Sunt un străin !
Pe drumul desfundat de apa
Văzduhului deslănțuit ,
Șiroaile se duc la vale,
Purtând un dor necunoscut .
Așa pe mine ,valul mă duce
Și mă rupe de pământ ,
Sunt străin în orice parte ,
Sunt ca frunza dusă-în vânt .
Vreau să mă întorc la tine ,
Colțișorul meu de rai
Dătător de viață ,mie
Și de cântec și de grai .
Poems in the same category
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Tu și eu
Tu și eu împreună,
Ce idee minunată !
Tu și eu ca o cunună
De cer legată
Mi-am dorit atât de mult
Să fim împreună
Șoaptele să îți ascult
Sub clar de lună.
Tu și eu, un tot
Am vrut să sper, să pot
Dar a fost doar o iluzie
Dureroasă concluzie !
Mă hrănesc cu amintiri
Și dezamăgiri
Durere, parfum de regrete
Nu mai sper la iubiri perfecte...
Tu și eu ar fi fost minunat,
Dacă nu ai fi plecat
Las timpul să trecă
Și mă întreb cum ar fi fost dacă...
O zare îndurerată
Lacrimile tale curg precum un zid care stă să sfâșie a durerii tale fragede doruri
Și curg precum un asfințit ce își pierde lumina, lacrimile tale poartă un gust rece și amar, dar tu doar îl înghițit într-un dans al ecourilor mute
Și privești cu al tău suflet gol la zarea ce se destramă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat
Prima dată am crezut că e din nepăsare, dar asta îți este doar răspunsul amaraciunii, iar umbra ce se reflectă câtre lac izbucnește în întrebarea friguroasă a care răsunare îngheață fiecare împrejurare a sufletului meu
De ce eu am devenit acea ființă?
Iar privirea mea a devenit o zare îndurerată, un dor nexprimat și neînțeles de a omenirii aprige sulte
Stări oscilante
Stările îmi oscilează fără control
În inimă tot mai des simt palpitații
Pendulez între gânduri contradictorii
E o luptă tăcută fără de soluții, fără explicații.
Nu știu...să mă opresc...să mai continui
S-ascund în continuare totul... să mă eliberez
Sufletu-mi cere răspunsuri fără încetare
Rațiunea îmi dictează să nu mai visez.
Noaptea mi-e plină de amintiri cu tine
În minte am un viitor de realizat,
Dar totuși e ceva ce pe loc mă ține
Un dor, de dor de tine... e atât de ciudat.
Realitatea zilnic îmi demonstrează
Că tot ce n-a fost, in fond, n-ai vrut să fie
Ai fost doar un actor mult prea adorat
Ce grăbit a plecat, lăsând cortina tăcerii peste mine...
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Imaginatie
Motivul pentru care
Astept, visez, alerg, simt si respir
Esti tu
Iar umbrele trecutului se strecoara
Perfid, sub piele
Și nu mă lasă să uit
Durerea care înțeapă, care moleșește și seduce
Precum morfina
Căci știu că tot ce am nevoie
Ești tu
Și despărțirea e doar în imaginația mea
Other poems by the author
Întânlire între vii și între morți!
Dragii noștri ,urcați la cele sfinte
Grea durere ,dor fierbinte
Ne aduce spre morminte
Chipuri pure și curate
Deși-s morți ,parcă trăiesc
Sub pământ doarme o floare
Plânge lacrima ce-o doare
Astăzi totuși e-o zi mare
Clopotele bat la porți
E întânlirea între vii și între morți!
HAITA
Pe întiderea albă , stăpână
Un râtâcit disperat se închină.
Cârarea,poteca-i ascunsâ,
Pașii se ascund adânc în omăt!
Viscolul țipă se zbate
Învâluie tiranic ,omu din spate
Hoțește poposește-n brădet
Răsfoind frunzele moarte.
Balaur de aer flămând
Înșfoacă pustiul gemând...
Se joacă î n cruda lui tiranie
Cu un biet călător rătăcit.
Cu săgeți îi sfâșie fața
Speranța-i mai subțire ca ața.
Pustiul e atât de aptoape
Nămeții aici vor să-l îngroape.
Grâbește sărmanul să ajungă
În satul lui aproape de luncă
Viscolul i se așează în față
Inima-i de teamă îngheață....
În zare pe urma-i fugară
Râsună urlet de fiară
Ecoul îl poartă ,îl înmiiește
De groază în piept inima se oprește.
Pe albul zăpezii de om neumblată
Crivățul,vântul a uitat să mai bată!
Un semn de întrebare se întinde în zare
L-a văzut Domnul din cer oare?....
Haita de lupi e tot mai aproape
Ochiul lacrima-și soarbe...
E clipa în care în salt către moarte
Mintea aleargă gânduri deșarte...
Cu ochii închiși
Așteprându-și sfârșitul...
Fiara-i stârnită de sânge
Cu fulgi grei de nea cerul plânge
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
Scrisoare deschisă !
Dragă MIHAI ,ai crescut în ochii mei jucându-te cu copii din cartier
Te-ai străduit mult până când ai ajuns ,unde ești acum .De ce v-ați
despărțit ,nu știu,dar au fost motive .Deși a trecut multă vreme
nici unul din voi nu s-a recăsătorit .Asta îmi spune ceva .Am aflat
că nu te simți prea bine și mă încumet ,sâ-ți dau un sfat:
Încearcă să stai de vorbă cu Iulia ,mama celor doi copii ai voștri
și poți lega firul de unde s-a rupt .Vin anii grei ai bătrâneții și tu ești
singur ,singurel .Fiica ta Ioana s-a stabilit dincolo de ocean ,iar Petru
umblă prin Europa .Cine va fi lângă tine?Cine va locui în vila pentru care
ai muncit o viață?Poate soluția ar fi ,un azil de bărtâni ?Poate fi vorba
de orgolii ,de plătit polițe? Judecă totul la rece
Nu-i mai bine să ai alături un prieten cu care ai împărțit și bune și
rele? Fericirea și liniștea pot fi ale tale ,dar ele cer srădanie și dorință .
La anii târzii face mult să ai pe cineva aproape ,cu cine să bei o cafea
să împărtășești idei și sentimente ,să faci o plimbare.Mai ales să ai cui
spune -bună dimineața ,sau noapte bună -Te rog să te gândești
dragă Mihai .
Un vechi prieten
IUBIE NOUĂ
Undeva ,cânva ,odată ,
M-am lăsat sărutată.
Fulgerul de mă trăsnea
N-ași fi tresărit așa
În inimă au răsărit fiori ...
Muguri de iubire nouă ,
Cu tine s-o dau în două.