Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 29 ianuarie 2019
Vizualizări: 1372
Poezii din aceiaşi categorie
Boemă
trosnesc în gura sobei amintirile nearse
aburind ferestrele înghețate ale sufletului
atât de încercate de vânt
cămara uitării e plină de vreascuri uscate
rămase de anul trecut
puțin îmi mai pasă de crivăț acum
îmi pot savura
în sfârșit
cafeaua în liniște
și țigara amețitoare cu marijuana
cumpărată la negru
cândva
niciodată nu m-am simțit mai bine ca azi
rezident în propria-mi viață
am fost de prea multe ori chiriaș în viețile altora
în case întotdeauna prea mici
pentru confortul sufletului meu
cu apucături aristocratice
orice s-ar spune
nicăieri nu-i mai bine decât în brațele sufletului tău
în tine însuți
la focul mocnit al gândului...
Reîntoarcere
Aş merge desculț, pe-un deal
Într-un sat de-odinioară
Unde păsări, cântă la vioară
De Enescu..rapsodie
Râd copaci din neam în neam
Câtă fericire vie!
Vuietul văratec al crengilor de pomi
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Acum am înțeles, aievea
Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor
De veri toride, de dimineți pripite
De munca pe ogor,
De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori
Erau furtuni de dimineți de vară,
Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori
Pe ulițe înnoroite
Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme
Dar fără teamă c-am să mor
muşcat de viețăți închipuite
Acum am înțeles, era o primitivă terapie
Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰
Un iz de singular
Cu greu eu mai ridic din cap,
Privirea spre înaltul cer.
Căci azi, eu tot ce mai zăresc în faț,
Sunt umbra și picioarele.
Jurnal
e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim
câte observații subtile poți consemna într-o zi
îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător
și adaugi pagini
o zi
o pagină
după o vreme acestea îți invadează viața
nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii
îți rup oasele
umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare
mai arunci din când în când câte o pagină
doar ca să-ți tragi respirația
fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta
la un moment dat teancul se oprește la cer
de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte
tot urcând se poate să scapi din mână stiloul
sau să cazi
se pot întâmpla multe
arareori îți ajunge un singur jurnal
într-o viață de om
cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi
apoi să mori printre pagini…
Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni
Acuarelă
Nu te văd altfel decât în culorile albe
ale dimineții
în tempera zorilor
ești undeva
pe această pânză imensă a zilei
printre nuanțele de galben apos
amestecate cu roșu
într-o acuarelă umedă
neterminată
uneori te pictez numai în alb și negru
abstract
îți iau albastru din ochi
rimelul
rujul
fondul de ten
fără culori nu mai ești tu
cine ți-a spus că ești frumoasă
nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri
posibile
nu ți-a descoperit ridurile
cearcănele vineții
porii
urmele lacrimilor
sunt momente când mă supăr
și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru
ale întunericului
alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei
(după care se ascund toate culorile!)
arunc pensulele
suspend timpul
îmi țin răsuflarea și mă scufund
printre pescuitorii de perle
din Pacific
printre broaște țestoase
și rechini albi
.
prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei
( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)
și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului
și cu tot roșul însângerat al răsăritului
.
sunt un biet pictor
prins în această infernală spirală a culorilor…
Alte poezii ale autorului
Drumul spre casă
biată furnică,
umblând întunericul
fără o torţă –
va găsi ea oare drumul
printre atâtea spaime ?
*
noapte mohorâtă,
răsăritu-i departe
slabă nădejde –
nu uita întâmplarea,
pasărea dimineţii !
*
aud o cârtiţă
pe sub pământ e rece
ca un ochi de uliu –
cât nu moare speranţa
strălucesc stele !
*
dorm porumbeii,
puii flămânzi sub aripi
n-au nici o grijă –
somnul e ca o boare
Dumnezeu pretutindeni
*
să-i spui că ziua
i-a trimis înainte
călări zorile –
vai, Doamne, unde ai pus
aseară lampa ?
*
auzi broaştele
orăcăind în gârla
asta de sticlă ?
nici o stea nu-i aevea
într-un ciob de oglindă !
*
dar libelula ?
priveşte-o mai de-aproape
şi zi-i să fugă !
cum i-o fi scris furnicii,
la fel şi libelulii !
