O frunză...

Tu,mamă,ești raza mea de soare,

Glasul tău blând mă alină mereu.

Tu,vindeci acolo unde doare,

Nu cu pastile,ci cu bunatatea ta de zeu !

Ochii tăi căprui și blânzi,îmi încălzesc inima,

Zâmbetul tău fermecător îmi dă putere.

Mamă,strălucești ca lumina,

Si ești ce mai valoroasă avere...

Dacă aș putea aș șterge trectul,

Să nu te mai am în umbra inimii mele.

Plecând,ai luat cu tine totul,

Lăsându-mi doar amintirile grele...

Urletul tăcerii deja mă înfioară,

Iar lipsa ta în suflet îmi pune spini.

Duc o luptă înterioară,

Am devinit din nou doi străini !

Am vrut doar să mă hrănești cu a ta iubire,

Că sufletu-mi era prea flămând...

Însă tu mi-ai dăruit un ocean de durere,

Si ai plecat râzând.

Pe cerul înnourat,tulbure și întunecat,

zboară o biată pasăre cu aripa frântă.

S-ar opri și ar bea apă,că sufletu-i însetat,

Însă nu se oprește că inima a bucurie nu-i cântă.

A fost prin șapte sate pentru o fărmitură de pâine,

Ca să hrănească puțin sufletele celor zece pui ai săi.

Dar dintr-un tufiș a ieșit un dușman de câine,

Si a distrus aripa păsării cu dinții cei hapsâni și răi.

Aripa distrusă de un fir de os îi atârnă,

Iar sângele negru se scurge pe florile uscate.

Nu vrea ca copiii fără mamă să rămână,

Si își privește aripa cu o mare vanitate.

Îi distusă aripa sau sufletul îi distrus?

Nici asta nu mai știe,biata mamă.

Ahhh !!! De i-ar fi cuibul puțin mai sus,

N-ar mai face ea  din asta o dramă.

Acum zboară biata pasăre,tristă și îndurerată,

Nu o doare aripa,ci sufletul îi se destramă.

Nu,nu va lăsa inima copiilor înfometată,

Chiar dacă vuietul morții o cuprinde și-o cheamă.

E încătușată dragostea-n piept și n-are cum să explodeze,

Copiii o așteaptă acasă străini,singuratici și înfrigurați.

Îi sunt flămânzi și nu,nu are cum să cedeze.

Offf!!! De i-ar ști hrăniți și săturați.

La doi metri de cuib se auzi o împușcătură,

Bufff!!! Si pasărea nu-i...

Puiii speriați au luat-o la alergătură,

Căutând acei doi ochi blânzi,căprui.

Pasărea strigă cu o voce stăină și stinsă:

- Veniți,puii mamei,mâncați și fiți sătui !

Copiii urlau cu inima arsă și plânsă :

-Cui ne lași,mamă???! Cui?

Trăim într-o lume inundată de ură,

Unde iubirea și-a pierdut orice sens.

Oamenii în loc de inimă port o piatră dură,

Iar focul față de viață prea repede s-a stins.

Dragostea trecută prin timp se usucă și zgârie,

Iar visele din sticlă se sparg în mii de cioburi amare.

Ne pierdem sufletele într-un sfârșit de noiembrie,

Si ne pregătim pentru iarna cea nesfârșită și mare.

Aripile noastre sunt acum doar putrede,ude,ofilite,

Si nu mai putem zbura spre fericire.

Obosim și ne întoarcem din drum cu speranțele zdrobite,

Scăldându-ne întro lume amară și plină de tăcere.

Stropește-mi inima cu dragoste,

Că e plină cu venin.

N-aș vrea să mă simt o pacoste,

dar îmi ești atât de străin..

Ai intrat în mine,

Si nu vrei ca să te scot,

Amintirea ta dulce devine,

O pată neagră,lipsită de zgomot.

Devii doar un biet trecător,

Distrus complet în secret,

De al meu venin dulce și nemuritor...

Care dorește un alt „tu” să-i fie poet,

În al meu suflet !

