Renunţarea
M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,
Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,
Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,
Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.
Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?
De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?
Să pot să zbor înspre infinităţi,
Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.
Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,
Înălţările mele sunt căderi în abisuri,
Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,
Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.
Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,
Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,
Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,
Şi apoi liniştite se sting în reflux.
Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,
În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,
Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,
Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.
Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,
Voi declara nule toate trăirile avute,
Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,
Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 октября 2023
Views: 634
Poems in the same category
Nebunu’ din noric
Nebunu’ din noric
Nebun dintr-o iezle,
Cu suflet trup și rupt,
Cosând cu-n fir de plumb,
Moartea-n oglinzilor moarte.
Spitalizat psihopatic,
Clinica-n curs de drum,
Nebun-n cămașă-n forță,
Cu multe reușite frânte.
Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.
Iubirea ta, de unde vii?
Nu mai am.. pierdut,
Plecând cu-n borfaș.
Sunt sechele și schelet doar.
Moarte-n vino sânge cristal,
Să mă iei și să mă duci,
Prea mult alcol din juru-n nost.
Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.
Nu mă lăsa tu speranță,
În mormânt să vii cu flori uscate,
Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.
Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,
Să scrie și să-ntărime,
Iubește mult, sau a predicat.
Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.
Moarte-n vie dece vrei tu?
Liniște-n amar suflet crud,
Că pe aici nu prea sa trecut.
Este gol plin de frunze-n toamnă.
Uscate.. ca după un potop de vânt.
Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.
Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.
Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,
Că pentru mine e doar o jucărie.
Halucinogenez câte puțin,
În codru-n ăsta-n tuneric.
Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori
Ce numeric nu are soț.
Creangă-n tu codru, creangă-n
Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.
Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.
Diviziunea mea prea blasfemiată,
Nu tu-teneci în amar și în ploapă.
Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.
Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,
Da tu oare, e bine faci?
Vă jur că nu voi dormi adânc
Până când toate problemele mele,
O să se ducă.
O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.
Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.
Liniște-n trup nu mai am de mult,
Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,
Din ceață amară vin mort după voi.
O să vă las urme-n viață potop cu noi.
Din apus, înmuguri...
În luminile de -apus
Visele s-au descompus,
Lăsând un gol amar
În inimi de cleștar.
Și din astrele căzute
Pe coastele abrupte
Lacrimi se preling
Pt iluzii ce se sting..
Sub freamăt de petale
Glăsuia -n spirale
O vioară tristă,
Picurând pe o batistă .
Și un gând hoinar
Rătăcea solitar,
Căutăndu -și rostul
Și -n sunet adăpostul..
Cuibărind la rădăcini
Amintirile-n suspini,
Speranța vie licări
Și -un ideal înmuguri...
Carusel
Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.
Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.
Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.
Poezie 3
Apocalipsa cap 14 versetul 9:
"Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, vă bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu... fiara =catolicismul, imperiul roman și Uniunea Europeană. Apocalipsa.13 :5 : "...Și i s-a dat "putere să lucreze 42 de luni." 42×30=1260 ani,căci 1 ziuă este =1 anaflam asta din Vechul Testament, cartea Ezechiel,cap.4 cu v 6 !:"...îți pun câte o zi pentru fiecare an."Cit Apoc.12:6 ... icoana fiarei=sau TV-ul ,sau NATO. Semnul fiarei =ziua dintâi a săptămânii la DUXINECA =666 cu cifre romane. Biserica catolică a primit putere prin editura de la Milano 538 până la omorârea ANTIHRIStului de la Vatican de către Napoleon 1798 .Pe coroana triplă papale e scris :VICARIVS FILI DEI=666! Fiara a doua de la Apoc.cap.13 =AMERICA SUA. Semnul sfânt =Sabatul odihna =Sâmbăta:Ezechiel 20 cu v.11,12:"Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscute poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele.Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei pentru ca să știe "că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc. " !E,ec.20 cu v 20,21 etc. ..... . .............. !!Isaia 66 cu 23 etc. . ..... !"...fuga voastră să nu fie în o zi de Sabat "EvMi-am riscat șansele de trăire veșnică pentru voi." "anti =în locul,în loc de.