*
nu-i drept destinul,
oricât de ne-nsemnată
ea ţine cerul –
nu-ţi zic că universul
s-ar prăbuşi în moartea-i !
*
tocmai de-aceea
să izgonim gîndacii
strigând în noapte !
plângând mai bine! Doamne,
prea grea-i acestă cruce !
*
poftim ! şi vântul
se hâlţână prin frunze
în loc să doarmă !
iar ea aşa de mică
precum Sisif se zbate !
*
îi cade sacul
din firava-i spinare
şi-i toată udă -
doar ploaia mai lipseşte
Să umple-ntreg paharul !
*
de s-ar întoarce
cu ochii către lună
să ia lumină !
ce bun-ar fi un cântec
în locul gol să pună !
*
cine să cânte ?
la ora asta nimeni –
stăpân e somnul !
nimic nu-i imposibil
când cineva veghează !
*
auzi ? un greier
a început să cânte
din scripca-i fermecată...
altfel ar fi fost tragic –
pe cer, uite, şi luna !
*
dacă-i departe –
zadarnică speranţa
înmugurită ...
bobocii florii crapă
întotdeauna noaptea !
*
un vreasc de-a latul –
stupidă baricadă
ce-i taie calea ...
e loc destul sub dânsul –
problema-i întâmplarea !
*
dar tot se-ntâmplă...
şi nimeni nu încercă
să dea din aripi !
când sunt prea multe aripi
în faşă moare zborul !
*
să încrucişezi
doar mâinile la piept –
e nepăsare ...
eu zic că-i neputinţă –
altfel am fi departe !
*
vai, Doamne racul
prin iarba răscolită
spre ea se-ndtreaptă!
dar, uite, şi o capră
călcând iarba-n copite !
*
biata furnică !
nici suflet nu mai are
să ducă sacul ...
fără de el acasă
zăvoarele sunt trase !
*
tot mai aproape
se-aud venind ţânţarii –
de n-ar ajunge !
pentru atâta sânge
nu lasă ei măgarul ...
*
coboară frigul -
măcar de-ar sta sub frunze
pe pământul cald !
oriunde-ar sta furnica
numai norocul poate !
*
încătuşate
ni-s mâinile, Isuse,
în faţa vieţii !
suntem şi noi ca zeii –
stăpâni pe curcubeie...
*
nici nu mai mişcă –
încremenită pare
o limbă de ceas !
cum cade câte-o clipă
o alta se ridică ...
*
eternitatea !
la ce e bună oare
fără răsărit ?
nici asfinţit nu are -
şi totuşi se învârte !
*
priveşte-o ! e vie –
oricât de rece vremea
nu-i timpul ei...
zăpezile din iarnă –
albe priviri de ghiocei...
*
din nou încearcă –
să treacă peste vreascuri
nu-i cu putinţă ...
pe unele-i răşină,
pe altele-o lăcustă !
*
dacă se prinde –
lăbuţele-i firave
sunt fără scăpare…
chiar şi aşa lăcusta
deosebiri nu face !
*
uite că pleacă !
dumnezeul furnicii
alături de noi...
roagă-l s-alunge clipa
nepăzită de îngeri !
*
orele astea !
cimitire de hoituri
mereu nesătule –
în groapa amintirii
se furişează gândul...
*
năuci şi norii
prin faţa lunii –
cercuri de apă...
triste felinarele
agăţate de stele !
*
blestemat greier !
hai-hui prin noapte umblând
parcă nu-i pasă ...
vrăjit de propriu-i cântec –
a lui e-ntreg pământul !
*
atâta minte
cât greierul acesta
furnica n-are ?
instinctele-s aiurea –
un cerşetor e gândul..
*
te-apucă mila
văzând-o cum se zbate
în acelaşi loc ...
ocolul dimpotrivă –
deschide noi prăpăstii...
*
o frunză cade –
se-aşază drept, în drum,
ostentativă...
dacă mai cade una –
se crapă-n două cerul...
*
vezi corbul negru
pe creanga de mesteacăn
scrutând în noapte ?
îl bate alte gânduri –
nici pe-o măsea furnica !
*
ah ! liliecii !
simt sângele furnicii
pulsând în vene ...
mai rău nici că se poate –
cum să mai tragi nădejde ?
