Cartea bunelor maniere

Oare de ce ne credem?

Atât de importanți?

Când în sceneta vieții,

Suntem simplii actanți.

Protagoniști în propriul film,

Dar am uitat,

Că scenariul propriu-zis,

E același, dar inversat.

Avem falsa impresie,

Că propriul "eu" este regizor,

Viața nu-ți face vreo concesie,

Destinul e revizor.

Lumină de reflector,

Căci doar așa ne place,

Actor-amator,

Ce nu știe să joace.

Doar pe prima pagină,

Numai cap de afiș,

Am plecat din paragină,

Ș-acum facem ascunziș.

Ne credem mai presus,

Și ne dăm importanță,

Dar mereu ne va privi de sus,

Onorata Instanță!

Vântul rece bate peste amândoi,

Aduce cu el o mare avarie,

Amintiri reci și durerea din noi,

O poartă în zilele-i luna februarie.

Și poate-i durere sau poate e vină,

Sau poate-i ceva ce nu o să știm,

Aș vrea ca luna pe loc să devină,

O zi sau o oră- un lucru infim.

Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,

Te face să înghiți și te face să înduri,

Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,

Să-mi spui că e martie și să te juri,

Că doar clipa aceasta este substanța,

Și lunile anului sunt doar vremuri…

Dar nu ești aici, căci așa e viața,

Dragă februarie, tu mă cutremuri!

Oare ce simt acum,

E doar în astă seară?

Dar nu știu ce e,

căci mintea e scrum,

Să fie explozie solară?

Ce simt acum?

Mă întreb, dar iată,

Că nu am răspuns.

Amintiri cu iz de parfum,

Abundă în mintea-mi inundată.

Să fie dor, să fie doar gând,

Nu știu ce ar putea să fie…

Aș vrea să găsesc,

Doar un răspuns blând,

În noaptea asta târzie.

Și oare ce ar mai fi de spus?

În seara cu vânt liniștit,

Același soare, alt apus,

Pălește-n cuvânt nerostit.

Și oare ce ar mai fi de spus?

Cuvântul meu stă pironit,

De pereții minții este dus,

În haosul tăcerii-i izgonit.

Pare că n-ar mai fi nimic de spus,

Doar sufletul speră smerit,

Ca o să răsufle un răspuns,

Glasul iubirii- căci el n-a pierit!

Amintiri rostogolite,

Pe obrazul meu plăpând,

Stau în lacrimi urgisite,

Dintr-un suflet prea flămând.

Flămând de simțuri, de iubire,

Ceva ce n-a trăit demult,

Respirând dintr-o amintire,

Uitată într-un colț prea mult.

A înviat cu amintirea,

Dulce-amară a durului trecut,

Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,

Năpustind asupra sufletului mut.

S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,

A dat din coate și a pătimit,

Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,

Până la sufletul cel pustiit.

Și-a luat ce-a fost al ei menit,

Pe suflet a pus stăpânire,

De-acum durerea n-a venit,

Rămâne-n vechea amintire.

Divina mea creație,

Numită imaginație,

A tot creat din tine,

Un altul “mult mai bine”.

Ci nu dalta,

Mi-a fost unealta,

Cu care te-am creat,

Ci creieru-mi inspirat.

Și orice defect,

Eu l-am făcut perfect,

Căci mi-am dorit arzător,

Ca tu să fii iubitor.

Și simpla ta proiecție,

A devenit infecție,

A minții mele zeloase,

Ce trage acum ponoase.

……………………………………..

Dar în al meu purgatoriu,

Ai fost un gând derizoriu,

Căci abia acum am realizat,

Că nu ești adevărat.

Că nu ești cum mă străduiesc,

Cu sârgul minții ca să te clădesc,

Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,

Ești doar omul cu masca de fier.

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Eu vreau să rămân până la capăt lucid,
Încă stăpân pe gândurile și ideile grele,
Să scriu versuri roșii care nu mă ucid,
Dând sensul vieții și al morții mele...

Prin viață-am trecut căutând adevăruri,
Lumina din umbre să învăț s-o discern,
Adunând cuvintele ninse din ceruri,
Potrivindu-le pentru zbor către etern...

Trecător, am grăit, am zâmbit și am plâns,
În slovele mele cu osebită candoare,
Scriindu-le pe toate pe câte le-am strâns,
Stârnind uneori nesfârșite furtuni solare...

Și-apoi, pe aceste pagini ce le-am mâzgălit, 
Le-am prefăcut în mici corăbioare pline,
Și dăruindu-le pe unda cerului grăbit,
Le-am implinit în strălucirea unei rime...

Pasul stă pe neclintita mișcare

Ce cutremură tot ce e în zare

Ce susține tot ce la final moare

Și renaște din aceeași amploare

Ea însăși trăiește mergând prin alții

Inima-i grăiește precipitații 

Formele-i urcă altitudinile

Și ea încarcă paradisurile 

Și când plânge cerul de bucurie

Tace și-apoi strigă cu măiestrie

Și inundă cu viață setea lumii

Și plouă gheață peste sensul vieții

Apoi învie sângele planetei

Și îi trezește pulsul existenței

Și spală păcatele neștiute 

Purifică văile necurate

Aprinde nesiguranța gândirii

Apoi stinge suferința trăirii

Și se extinde în toate părțile

Și arde în final toate viețile 

Și marele bine produs prin mult rău 

Se transmite rapid prin aerul său 

Căci cenușa este foarte ușoară 

Iar flacăra nu va putea să moară

Și vântul va fi destul de puternic

Iar curentul va fi extrem și vrednic

Din nou sufletul va expira moartea 

Iar corpul obosit va sufla pacea

Spiritul va zbura rapid prin clipe

Iar nevăzutul va putea să țipe

Căci golul lui în atmosfera asta

Va fi pierdut complet în ea, artista

Va fi nemărginit total în sfârșit

Va fi împlinit etern și amintit

Dar acum este prins într-o secundă 

Într-un dans al minții neconcepută

Și este într-o formă și în alta

Încarnează infinitul aievea

Dar nu-și mai amintește adevărul

Adevăr din ce e posibil totul

Adevărul din care el provine

Trezitul care se află în tine

Și care știe că nimic nu-i real

Că totul e doar mimic din ideal

Plângea pământul fără rost
        sub tropot blând articulat
        de vieţi vândute la mezat,
        un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

    La marginea Universului,
    Constelaţiile se rotesc,
    Ameninţând nemărginirea,
    Cu şi mai multe stele...
    
    În creuzetul Universului,
    Stau să se nască din neant,
    Alţi sori şi alte planete,
    Precum şi alte stele călătoare...
    
    Dintr-un singur fir de nisip,
    Nori şi spirale făr’ de sfârşit,
    Se topesc şi curg colorate,
    În colţul ochilor tăi...
    
    Acest vad de lumină,
    Va arde într-un final,
    Brăzdând întunericul,
    Miliardelor de fire de nisip...