RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - III / Vlll

    Când soarele se va lăsa,
    Şi-amurgul violet locu'-i va lua,
    Să ştii iubito, c-am să vin, 
    înveşmântat în umbre-pelerin,
    Să bat încet la geamul tău,
    Semnalul sufletului meu.
    
    Şi-ai să-mi deschizi încetişor,
    Şi-am să intru ca un nor,
    învăluind întreaga casă,
    Cu un miros de frunză arsă,
    Că uite, toamna, a venit,
    Să-ţi spună că-s îndrăgostit.

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

    Iată cum ploaia, îşi cerne albastră, 
    Mii de steluţe, ce-mi bat la fereastră, 
    Ce-apar şi dispar, sclipind către cer, 
    Către suflet şi minte, poem efemer…
    
    Sunt stele, sau umbre, sau lacrimi călii 
    Ce curg prin burlane, cu zecile-n mii, 
    Cântece triste ce se pierd în pustiu, 
    Ecou peste veacuri – un lied timpuriu –
    
    Iată cum ploaia, sub cerul proscris, 
    Sublim sentiment, acut, mi-a transmis, 
    Şi scriu cu panaşul pe foile ude, 
    Sonete-ncurcate din strofele nude...
    
    Încriptând şi mai mult în cuvintele grele, 
    Chiar portretul-poem al vieţilor mele, 
    În al ochiului colţ cu pleoapa curată, 
    Precum o cortină peste lume lăsată…

    Opreşte, nici un pas mai departe !!!
    Degeaba cauţi în câmpiile arse,
    Soare topit pe cerul gelos,
    Drum de piatră-n vânturi ros...
    
    Degeaba tulburi mări adânci,
    În van cauţi printre stânci,
    Căci nimic nu-i de găsit,
    Decât vântul chinuit...
    
    Nici un pas, nici o secundă,
    Vremea ta, s-a scurs fecundă,
    N-ai să-mi tulburi tu acuma,
    Strălucind rotundă luna...
    
    În van aceste lacrimi inutile,
    Care-au fost cândva fertile,
    Rouă-n trandafiri cântând,
    Soare-n cioburi lunecând...

    Şi totuşi, în mine, 
    a murit ceva...
    Ceva asemănător cu un fluture 
    care nu va mai zbura niciodată...
    
    Pe nici o rază de soare...

Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...

Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...

Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...

Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...

Suflet drag, 

De emotii noi fiinta e săgetată

O simtire halucinantă

Din cord purtată 

Și o întrebare cugetată

Spre univers dizolvata 

Ce samanta plantez , 

În astă viata ? 

O fi de fericire radianta ,

Sau de zambet trist ? 

O fi o iluzie ,

Sau trăire pentru un vis ? 

Tot ce stiu pana acum 

Este ca printre dunele de vant 

Sint doar un bulgare de pamant ...

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

Forfotea în prag,

Șovăia să între 

Al vremii rămășag,

Captiv în clepsidre..

Tic tac -ul se prelinge ,

Prin crestături răzbate 

Și flacăra se stinge,

Și gândul mai departe..

Prin perdeaua -nvolburatä

Tinerețile se scurg,

Cedând locul de îndată 

Clipelor din amurg...

Se aud pașii obosiți,

Ce în jilț se adâncesc 

Din ochii încărunțiti 

Bătrânețile șoptesc...

Sub veșmânt de riduri 

Sorbea din amintire,

Cu părul nins de gânduri 

Ostenita omenire..

.

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

„Protest“

„Mamă,

am devenit un râu

mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,

bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.

Mamă,

mi-e bine aici

Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu

Fluier lașilor din înaltele castele

Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude

ca unda care tună deasupra

De la focurile de avertizare

Astăzi au călcat încă o fată, mamă

Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam

Nu pot să mă întorc acasă

Trebuie să curg până nu curățăm străzile,

Casele, orașele, țara,

Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.

Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.

Este cald printre semeni tăi.

mamă, o mașină accelerează.

Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.

Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,

Dar aud oasele mele cum zbiară.

Mamă, mi-e frig acum,

Dar sângele de pe trotuar este cald,

Roșu ca şi capota mașinii,

Precum carnetul meu de student,

Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi

Nu voi ajunge acasă.

Autor: @encodedmoon“

/traducere/

https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/

Un ecou reflectă o voce.

O voce se poate estompa în depărtare

și poate chiar avea o rezonanță cosmică.

O voce se aude doar atunci când

cineva vorbește.

Imaginați-vă ecoul unui monolog

care devine piesă de teatru.

Un cuvânt se eliberează de sine,

nemaifiind legat de originea sa~

pentru a deveni fantomatic;

o fantomă nu mai aparține niciodată

sinelui uman din timpul vietii.

O fantomă poate semăna chiar

cu rămășițele traumatizate

ale acelor vrăjitori care țipă și

care au intentii morbide.

Un cuvânt este o idee tangibilă;

folosim cuvintele pentru a forma

expresii vocale.

Uneori, impactul expresiilor grele

poate genera

o neliniște seismică în jur;

efectul de fluture sau

schimbare la față și transfigurare;

a țese povești în ceață;

tonurile răutăcioase și

splenice pot deveni ecouri

pe vârfurile de munte,

acolo unde rugăciunile devin mesaje

către cer; ascensiune; clarviziune;

îngenuncherea în rugăciune,

în ciuda tensiunii dinților încleștați,

se face doar atunci cand avem idei esențiale

si care, in anumite circumstante,

sunt efectul unor revelatii divine.

Orice idee esentiala are întotdeauna

nevoie de inspirație, inspiratie 

care se gaseste intotdeauna doar

în cuvintele adânc înrădăcinate;

a crea versuri melodioase care

captivează inimile tuturor

celor care ascultă.

Imaginați-vă cenușa acelor inimi care

au tânjit după sfințire.

Cenusa este asemănătoare ecourilor;

a îndura suferință, in mod benevol,

pentru o zeitate in care crezi cu adevarat;

existenta atât la timpul perfect simplu,

cât și la timpul viitor anterior.

Cuvintele sunt refractate ecouri

ale sinelui lor de odinioară.

Imaginați-vă golul divinității și

gândurile care au fost abandonate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.