*
urâte păsări !
le-aş scoate dinţii
fără milă ...
dacă au fost lăsate –
un rost există sigur !
*
încă o frunză
îşi ia la revedere
căzând în moarte...
auzi ciocănitoarea ?
sub coji teroarea-i cruntă...
*
nimeni nu scapă
atunci când cruda soartă
îşi ia obolul...
furnica mai cu seamă –
ce-i este scris în frunte !
*
o broască saltă –
ţopăie prin preajmă
boldindu-şi ochii...
de-abia acum destinul –
alegerea-i cumplită ...
*
ce uşurare !
aproape-i heleşteul
departe gândul...
se umple miezul nopţii
cu ochi adânci de bufniţi...
*
trăsni-le-ar boala !
până şi-aici ajuns-au –
neruşinate...
ca orice sol şi ele –
colaterale pierderi !
*
noroc de şarpe –
se târâie prin frunze
cătând călcâiul...
când soarta e cu tine –
la fel e şi norocul !
*
e de mirare –
furnica nu renunţă
deşi sfârşită !
iar zorii dimineţii
nici gând să se arate...
*
un melc molatic
pe lângă dânsa trece
lăsând o urmă ...
şi viaţa lui firavă-i
la voia întâmplării !
*
o cochilie-i
mai mult decât ai crede –
descurajează ...
natura, mama noastră,
se oglindeşte-n toate !
*
hainul şarpe
se zvârle brusc, muşcând
din carapace...
nu-i fericit nici dânsul –
cum ar putea să fie ?
*
o încleştare
pe viaţă şi pe moarte –
o lume crudă...
când te-ai năsuct furnică –
viaţa ta-i o luptă !
*
gândacii negri
umblând prin întuneric
mă înfioară ...
târcoale dau furnicii –
ştiu ei de ce e-n stare !
*
ar vrea s-o-nhaţe
cu căngile lor hâde –
dar n-au curajul ...
un pas nu dă în lături –
mai multe vieţi nu are !
*
îi sare-n sprijin
călcând pe catalige –
o libelulă ...
priveşte-i ! rup pământul –
furnica-i suverană !
*
ecou de tunet
se sparge ca o nucă
deasupra noastră ...
nu-i mult şi cade ploaia –
de unde, Doamne, barcă ?
*
nenorocirea
nu vine niciodată
cu mâna goală !
suntem la mâna vremii –
iar vremurile-s triste !
*
poate de-aceea
furnica se învârte
ca un titirez !
ea simte dinainte –
efectul nu-l cunoaşte...
*
vezi fluturele ?
s-a pitulat sub frunză –
pleoştite aripi...
şi cinteza în cuibu-i –
ah, biată păpădie !
*
brunul păianjen
îşi strânge plasa veche –
va ţese alta ...
priveşte gărgăriţa ! –
dansează-n pas cu vântul...
*
omizi păroase
de frunze se agaţă
ca nişte bube !
spăşiţi doar canibalii –
în scorburi munţi de oase...
*
o caradaşcă
se poticneşte-n labe –
înspăimântată ...
sute de umbreluţe
sunt frunzele de brustur...
*
ca o scânteie
ce ţâşneşte din amnar –
pe cer un fulger...
atâta şerpuire !
şi-atât de rece soba...
*
o picătură
cutremură pădurea –
apoi un ropot ...
sar stropii din crenguţe
ca nişte libelule !
*
de-un pai subţire
s-a prins furnica –
strângându-l tare ...
dă-i, Doamne, tot norocul ! –
putere nu mai are...
*
mărunte ochiuri –
acuma-s repezi râuri
prăpăstioase...
furnica nu se-neacă –
oriunde-ar fi sfârşitul...
*
mii de gondole
par frunzele purtate
de ape tulburi...
la adăpost e viaţa –
instinctele-s deasupra !
*
fire de iarbă
ţin paiul strâns în matcă –
pe el furnica...
când prinzi cu dinţii vâsla
aproape-i izbăvirea...
*
nu lasă paiul –
îll strânge
cu-nverşunare...
tot mai departe-i casa
cu fiecare clipă !
*
din trunchiuri brazii
se frâng fără putere –
cumplit e vântul ...
un tunet de aproape
se sparge-n mii de ţăndări...