Gând efemer
Oh sufet drag,
Oare te ai gândit
La cât de efemer este omul ?
O clipă efervescentă
O adiere de vânt
O viață de om ...
Totuși... doar atât ?
Când văd zâmbete,
Lumină și iubire .
Și toate par infinite
Până și o amintire
Care de alinare este atinsă
Mereu te bucură
Zâmbetul înflorește
Când o clipa ți ai amintit
De ce a fost cândva .
Însă îți spun și te rog ,
Crează și simte
Du-te și învață ceva nou
Descoperă și alege
Să stai în credință
Când o decizie ai luat
Grijile lasă-le la mine !
De vrei tine-mă de mana
Încet am să pornim .
Tu în lume să trăiești,
Visul să nu-l uiți !
Căci pe drumul ales
Lin am să te duc
De încredere ai
Să lași totul și
Doar să mergi liniștit.
Lasă moftu, omule..
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm,
Starea vremii invocăm;
Tânjim soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine..
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală;
Tânjim umbra unui nuc
Si-un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuind o ca pe -o doamnă.
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare,
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropind -o cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig.
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă ori că -i neagră
Pe obraz nuanța -i acră..
-Omule, trăiește -ti viața,
Lasă moftu și prefața..
Nebunu’ din noric
Nebunu’ din noric
Nebun dintr-o iezle,
Cu suflet trup și rupt,
Cosând cu-n fir de plumb,
Moartea-n oglinzilor moarte.
Spitalizat psihopatic,
Clinica-n curs de drum,
Nebun-n cămașă-n forță,
Cu multe reușite frânte.
Cu pământu-mi ce picioarele sfărmânde-mi.
Iubirea ta, de unde vii?
Nu mai am.. pierdut,
Plecând cu-n borfaș.
Sunt sechele și schelet doar.
Moarte-n vino sânge cristal,
Să mă iei și să mă duci,
Prea mult alcol din juru-n nost.
Șintr-o sticlă de vin să îmi torni niște tutun, să am loc în drumu nost ăsta bun.
Nu mă lăsa tu speranță,
În mormânt să vii cu flori uscate,
Să le pot mirosi arzând în mii de cuvinte iubitoare.
Și să-mi pui la cap d-o cruce-n vie,
Să scrie și să-ntărime,
Iubește mult, sau a predicat.
Fata-s asta năstrânge haide vino spre mine, ultim dată, să te simt să te iau în brațe, să-mi sfărâmi încă-o dată sufletu’.
Moarte-n vie dece vrei tu?
Liniște-n amar suflet crud,
Că pe aici nu prea sa trecut.
Este gol plin de frunze-n toamnă.
Uscate.. ca după un potop de vânt.
Nebuniteai tu de tot, arzând în foc pe acest pământ.
Psihopat să fi tu, cel ce nu reziști la acest oror.
Pregătime-ai sicriu’ cu vânt de veselie,
Că pentru mine e doar o jucărie.
Halucinogenez câte puțin,
În codru-n ăsta-n tuneric.
Sfâșiata-mi haina, mea gri de flori
Ce numeric nu are soț.
Creangă-n tu codru, creangă-n
Sfâșiată, nu lua lumea cu tine ca să vezi cât îmi pasă.
Ia-o doar pe ea, pe aleasa mea.
Diviziunea mea prea blasfemiată,
Nu tu-teneci în amar și în ploapă.
Nebunu’ din colțu’ camerei nu e cel ce se gândește la perfecția din juru’ lui, ci cel ce își dorește să moară.
Fumu’ din zări mi se astârnă în cale,
Da tu oare, e bine faci?
Vă jur că nu voi dormi adânc
Până când toate problemele mele,
O să se ducă.
O să revin puțin, să-mi rezolv treburile.
Iar pe acel borfaș îl voi îngropa cu mine.
