Cerc logic

M-ai pierdut când tremuram

Plângând ,și când speram

Că poate poate te vei întoarce

Dar nu te mai vreau orice ai face.

M-ai pierdut pe șapte

Era târziu, deja era noapte

Când mi-ai spus că o iubești

Și nu ți-a păsat că mă rănești.

M-ai pierdut când nu am mai scris

Și orice semn, era un compromis.

Am renunțat plângând la tine

Întrebându-mă “ce nu am făcut bine?”

A rămas un scaun gol

În odaia părăsită,

Cu un dor ce arde-n colț

Și o liniște zdrobită.

Plânge fără glas, încet,

De un dor ce n-are sfârșit,

Cine-i va aduce-ncet

Pe cel drag, și pe cel drept?

Toată casa e pustie,

Dar acel scaun stingher

Povestește în tăcere

Despre drag și despre cer.

El e scaunul uitării,

Martor veșnic, neclintit,

Umbra rece-a alinării,

Acel dor de nesfârșit.

Semn al celor ce s-au dus,

Ce-au plecat fără de veste,

Fiecare, la apus,

Lasă-n urmă o poveste.

A rămas un scaun mut,

Ca un martor al durerii,

Doamne, dacă n-am să-l uit,

Dă-mi alin și-un gând dorit.

Mă uit de ani de zile la trecut,

Fereastra e aceeași și în astă seară

Și pentru o clipă broaștele-au tăcut

Să poată auzi dacă aprind țigară.

Inspir fumul amar-înțepător

Că poate v-a ajunge până la plămâni

Și poate-mi mai trece o zi, să mor

S-ajung în iad, lângă păgâni, 

Că am mimat un zâmbet în oglindă, 

Să cred că eu sunt încă fericit, 

Dar gândul de a mă spânzura la grindă

A apărut de când m-ai părăsit. 

Obișnuiesc să stau lângă fereastră 

Și să privesc în gol, fumând 

Și numai scrumul rămânând, 

De când s-a dus iubirea noastră. 

Și ochii-mi sunt trist și obosiți, 

Dar nimeni nu vrea să mă creadă 

De parcă ochii le-au rămas lipiți 

De mime ce-au avut să vadă.

Iubito, e timpul regăsirii noastre,

E vremea iubirilor pierdute,

Ajunge suferinței oarbe,

De ce să plângem iarăși

Când ne putem iubi

Ținându-ne de mână!

Iubito îți jur iubire numai ție

Îți cer iertare unde ți-am greșit,

E timpul regăsirii noastre,

Hristos ne vrea-mpreună,

Iubindu-ne fără sfârșit ;

El fost-a răstignit și pentru-a noastră Mântuire

Pe diavolii cei răi i-a izgonit

Ca noi să îi urmăm exemplul

Să nu-i uităm nici răstignirea dar nici jertfa

Să ne iubim cu toții

Așa cum doar El ne-a iubit!

(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ceasul ticăie mereu 

Și-mi amintesc cu mare jale 

Îmi amintesc de chipul tău 

De mă clatin pe picioare 

Cât de dragă tu mi erai 

Ne priveam noi în tăcere 

Cu frumusețea mă mirai 

Mă iubeai doar din plăcere 

Anii in șir au tot trecut 

Însă eu nu te-am uitat 

De mult nu ne-am mai văzut 

Dar într-una te-am visat 

privesc cu noi fotografia

ma uit la ea in orele tarzii,

prezenta ta cu gesturi mici

imi lipseste.de ce nu ești aici?..

de ce tu oare? de ce ma doare?

ca ai ales sa-mi fii străin

si ieri cu vinul, îmi faceai cerul senin?

de-ai ști ca mi-a fost frica

ca ai sa pleci fără o vorba mica,

fara sa-mi lasi amintire

vinul născut din tine..

de -atunci te scriu.. .ca-mi pasă

si scriu...finalul încă ma apasa....

jur! as vrea sa nu imi fie asa,

dar sufletul e contra mea.

mi-ai rămas dorința arzătoare

un gând sublim ..uneori chin

fți scriu căci uneori mi-e alinare

eu..femeia unui singur vin..

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!