*
înc-o rafală –
de parcă spart e cerul
şi se goleşte...
puhoaiele de ploaie –
spre noi negre prăpăstii...
*
se duc la vale
covoarele de frunze –
un val năprasnic...
pământul gol se-adapă –
nespusă fericire ...
*
biata furnică !
s-a agăţat de-o creangă
plutind în salturi...
câmpia verde-n noapte
o baltă neagră pare ...
*
sclipiri de fulger –
pe valuri înspumate
o creangă zboară...
parcă pe-un cal sălbatic
furnica nu se lasă...
*
sfârşiţi şi norii
de-atâta zvârcolire
fac loc la stele...
se ţin de raze stropii
într-un ocean de galben...
*
cât vezi cu ochii –
doar iarba răvăşită
şi albăstrele...
parfum de flori prin ploaie –
şi mai încolo luna...
*
grămezi de vreascuri
se strâng la întâmplare –
oprite-n dâmburi...
unde o fi furnica ? –
vai, Doamne, ia-ne ploaia !
*
e tot pe creangă –
un punct în întuneric
mişcând adesea...
nu-i dragoste mai mare
ca dragostea de viaţă !
*
frumoasa lună
îşi despleteşte părul
ca o fecioară...
feriţi în lături norii –
tot ceru-i ca de ceară...
*
a stat şi ploaia –
mai cerne pe alocuri
ca dintr-o sită ...
de neoprit e vântul –
în jocul său de iele..
*
pământul reavăn
parcă surâde-n noapte –
şi-a luat obolul...
în urmă tot prăpădul –
aşa arată iadul ...
*
uite şi creanga
pe care-a stat furnica ! –
dar unde este ?
departe nu-i, fii sigur –
hai să privim prin iarbă !
*
pe-o moviliţă
furnica-şi spală faţa –
privind mirată...
nu ştie ce-i cu dânsa –
ce lume-o fi aceasta ?
*
sub raza lunii
pământu-i tot ce vede –
fără de capăt...
o linişte divină –
ca o îmbrăţişare...
*
întoarce capul –
pădurea e în spate
precum un monstru ...
cum de-a ajuns acolo ! –
şi cum de s-o întoarce ?
*
ar vrea să plece –
picioarele n-ascultă
parcă-s de piatră...
răbdarea-i sfatul minţii –
de-ar aţipi o clipă !
*
ziua-i aproape –
surprinzător norocul
care-o-nconjoară...
până atunci furnica
mai are multe cumpeni...
*
prin iarba moale
foşnesc anemic melcii
şi şobolanii...
şi-o cârtiţă flămândă
tunele sapă-n aer..
*
scurmând poiana –
un porc mistreţ bezmetic
adună jirul...
aproape-i moviliţa –
furnica aţipită !
*
mărunte gâze
tânjesc deasupra ierbii
în zbor de aripi...
şi-o ciută speriată
cu-n smoc de iarbă-n gură...
*
de-a dreptul doarme –
sub lespedea uscată
abia se vede...
din negura câmpiei
se-apropie un dihor...
*
zvârlind o aţă
un mic păianjen prinde
să-şi ţeasă pânza...
şi undeva o broască
se-aruncă-n baltă...
*
grămezi de râme
se unduiesc prin iarbă
ca după ploaie...
un iepure dă colţul
la marginea pădurii..
*
stânca-i tăcerea –
în clopotul de sticlă
se prinde gheaţa..
iar pânza de păianjen
se rupe-n bucăţele..
*
dinspre pădure
o linişte adâncă –
te înfioară...
la ora asta somnul
ca mierea primăverii…
*
lumina lunii
se-amestecă uşoară
ca o culoare…
câmpia-i abur galben
de nepătruns privirea...
*
dar dacă moare ?
furnica-i ca o boare
în zori de ziuă...
e cea mai lungă noapte –
nimeni nu ştie încă !
*
şi ceaţa asta !
neaşteptată umbră
în întuneric...
ridică, Doamne, giulgiu
de pe acestă faţă !
*
până atunci
furnica-i îngheţată –
o amintire...
văd florile în viaţă –
de ce-ar muri furnica ?
*
greu curge timpul
în noaptea asta rece –
înceţoşată...
cu-atât mai dulce ziua –
de-ar fi să vin-odată !
