte !
*
o rază dreaptă
învăluie furnica
în somnu-i dulce...
priveşte-o ! dă din labe –
visează muşuroiul...
*
se uită-n juru-i –
nimic nu recunoaşte
şi nu-nţelege...
în faţă infinitul –
precum o mare verde...
*
zori albi ca neaua
înfulecând din beznă
fac loc luminii...
se-nfoaie-n pene iarba
şi păsările cântă...
*
ies din tufişuri
în ţipăte barbare
cocoşii negri...
cântatul lor frenetic –
o goarnă criminală...
*
chiar şi furnica
tresare speriată
de-atâta zgomot...
de ani de zile-acolo –
doar greierii-n pădure...
*
pierduse sacul
prin negurile nopţii –
în timpul ploii...
dar şi aşa spre casă
necunoscut e drumul ...
*
ca nişte săbii
firavii colţi de iarbă
îi stau în cale...
şi nici o urmă clară
nu-i de găsit pe-aproape...
*
un Soare roşu
precum un măr pe creangă –
se tot înalţă...
de nicăieri apare
o furnicuţă albă !
*
ce fericire ! –
antenele-şi frământă
şi-şi spun cuvinte...
un S.O.S. porneşte
neauzit de nimeni...
*
nu pierde timpul –
pe urmele suratei
aşează semne...
curând toţi cercetaşii
pe urma ei porni-vor !
*
priviri mirate –
furnici din alte neamuri
se-opresc o clipă...
povestea ei de-o noapte –
o flamură-n pustie...
*
se dau de-o parte
admirativ gândacii –
trece vedeta...
câmpia şi pădurea –
nu-şi mai încap în frunze...
*
un greier sare
cu scripca înainte –
cântându-i marşul...
convoiul de lăcuste
din urmă valuri-valuri...
*
zburănd deasupra-i –
un roi de libelule
se-nvârt nebune...
cosaşi pe catalige
spre cer fac salturi...
*
din drum şi viespii
se-opresc pe câte-o floare –
alaiu-i mare...
din heleşteul gârlei
broscuţe sar pe maluri...
*
bătând din aripi –
un cârd de buburuze
coboară-n iarbă...
şi zeci de greieri
pe urmele furnicii...
*
purici de iarbă
în ţopăieli ghiduşe
fac gălăgie...
de flori se-agaţă fluturi
atraşi de veselie...
*
fonfoni ţânţarii,
veniţi din depărtare –
aterizează...
înfiorate frezii
se strâng între petale...
*
mii de lăcuste
se-nşiruiesc pe frunze
până departe...
la orizont pădurea
își scoate înainte brazii...
*
Bondari anemici
se ţin de trena zilei –
rar dând din aripi...
pe marginea cărării
aleargă brune molii...
*
un pai de-a latul
acoperă izvorul –
precum pârleazul...
alaiu-i tot mai mare –
şi creşte pe măsură...
*
stoluri de păsări
plutesc în zboruri line –
privind alaiul...
iar iepuri gură cască
fac salturi printre tufe...
*
brusc – ies în cale
furnici cu dungi pe spate –
sunt cercetaşii..
priveşte, o flanchează !
salută ! dau onorul !...
*
oastea piestriţă
în pas de defilare –
mărşăluişte...
furnica ţanţoş calcă –
o dată se întâmplă !
*
simte cărarea –
plăcut miros de frunze
parfum de floare...
tot mai aproape casa –
scurtează-mi, Doamne, drumul !
*
puiul cel mic
râzând îi sare-n braţe –
lacrimi duioase...
fraţi şi surori de sânge
pe rând o-mbrăţişrază...
*
nu-i centimetru
necunoscut în drumu-i –
ce încântare !
frumoşi ca niciodată –
acum chiar şi duşmanii !
*
dar ce se vede ?
priveşte ! muşuroiul –
o piramidă...
în jurul lui mulţime –
toată suflarea lumii !
*
prelungi urale,
aplauze febrile –
o nebunie ...
ca un vulcan e valea –
ca un vulcan pădurea ...
*
biata furnică,
mai face-un pas şi cade –
se prăbuşeşte...
o linişte adâncă –
vai ,Doamne, ţine clipa...
Secretul lui Polichinelee
ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire
știind că mă uit uneori la diferite cuvinte
ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic
pentru infantă
al doilea copil al Literaturii
Poezia
care nu-ți vine la îndemână
ai reînviat secretul lui Polichenele
ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații
oricâte pagini ai rupe din DEX
vei fi întotdeauna pe locul doi
Poezia și tu
în această ordine
nu se poate altfel
arată-mi un om dependent sută la sută
de o femeie
fără o mică anticameră
în care să-și oblojească sufletul
tu însăți depinzi ombilical de beauty
militezi pentru independența femeii
printre altele
sau pierzi timpul la coafor
hai lasă-mă...