Strigătul despărțirii
Dacă aș putea aș șterge trectul,
Să nu te mai am în umbra inimii mele.
Plecând,ai luat cu tine totul,
Lăsându-mi doar amintirile grele...
Urletul tăcerii deja mă înfioară,
Iar lipsa ta în suflet îmi pune spini.
Duc o luptă înterioară,
Am devinit din nou doi străini !
Am vrut doar să mă hrănești cu a ta iubire,
Că sufletu-mi era prea flămând...
Însă tu mi-ai dăruit un ocean de durere,
Si ai plecat râzând.
Category: Love poems
All author's poems: Asaftei Valentina
Date of posting: 10 марта 2019
Views: 1522
Poems in the same category
GLISSANDO
Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor
În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite
Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi
În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip
Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.
Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,
Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp
Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet
Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți
În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.
Doar când lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,
Vedem câteodată cum ne zâ mbește ironic un chip tânăr
Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.
Reformare
Ne-am conectat cu alte simţuri,
Rupându-ne treptat de adevăr,
Dansăm lasciv pe alte ritmuri,
Mergând spre ţintă în răspăr.
Purtăm pe umeri lungi sicrie,
Cu nefilimi de prin geneză,
Călugări lângă noi încep să scrie,
Ecleziaste fără diateză.
Icoane vechi plâng în biserici,
Iar preoţi cântă fără de habar,
I-o luptă mare între clerici,
Asemenea păcatului originar.
Se strâmbă crucile de pe morminte,
La fel şi cele de la gâtul lor,
Scripturile rămân fără cuvinte,
Din ceruri trâmbiţe se-aud în cor.
Pământu’ încet se împământeşte,
Şi pomul vieţii prinde ram,
Din duhuri şi lumini celeste,
Se plămădeşte iar un nou Adam.
Sirop
Mă uit mereu la pozele ce eu însumi ți-am facut
Și te privesc mereu cu-aceiași ochi
Dar cred de fiecare dată
Că-i prima oară când te văd!
Te văd așa de dulce încercând să-ți gust al tau sirop ce-ți curge din priviri...
Te tot privesc și-mi vine brusc să te sărut!
Mă-ntreb mereu de unde vii
De ești norocul meu,
Ești oare tu destinul ce l-am prins,
Ori eu sunt doar trimisul tău
Și amandoi stăteam in gară așteptând același tren,
Eu pe al tău, tu pe al meu....
Fără să știi ce dragoste poți dărui,
Nu-mi spui încă nimic...
Ci doar frânturi de adevăr
Ce-ți stau prinse colorat în păr
Îmi spui că mă iubești și tu,
Ori nu....
Aștept siropul tău...
Ai glasul unui zeu
O să te-aștept mereu
Să-mi spui că mă iubești.
(3 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
La tine, la mine
O zi, ca orice zi, e gri sau poate-albastră
Depinde cum privim, în noi sau pe fereastră
Degeaba-i cer senin când dragostea apasă
Tristețile cernind pe inimi flori de gheață
Și-așa mai trece-o zi gândindu-mă la tine
Zburând către pustii se stinge fără tine
Și vine-o altă zi cu-același dor de tine
Plecând se vor grăbi spre visele divine
Copacii arămii cu toamn-aruncă-n mine
Culorile târzii se-amestecă prin mine
Topite-n nuanțe gri un nor adună-n mine
Nu știu de-or mai veni, cândva, zile senine
De ai putea simți iubirea pentru tine
O clipă te-ai opri gândindu-te la mine
Poate-ți vei aminti că te iubesc pe tine
Și nu mă vei goni pe-un colț de amintire
La tine nu mai sunt, tăcerea ne desparte
Cu mine nu mai pot, durerea mă împarte
Jumate nu mai sunt, jumate nu se poate
Întreg cu tine sunt, să-mi fi tu jumătate
Ziua ta!