Liniște-n trup nu mai am de mult,
Căci poemu’ ăla de prin fum, sunt eu,
Din ceață amară vin mort după voi.
O să vă las urme-n viață potop cu noi.
Din apus, înmuguri...
În luminile de -apus
Visele s-au descompus,
Lăsând un gol amar
În inimi de cleștar.
Și din astrele căzute
Pe coastele abrupte
Lacrimi se preling
Pt iluzii ce se sting..
Sub freamăt de petale
Glăsuia -n spirale
O vioară tristă,
Picurând pe o batistă .
Și un gând hoinar
Rătăcea solitar,
Căutăndu -și rostul
Și -n sunet adăpostul..
Cuibărind la rădăcini
Amintirile-n suspini,
Speranța vie licări
Și -un ideal înmuguri...
Carusel
Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.
Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.
Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.
Poezie 3
Apocalipsa cap 14 versetul 9:
"Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, vă bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu... fiara =catolicismul, imperiul roman și Uniunea Europeană. Apocalipsa.13 :5 : "...Și i s-a dat "putere să lucreze 42 de luni." 42×30=1260 ani,căci 1 ziuă este =1 anaflam asta din Vechul Testament, cartea Ezechiel,cap.4 cu v 6 !:"...îți pun câte o zi pentru fiecare an."Cit Apoc.12:6 ... icoana fiarei=sau TV-ul ,sau NATO. Semnul fiarei =ziua dintâi a săptămânii la DUXINECA =666 cu cifre romane. Biserica catolică a primit putere prin editura de la Milano 538 până la omorârea ANTIHRIStului de la Vatican de către Napoleon 1798 .Pe coroana triplă papale e scris :VICARIVS FILI DEI=666! Fiara a doua de la Apoc.cap.13 =AMERICA SUA. Semnul sfânt =Sabatul odihna =Sâmbăta:Ezechiel 20 cu v.11,12:"Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscute poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele.Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei pentru ca să știe "că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc. " !E,ec.20 cu v 20,21 etc. ..... . .............. !!Isaia 66 cu 23 etc. . ..... !"...fuga voastră să nu fie în o zi de Sabat "EvMi-am riscat șansele de trăire veșnică pentru voi." "anti =în locul,în loc de.
Gând efemer
Oh sufet drag,
Oare te ai gândit
La cât de efemer este omul ?
O clipă efervescentă
O adiere de vânt
O viață de om ...
Totuși... doar atât ?
Când văd zâmbete,
Lumină și iubire .
Și toate par infinite
Până și o amintire
Care de alinare este atinsă
Mereu te bucură
Zâmbetul înflorește
Când o clipa ți ai amintit
De ce a fost cândva .
Însă îți spun și te rog ,
Crează și simte
Du-te și învață ceva nou
Descoperă și alege
Să stai în credință
Când o decizie ai luat
Grijile lasă-le la mine !
De vrei tine-mă de mana
Încet am să pornim .
Tu în lume să trăiești,
Visul să nu-l uiți !
Căci pe drumul ales
Lin am să te duc
De încredere ai
Să lași totul și
Doar să mergi liniștit.
Lasă moftu, omule..
Plouă ca din găleată,
Nu se mai oprește odată..
Nemulțumiți ne ofticăm,
Starea vremii invocăm;
Tânjim soare și frumos,
Nu chipul cerului noros.
Apoi când căldură vine,
Parcă iar nu este bine..
Ne topim de zăpușeală
Și ne ia cu amețeală;
Tânjim umbra unui nuc
Si-un pahar rece cu suc.
Ne rugăm să vină toamnă,
Prețuind o ca pe -o doamnă.
Chiar de ne paște nostalgia
Și ne seacă nevralgia.
Firea noastră efemeră
Similară -n orice sferă,
Nu găsește alinare,
Este -n perpetuă mișcare;
Cerșim reformă cu ardoare,
Stropind -o cu sudoare.