*
simţi ? bate vântul !
se-nvolbură în ceaţă
tăind-o felii...
pe fug-o pune, iată !
ca pasărea se-nalţă...
*
către pădure –
apoi peste aceasta
încet se pierde...
şi primii zori ai zilei
tremurători se-arată...
*
ca o petală
roşie în răsărit –
aşa e cerul...
un colţ de Soare râde –
adio, neagră noapte !
*
o rază dreaptă
învăluie furnica
în somnu-i dulce...
priveşte-o ! dă din labe –
visează muşuroiul...
*
se uită-n juru-i –
nimic nu recunoaşte
şi nu-nţelege...
în faţă infinitul –
precum o mare verde...
*
zori albi ca neaua
înfulecând din beznă
fac loc luminii...
se-nfoaie-n pene iarba
şi păsările cântă...
*
ies din tufişuri
în ţipăte barbare
cocoşii negri...
cântatul lor frenetic –
o goarnă criminală...
*
chiar şi furnica
tresare speriată
de-atâta zgomot...
de ani de zile-acolo –
doar greierii-n pădure...
*
pierduse sacul
prin negurile nopţii –
în timpul ploii...
dar şi aşa spre casă
necunoscut e drumul ...
*
ca nişte săbii
firavii colţi de iarbă
îi stau în cale...
şi nici o urmă clară
nu-i de găsit pe-aproape...
*
un Soare roşu
precum un măr pe creangă –
se tot înalţă...
de nicăieri apare
o furnicuţă albă !
*
ce fericire ! –
antenele-şi frământă
şi-şi spun cuvinte...
un S.O.S. porneşte
neauzit de nimeni...
*
nu pierde timpul –
pe urmele suratei
aşează semne...
curând toţi cercetaşii
pe urma ei porni-vor !
*
priviri mirate –
furnici din alte neamuri
se-opresc o clipă...
povestea ei de-o noapte –
o flamură-n pustie...
*
se dau de-o parte
admirativ gândacii –
trece vedeta...
câmpia şi pădurea –
nu-şi mai încap în frunze...
*
un greier sare
cu scripca înainte –
cântându-i marşul...
convoiul de lăcuste
din urmă valuri-valuri...
*
zburănd deasupra-i –
un roi de libelule
se-nvârt nebune...
cosaşi pe catalige
spre cer fac salturi...
*
din drum şi viespii
se-opresc pe câte-o floare –
alaiu-i mare...
din heleşteul gârlei
broscuţe sar pe maluri...
*
bătând din aripi –
un cârd de buburuze
coboară-n iarbă...
şi zeci de greieri
pe urmele furnicii...
*
purici de iarbă
în ţopăieli ghiduşe
fac gălăgie...
de flori se-agaţă fluturi
atraşi de veselie...
*
fonfoni ţânţarii,
veniţi din depărtare –
aterizează...
înfiorate frezii
se strâng între petale...
*
mii de lăcuste
se-nşiruiesc pe frunze
până departe...
la orizont pădurea
își scoate înainte brazii...
*
Bondari anemici
se ţin de trena zilei –
rar dând din aripi...
pe marginea cărării
aleargă brune molii...
*
un pai de-a latul
acoperă izvorul –
precum pârleazul...
alaiu-i tot mai mare –
şi creşte pe măsură...
*
stoluri de păsări
plutesc în zboruri line –
privind alaiul...
iar iepuri gură cască
fac salturi printre tufe...
*
brusc – ies în cale
furnici cu dungi pe spate –
sunt cercetaşii..
priveşte, o flanchează !
salută ! dau onorul !...
*
oastea piestriţă
în pas de defilare –
mărşăluişte...
furnica ţanţoş calcă –
o dată se întâmplă !
*
simte cărarea –
plăcut miros de frunze
parfum de floare...
tot mai aproape casa –
scurtează-mi, Doamne, drumul !
*
puiul cel mic
râzând îi sare-n braţe –
lacrimi duioase...
fraţi şi surori de sânge
pe rând o-mbrăţişrază...
*
nu-i centimetru
necunoscut în drumu-i –
ce încântare !
frumoşi ca niciodată –
acum chiar şi duşmanii !
*
dar ce se vede ?
priveşte ! muşuroiul –
o piramidă...
în jurul lui mulţime –
toată suflarea lumii !