E foarte-aproape ziua ta
Prietenă, iubită, soția mea,
În gând mi-a încolțit ceva
Să fur, să-ți dăruiesc o stea
Gândul m-a dus la Ursa Mare
Iar de la Car am pus cinci pași,
Și-am descoperit Steaua Polară
Semnul la Nord pentru înaintași
Am stat de vorbă și cu Ursa Mică
Cu cele șapte stele strălucitoare,
Care privind spre Steaua Nordului
Mi-au zis că făra Ea, lumea dispare
Atunci mi-am coborât privirea
Către pământul plin de floare,
De unde fericit am strâns buchet
Să-l duc soției mele iubitoare
Așa că am lăsat stelele-n Care
Și-n Nord pe Cer Steaua Polară,
Să lumineze-n noapte ca un far
Și niciodată viața..să nu dispară!
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani?
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Other poems by the author
Si știi...
Si știi...în sufletul meu e frig,
Deși afară e soare și nu a nins.
În sufletul meu e ger și frig,
Si albu' s-a lăsat învins.
Suflă rece vântul și cât de tare pot,strig:
-Mă doare și mi-e frig !!!
Si știi... în sufletul meu e război,
Deși simți aerul libertății și-ți place.
În suflet se lupt indivizii cu papucii plini de noroi,
Si nicidecum nu vor să mă lase în pace.
În sufletul meu e un crunt război,
Si odată cu acești indivizi vom muri și noi !
Si știi... în sufletul meu e furtună,
Ard în el multe sentimente uitate și tăcute.
Trăim într-o lume atât de nebună,
În care inimile sunt făcute bucăți și rămân mute.
În sufletul meu e o grea furtună,
Urlu,tac și iar urlu și privesc cu dor spre lună.
Ceilalți noi
Trăim într-o lume inundată de ură,
Unde iubirea și-a pierdut orice sens.
Oamenii în loc de inimă port o piatră dură,
Iar focul față de viață prea repede s-a stins.
Dragostea trecută prin timp se usucă și zgârie,
Iar visele din sticlă se sparg în mii de cioburi amare.
Ne pierdem sufletele într-un sfârșit de noiembrie,
Si ne pregătim pentru iarna cea nesfârșită și mare.
Aripile noastre sunt acum doar putrede,ude,ofilite,
Si nu mai putem zbura spre fericire.
Obosim și ne întoarcem din drum cu speranțele zdrobite,
Scăldându-ne întro lume amară și plină de tăcere.
Pasărea
Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,
zboară o biată pasăre cu aripa frântă.
S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,
Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.
A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,
Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.
Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,
Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.
Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,
Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.
Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,
Si își privește aripa cu o mare vanitate.
Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?
Nici asta nu mai știe,biata mamă.
Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,
N-ar mai face ea din asta o dramă.
Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,
Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.
Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,
Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.
E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,
Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.
Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.
Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.
La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,
Bufff!!! Si pasărea nu-i...
Puiii speriați au luat-o la alergătură,
Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.
Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:
- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !
Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :
-Cui ne lași,mamă???! Cui?
„Veninul”
Stropește-mi inima cu dragoste,
Că e plină cu venin.
N-aș vrea să mă simt o pacoste,
dar îmi ești atât de străin..
Ai intrat în mine,
Si nu vrei ca să te scot,
Amintirea ta dulce devine,
O pată neagră,lipsită de zgomot.
Devii doar un biet trecător,
Distrus complet în secret,
De al meu venin dulce și nemuritor...
Care dorește un alt „tu” să-i fie poet,
În al meu suflet !
Primăvara
Odată cu florile de cireș,
A înflorit și inima mea.
Si știu că n-am dat greș,
Când te-am primit cu crini în ea.
Odată cu oaspeții de vară,
Ai zburat și tu spre mine.
Într-o aripă aducându-mi primăvară,
În alta,un univers de fericire.
Odată cu primele ploi calde,
Ai stropit în mine acel izvor însecat.
Transformat într-un ocean de sentimente profunde,
Care în ciuda soarelui,niciodată nu va deveni uscat.
Odată cu prima rază de soare,
M-ai încălzit cu a ta privire.
Viselor mele le-ai dăruit culoare,
Si un univers de fericire.
Odată cu iarba verde și ușoară,
A învezit un colț din al meu suflet.
Si odată cu această primăvară,
Spre fericire am primit un nou bilet.