Dormi, făptură minunată!

El e rece, e atit de rece,

Buzele ii sint asa-nghetate.

Chiar si vremea rea repede trece,

Ins-a lui mereu cu viscol bate.

Poate sint de-acum doar o straina,

Poate c-au inchis deja caldura -

Dar cu el mereu capat angina

Si nu-mi pot scadea temperatura.

Oamenii au nevoie de iubire,

Ca sa se-ncalzeasca, cind e gerul,

Dar inima lui, fara-ndoire,

E mai rece decit frigiderul.

De la el iau bronsite acute -

Focul nostru n-are cum s-apara,

Iar atunci, cind o sa ma sarute,

Voi muri de tusa pulmonara.

Unde-i iubirea-n lume?
Ca toate-s numai niște glume:
Glume proaste simțite,
Glume proaste.. neîmplinite.

Spuse ironic ‘te iubesc’;
De mi-e greu sa deosebesc.
Ma grăbesc intr-o relatie,
De-o primesc doar cu rație.

‘Te iubesc’ spun eu cu suflet,
Și el… pamflet.
Oh, iubirea mea completa,
Nu vezi ca te fumez ca pe o țigareta?

Și țigareta stinsă va fi,
Iar eu tot singur voi jeli.

Mă pândește doar nefericirea, 

Când mă farmeci cu iubirea

Și mă-ntreb cu ce -am greșit ,

Și ce mai am de pătimit. 

Toată vina o port eu,

Când te petrec în neglijeu;

Simt că nu te vei întoarce, 

Nu -mi zâmbi, nu te preface.

Iarăși ploaia mă inundă, 

Dorul să mi -l ascundă 

Pentru amorul mistuit 

Din visul ce l-ai năruit

Ești ca vremea, efemer;

Cine ești, e un mister, 

Vii din alte vremuri, 

Scuturat, cuprins de friguri...

Nu te întreb, doar tac,

Un ceai fierbinte-ți fac.

Te țin în brațe strâns, 

Să nu mă umfli iar de plâns...

Ce Doamnă prea stilată ești tu, Viață!

Ce haine deocheate ai învățat să-mbraci!

Și ce frumos te machiezi pe față

Și-apoi, atât de inocentă, de toate te dezbraci.

Mă-ndrăgostesc zile la rând de tine

Si-așa cu dor nebun și disperare te doresc,

Dar când privesc oglinda ce râde odios la mine

Îmi vine, de pământ, să te trântesc...

Mă las sedus de-al tau parfum, ce-l porți ca o starletă;

Piciorul fin și-nalt, ce se strecoară de sub fustă

Mă-nebunește și m-adoarme, parc-ai avea baghetă

De vrajitoare, care mă îmbie: "- Ia și gustă!"

Ah!  Când frivolă, când parșivă, sau nepăsătoare, 

Îmi furi ba ochii, ba îmi spinteci inima,

Îmi rupi și glezna, chiar și gâtul și-mi spui că-i o favoare...

Și tot tu, mai mereu, o faci pe victima...

Ce Doamnă, vai ce Doamnă plină de tandrețe!

Întâi oferi și mă îmbii la multe delectări

Și-atunci când stăm de vorbă, ca două precupețe,

Îmi pomenești despre botezuri, nunți și despre-nmormântări.

Sunt zile-n care nervii mi-i întinzi la maxim

Și te-aș cam părăsi, frumoasă și unică osândă.

Îmi bei și lacrima și sângele, atât de intim

Și nu mai știu de ești feroce sau prea blândă.

Ce Doamnă, vai ce Doamnă esti tu Viață

Când treci, fatidic, pe langa mine, pe celalalt trotuar....!

Am învățat să trec strada - nu mai fi așa hoață!

Nu-i timpul să mă însoțească cortegiul funerar.

....Ce Doamnă, ah, ce Doamnă!

Ești noaptea mea de patimi și speranță
Întunecată zână cu ochi verzi.
Zeița-n care merită să crezi,
Misterul ce dă vieții importanță.

E noapte iar și iar renasc prin tine.
Ne mângâie suav o șoapt-a lunii
Și ne iubim în taină ca nebunii,
Înfiorați de-a stelelor lumine.

Cu dor învălui trupu-ți mlădios
Las' noaptea, sfânta noapte să ne-mbete,
Las' să păstrez parfumul tău în plete!
Ah! Vine răsăritul dureros...

Mă tem de soare când te fură-ncet,
Iar ziua-mi trece-n chin și suferință,
Și luna strig, cu sete și credință.
Dar, seara vine iar, vino, te-aștept...

Tu ești corabia ce mă poartă pe valurile vieții,

Ești raza născută în zorii dimineții,

Ești aripa ce mă ridica-n zbor,

Ești steaua ce-mi hrănește visul,

Mantia ce-mi încălzește inima,

Daca te-ai pierde,cuprinde-m-ar abisul,

Și viața mea s-ar transforma în nor..

Ramai,te rog,pan' la finala clipa,

Când eu,sau tu,ne-om ridica în zbor,

Spre cerul ce ascunde necuprinsul..

Îmi place să tac. Să tac și s-ascult.
În juru-mi, atîta tumult
Și strigăte și ecouri de glasuri subțiri,
Să te privesc la fel de pierdut,
În vraja primei iubiri!
Oriunde-aș fi printre străini,
Oricum ar fi ei de haini,
Câtă vreme-s lângă tine,
De nimeni și nimic nu-mi pasă
Pentru că mă simt acasă
Și-mi este bine!
...
Când vrei să mă-ntrebi
De-mi este bine,
Gândește doar că sunt cu tine,
Și lângă tine-atâta știu:
Sunt acasă și sunt viu!
...
Mai mult de-atât, ce să-ți mai spun?
Multe n-am să-ți povestesc,
Fiind cu tine, sunt mai bun
Fiind mai bun, o, te privesc
Și privindu-te îți spun
Soarele meu, cât te iubesc!

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!