*
prelungi urale,
aplauze febrile –
o nebunie ...
ca un vulcan e valea –
ca un vulcan pădurea ...
*
biata furnică,
mai face-un pas şi cade –
se prăbuşeşte...
o linişte adâncă –
vai ,Doamne, ţine clipa...
Prăpăstii
tăcerea ta este ca o stâncă în mijlocul drumului
n-ai ce-i face
tragi pe dreapta
răsucești cheia în contact
oprești motorul cu o mână nesigură
și aștepți să vină un utilaj greu
care să-ți degajeze sufletul
.
între timp îți aprinzi o țigară
.
avalanșa de liniște însă nu se oprește
aduce toate zăpezile adunate în ultima vreme
în gânduri
neliniștile cenușii ale dimineții
pietrele ascuțite ale neîncrederii
dizlocă bucăți mari de tristețe
.
arareori am văzut atâte alunecări de patimă
ca în dimineața aceasta
jandarmii inimii izolează locul
cu benzi colorate în roșu
atenție
avalanșă
se poate circula doar pe o singură bandă
cea a iubirii
.
cu grijă
.
cine-ar fi crezut că lacrima ta de cristal
ar putea dărâma în zbaterea disperată a ochilor
muntele de diamant al speranței
.
mă întreb neîncetat
răvășit până în colțurile cele mai întunecate ale minții
.
nu e destul că am rămas blocat în mijlocul vieții
mi-ai adus și toate cețurile reci ale deznădejdei
peste cerul zilei de mâine…
Să mori ca un câine
ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină
este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră
a unei securi de luptă pe care se așează un fluture
sfidând toate principiile fizicii
legea gravitației
a cauzei și efectului
și a unei umbre fără identitate care mă acoperă
insinuându-se între mine și restul Universului
încă nu înțeleg ce caut acolo
în mijlocul drumului
răstignit
dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor
trecând ca o pasăre încolțită de uliu
într-o fracțiune de secundă
aș putea crede că am murit
mă agăț cu toată forța aceasta teribilă a gândului
de fiecare secvență
care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului
și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie
de la copilul în pantaloni scurți
care aleargă după același fluture
pe care-l văd acum și pe tăișul securii
la primul sărut
la prima noapte de dragoste
la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei
și trecerea mamei la cele veșnice
apoi la omul din spatele umbrei
pe care-l simt în ascuțișul securii
privind consternat de pe margine…
Tristeți
la fiecare început de Decembrie
sunt trist
se adună toate tristețele de peste an
unele peste altele
într-un loc fragil al tristeții
undeva în preajma inimii
până îmi înăbușă sufletul
și parcă mă simt tot mai greu
cu fiecare tristețe presată între filele acestei cărți a vieții
fixată în bolduri pe aceeași bucată de polistiren expandat
ca în copilărie
când în locul tristeților
puneam cărăbuși și fluturi
și-i răstigneam acolo de vii
cu o cruzime nemaiîntâlnită
diferența e că tristețile nu se ofilesc niciodată
sunt ca niște camelii de iarnă
care înfloresc în decembrie
ce poate fi mai frumos decât o floare albă de camelie
în mijlocul unei câmpii zbuciumate de viscol
sau una roșu aprins
ca un licurici care strălucește noaptea
când crapă pietrele
cred că doar tristețile
îmbrăcate în negru
sunt mai enigmatice decât cameliile
pot fi asemănate cu măicuțele de la Văratic
care bat toaca la miezul nopții
atunci când simți că ți se rupe inima
de ce oare suntem condamnați la iubire veșnică
la această suferință nedreaptă
de a ne iubi între noi
uneori chiar împotriva inimilor noastre...
Însă iubirea
mai nou sunt prieten cu urșii
strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii
( la care s-au ospătat oamenii cavernelor
mileniului trei!)
pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice
nonconformiști însă din naștere
prietenii mei
afectuoși până la ruperea oaselor
pe care te poți sprijini la nevoie
fără să investești alceva decât dragoste
la naiba
de ce-mi vorbiți urșii de rău
când dau buzna în casele oamenilor
știți și voi că foamea e crâncenă
le-a luat mințile
iar uneori e foarte greu să deosebești un om
de celelalte viețuitoare ale Pământului
ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul
.
însă iubirea le-ntrece pe toate…
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...