Același tu, o altă eu

Divina mea creație,

Numită imaginație,

A tot creat din tine,

Un altul “mult mai bine”.

Ci nu dalta,

Mi-a fost unealta,

Cu care te-am creat,

Ci creieru-mi inspirat.

Și orice defect,

Eu l-am făcut perfect,

Căci mi-am dorit arzător,

Ca tu să fii iubitor.

Și simpla ta proiecție,

A devenit infecție,

A minții mele zeloase,

Ce trage acum ponoase.

……………………………………..

Dar în al meu purgatoriu,

Ai fost un gând derizoriu,

Căci abia acum am realizat,

Că nu ești adevărat.

Că nu ești cum mă străduiesc,

Cu sârgul minții ca să te clădesc,

Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,

Ești doar omul cu masca de fier.

Oare de ce ne credem?

Atât de importanți?

Când în sceneta vieții,

Suntem simplii actanți.

Protagoniști în propriul film,

Dar am uitat,

Că scenariul propriu-zis,

E același, dar inversat.

Avem falsa impresie,

Că propriul "eu" este regizor,

Viața nu-ți face vreo concesie,

Destinul e revizor.

Lumină de reflector,

Căci doar așa ne place,

Actor-amator,

Ce nu știe să joace.

Doar pe prima pagină,

Numai cap de afiș,

Am plecat din paragină,

Ș-acum facem ascunziș.

Ne credem mai presus,

Și ne dăm importanță,

Dar mereu ne va privi de sus,

Onorata Instanță!

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.

Amintiri rostogolite,

Pe obrazul meu plăpând,

Stau în lacrimi urgisite,

Dintr-un suflet prea flămând.

Flămând de simțuri, de iubire,

Ceva ce n-a trăit demult,

Respirând dintr-o amintire,

Uitată într-un colț prea mult.

A înviat cu amintirea,

Dulce-amară a durului trecut,

Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,

Năpustind asupra sufletului mut.

S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,

A dat din coate și a pătimit,

Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,

Până la sufletul cel pustiit.

Și-a luat ce-a fost al ei menit,

Pe suflet a pus stăpânire,

De-acum durerea n-a venit,

Rămâne-n vechea amintire.

Și oare ce ar mai fi de spus?

În seara cu vânt liniștit,

Același soare, alt apus,

Pălește-n cuvânt nerostit.

Și oare ce ar mai fi de spus?

Cuvântul meu stă pironit,

De pereții minții este dus,

În haosul tăcerii-i izgonit.

Pare că n-ar mai fi nimic de spus,

Doar sufletul speră smerit,

Ca o să răsufle un răspuns,

Glasul iubirii- căci el n-a pierit!

Închid ochii și sper,

Că nu o să mai doară,

Ai fost și sare și piper,

Și mi te-am pus pe rană.

Și încă mă amuză,

Căci tot de tine scriu,

De ce îmi mai ești muză?

În sufletu-mi pustiu.

Căci tu mi-ai fost și rimă,

Ai fost și făr' de vers,

Te joci cu-a mea inimă,

Nimic nu are sens.

Ai fost întreaga artă,

Ce mi-am imaginat?

Și care a fost ținta?

Când oare te-am creat?

De ce îmi mai pierd timpul?

Chiar n-are niciun rost,

Căci tu mi-ai fost poemul,

Dar oare cu ce cost?

.................................

Rămâi doar plăsmuire,

A minții fulgerare,

O, dulce amintire,

Îmi pui pe rană sare.

Ai furat cerul, nici nu știi,

L-ai pus în ochii tăi fără să vrei,

Și-acum, când plouă, plouă cu povești,

Și-n fiecare strop e-un pic din ei.

Când îl privesc, e trist și gol,

Își caută culoarea-n lumea noastră,

Se mistuie-ntr-un dor de tine,

Și de privirea ta albastră.

Un viscol blând se-mbracă-n dor,

Cu roua ce se așterne-n zori,

Și-n ochii tăi adânci, ușor,

Se-adună albastrul viselor.

Sclipiri albastre, dulci fiori,

Când luna crapă cerul vechi,

Eu știu ca dorul nu e-n zori,

Ci-n clipa-n care tu… nu pleci.

Mi-am ridicat încet a mi-a privire

Și mi-am gasit puterea să zâmbesc

M-am înecat în lacrimi dar ti-am purtat iubire

Și brusc mi-ai spus direct să mă opresc.

Chiar de e zbucium între noi

Și pare ca n-a fost nimic.

M-am regasit de mii de ori.

Și risc de nu mai pierd nimic.

Eu n-am putut să mă desprind de tine.

Chiar de era atata de firesc

Plecând am rupt tot ceam  iubit în tine.

Acum sunt fericită,multumesc.

Mă legăn acum singur

Și nu te mai aștept.

Mă uit cum trece timpul

Și cugetez încet.

De câte ori privita-i,

Eu în direcția ta,

Doar ca să văd nimica,

Și să uit că m-am uitat.

Iubirea adevărată trăiește doar în amintiri de odinioară,

Colorate în nuanțe de trandafiri și ciocolată amară,

Într-un sărut rece, scurt și trecător ca o ploaie de vară,

Și-n pragul unei zile ușor speciale, fără să doară iară.

Totuși vreau să cred că trăiește prin mine,

Și că iarna nu mă îngheață curgând prin vene,

Lăsându-mi sufletul rece, iar tăcerea tot cerne,

Făcând lacrima să nu mai curgă, nici blesteme.

Dar nu pot decât să las emoțiile să ofilească-n toamnă,

Uscându-se precum urletele lupilor la sărmana lună,

În timp ce muribundă încearcă să nu mai apună,

Odată cu iubirea mea, acum neavând cui să se expună.

Și totuși nu înțeleg de ce îmi mai doresc o primăvară,

Un anotimp în care sufletul meu să nu mai moară,

Iar culorile trandafirilor în sentimente să-mi reapară,

Simțind totul de parcă nu cunosc și-ar fi prima oară.

Privesc înfrigurat sub geamul tău 

cum țurțuri dau să cadă, 

ca stele înghițind din hău 

lumina s-o revadă. 

Amorf, când luna licărea sfios, 

trupul stâncos l-ai dezvelit o clipă.

Când raza ei, zâmbea pios,

mi-ai devenit iubită!

Timpul s-a oprit în loc, când te-am zărit,

Când ai intrat neanunțat în viața mea

Și-ai devenit

Miracolul mult așteptat, dorit...

Navigam amândoi, aruncați de furtună

În valurile mării nimănui,

Zburam printre nori negrii, sau de vreme bună,

Ne rătăceam printre stele, alergând spre Lună.

Apoi, noaptea s-a așternut

Când brusc și dintr-o dată te-am pierdut,

Când printre valurile mării nimănui

Ai dispărut...

Dar... nu am renunțat, n-am disperat,

Te-am căutat și pe un țărm de mare te-am găsit!

Acum, Tu lasă-te de pescăruși călăuzit,

Revino, fii eroul, salvatorul meu.

Și azi și mâine și mereu,

Să navigăm pe marea nimănui,

Și să-nvățăm iar lecția iubirii-n doi,

Ce-alungă noaptea, întunericul din noi...