Pasărea
Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,
zboară o biată pasăre cu aripa frântă.
S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,
Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.
A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,
Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.
Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,
Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.
Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,
Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.
Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,
Si își privește aripa cu o mare vanitate.
Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?
Nici asta nu mai știe,biata mamă.
Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,
N-ar mai face ea din asta o dramă.
Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,
Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.
Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,
Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.
E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,
Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.
Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.
Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.
La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,
Bufff!!! Si pasărea nu-i...
Puiii speriați au luat-o la alergătură,
Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.
Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:
- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !
Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :
-Cui ne lași,mamă???! Cui?