Odată cu florile de cireș,

A înflorit și inima mea.

Si știu că n-am dat greș,

Când te-am primit cu crini în ea.

Odată cu oaspeții de vară,

Ai zburat și tu spre mine.

Într-o aripă aducându-mi primăvară,

În alta,un univers de fericire.

Odată cu primele ploi calde,

Ai stropit în mine acel izvor însecat.

Transformat într-un ocean de sentimente profunde,

Care în ciuda soarelui,niciodată nu va deveni uscat.

Odată cu prima rază de soare,

M-ai încălzit cu a ta privire.

Viselor mele le-ai dăruit culoare,

Si un univers de fericire.

Odată cu iarba verde și ușoară,

A învezit un colț din al meu suflet.

Si odată cu această primăvară,

Spre fericire am primit un nou bilet.

Suflet plăpând de ce te istovești,

Să cauți bunătate-n piepturi omenești?

Tu nu te uiți, că ești înconjurat,

Doar de oameni răi cu sufletul pătat?

De ce te zbați? văd că te doare,

Când dragostea-ntre oameni, ușor, ușor, dispare,

Ce-a fost odată cântec, acum e glas stingher,

Nu mai găsești în lume om cu suflet sincer.

Decât să iubești un om, mai bine iubești un câine,

El te iubește chiar de-i dai doar un colț de pâine.

Poți să îl bați, poți să-i faci ce vrei,

Iubirea pentru tine n-ai cum să i-o iei.

El te iubește așa cum ești, necondiționat,

Nu tre' să ai vile, nu tre' să ai palat.

De-ar fi așa iubirea aș vrea să iubesc,

Dar când mă uit în jur încep să urăsc.

Și ura-mi crește-n suflet iar iubirea-mi scade,

Scriu o poezie apoi mă-ntind pe spate,

Privesc spre cer, mă uit la stele și mă gândesc.

Iubirea-i oare un dar Dumnezeiesc?

Atunci mă-ntreb oare dacă-i un dar divin,

De ce ne face mereu să suferim?

De ce nu dispare atunci când îți dorești?

De ce nu poți sufletul să îl golești?

De persoane false, rele și meschine,

Care nu s-au gândit nici un moment la tine.

Să șterg amintirile ce nu-mi dau pace,

Și mă înțeapă, zilnic, precum o suliță-n torace.

Ce-aduce cu ea iubirea? Adesea doar dispreț.

În viață orice dar își cere-al său preț.

Poate-i un preț prea mare, poate-i destul de mic.

Poate că iubirea nu mai înseamnă nimic.

📅 15-12-2015

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Nu jeli ce-a fost odată,

Tot trecutul lasă-l dus

Atâtea căi sunt de urmat,

Nu te lăsa intimidat.

Cu cât cărarea, e mai grea 

Pe care-o  lași în urma ta,

Răsplata pare mai bogată

În viața asta zbuciumată.

De cazi în brînci, să te ridici

Prin credință și efort

În clipa grea nu blestema

Zâmbind să-ți spui:

Mai pot visa, 

Mai pot urca,

Mai pot spera....

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

Bătrânețe haină grea,

Te-ai agațăt de ușa mea,

Să -mi fii manta de vreme rea .

Eu te sfidez, pe loc, păzea!..

Chiar nu ești binevenită,

Am ceva treabă,sunt grăbită;

Nu -mi doresc să fiu zbârcitä,

Să mă vait, ramolită,

Că mă doare -cot,ori coastă,

Nu mă simt atât în vârstă.

Copil în suflet am rămas,

Nu te mai uita la ceas;

Sunt destinația greșită,

Eu nu sunt pregătită,

Să te găzduiesc în mine;

Portul tău nu -mi șade bine..

Ori păsuiește -mă oleacă;

Dă-mi un răgaz să -mi placă 

Ideea să fiu bătrână 

Cu capul nins, dinții de lână..

Știu că nu mă scap de tine,

Nu te încrunta la mine;

Faci riduri timpuriu,

Hai , că ne -auzim mai târziu..