Dormi, făptură minunată!

Mă uit pe fereastră

Sperând c-ai să vii.

Și floarea din glastră

Cu noi vrea să fii.

M-aș duce de-acasă,

M-aș duce-n pustii,

Căci toate din casă

Tânjesc ca să vii.

Privesc pe fereastră

Sfârșitul de an

Și floarea din glastră

Privește în van.

Când toate din casă

Tânjesc ca să vii

M-aș duce de-acasă

M-aș duce-n pustii!

Scumpei mele soții Valeria, 30 Decembrie 2022, ora 05:30

Stau singur în casă

Ca-n rece mormânt

Și timpul apasă

Pe Sufletu-mi frânt.

Căci flacăra vieții

În tine s-a stins

Și-n prada tristeții

Mi-e Sufletul prins.

Scumpei mele soții Valeria, 28 Noiembrie 2022, ora 21:00

Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.

Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.

Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.

Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!

Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.

Am obosit să-nfrunt al tău orgoliu

Să simt în urmă-ți atâta nostalgie

Să-mi fie sufletul în doliu

Și inima-mi... hemoragie.

Am obosit să sper în "revenire"

Am obosit să tot aştept

Mi-e sufletul plin de mâhnire

Durere tainică în al meu piept

Mi te-am bătut pe mână-n tatuaj

Să-mi amintesc de mi-o fi dor

De-al nostru tainic scurtmetraj

Frumos...incheiat..îngrozitor..

Am obosit sa mai scriu poezii

Despre-un erou nemuritor

Ce este al meu în nopţi târzii 

în vise ce la răsărit imi mor..

Fiecare om are gândurile lui...

Fiecare ființă e o personalitate aparte.

Fiecare dintre noi suntem diferiți, unici...

Avem vise, scopuri, realizări și performanțe.

Unii râd, glumesc și sunt liberi,

Alții zâmbesc pentru a-și ascunde lacrimile.

Unii își împărtășesc sufletul,

Alții se îneacă în lacrimi în tăcere.

Am întâlnit atâtea suflete frumoase,

Sub un comportament indecent,

Care devenea un scut, o autoapărare...

Și atâtea suflete mizerabile,

Cu vorbe dulci pe limbă.

Aparențele înșală adesea...

Oamenilor le este frică să fie buni,

Să se îmbrace simplu,

Să lucreze cinstit.

Astăzi trăim într-o lume în care

Oamenii văd orice, dar nu se văd pe ei înșiși.

Văd greșelile altora,

Dar nu își văd propriile erori.

Nu mi-e frică să greșesc,

Mi-e frică doar când nu îmi dau seama de greșeală

Și nu o repar la timp,

Sau măcar nu încerc.

Am greșit și eu de atâtea ori...

Am pierdut multe: timp, nervi, încredere...

E vina mea că nu m-am oprit atunci când trebuia,

Când trebuia să spun: "Ajunge!"

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

E-o primăvară

Parcă mai goală

Ca după boală,

La noi în țară,

Decât oricând!

...

Trage să moară

Totul în țară

Și timpul zboară

Și dă să dispară

Țara, curând!

...

Dar e primăvară!

Un spectacol de gală

De verdeață-i afară,

Imperială

Natură-nflorind!

...

Și-n primăvară,

Ne înconjoară

O catedrală

Monumentală,

De viață mustind!