Și așa va fi și iarna;
Nu ne mai place haina,
Ce ne ferește de frig,
Mușcăm lacom din covrig.
Dar uite vine primăvara,
Tot simțim în noi povara;
Ori că -i albă ori că -i neagră
Pe obraz nuanța -i acră..
-Omule, trăiește -ti viața,
Lasă moftu și prefața..
Other poems by the author
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Va veni vremea...
Va veni vremea când pe umerii tăi,
Firesc va cădea a mea bătrânețe,
Va veni vremea când ai morții dulăi,
Vor lătra prin vecini și prin piețe.
Va veni vremea când mersul meu sacadat,
Nefiresc se va sprijini de brațele tale,
Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,
Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.
Va veni vremea, of... va veni vremea,
Când ceara unei lumânări trist se va scurge,
Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,
Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.
Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,
Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,
Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,
Atunci când zilele rămase începi să le numeri.
Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...
E bine...
Întruna calul hățul roade,
Toamna scuipă cu omizi,
Plâng sirenele-n năvoade,
Că pescarii-s prea timizi.
Trag peretele pe mine,
Ca-nceput să-mi fie frig,
Nu mi-a fost nicicând mai bine,
Și de fericire strig.
Soarele îmi mută umbra,
Însă eu rămân inert,
Fluturii se dau de-a tumba,
Și mă cheamă la concert.
Ah ce vreme, ce haram!
Curge mană de pe cer,
Vreau să dorm dar somn nu am,
Beu și mânc ca un boier.
Haina nu mă mai încape,
Cimitirul simt aproape,
Trag pământul peste mine,
E de bine, e de bine !
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.
Aș vrea…
Aş vrea să fiu un elev toată viața,
Să învăț zi de zi despre toate,
Să port în ghiozdan dimineața,
Și s-o car ca pe-o carte în spate.
Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,
Să-i descifrez șuieratul în zori,
Să știu de ce luna e-atât de pustie,
Și cerul se schimbă-n diverse culori.
Aș vrea să ating curcubeul din ploi,
Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,
Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,
Prin carne și oase, prin emoții și gând.
Aș vrea să fiu elev toată viața,
Să nu obosesc de mirări,
Să aflu că-n fiece clipă trăită,
Se ascund nesfârșite cărări.
Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,
Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,
Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,
Atunci când ating obraji de femei.
Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,
Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,
Să aflu cum zboară un stol de cocori,
Să port în ghiozdan povești despre toate.
Va veni vremea...
Va veni vremea când pe umerii tăi,
Firesc va cădea a mea bătrânețe,
Va veni vremea când ai morții dulăi,
Vor lătra prin vecini și prin piețe.
Va veni vremea când mersul meu sacadat,
Nefiresc se va sprijini de brațele tale,
Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,
Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.
Va veni vremea, of... va veni vremea,
Când ceara unei lumânări trist se va scurge,
Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,
Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.
Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,
Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,
Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,
Atunci când zilele rămase începi să le numeri.
Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...
E bine...
Întruna calul hățul roade,
Toamna scuipă cu omizi,
Plâng sirenele-n năvoade,
Că pescarii-s prea timizi.
Trag peretele pe mine,
Ca-nceput să-mi fie frig,
Nu mi-a fost nicicând mai bine,
Și de fericire strig.
Soarele îmi mută umbra,
Însă eu rămân inert,
Fluturii se dau de-a tumba,
Și mă cheamă la concert.
Ah ce vreme, ce haram!
Curge mană de pe cer,
Vreau să dorm dar somn nu am,
Beu și mânc ca un boier.
Haina nu mă mai încape,
Cimitirul simt aproape,
Trag pământul peste mine,
E de bine, e de bine !
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Irigaţi Sahara sufletului meu
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Plantaţi copaci şi daţi speranţă,
Umbrit voi încerca mereu,
S-aspir din nou la viaţă,
Dar irigaţi Sahara sufletului meu.
Precum copiii faceţi castele,
Din acest blestemat nisip,
Închideţi-mă în turnurile cele,
În care speranţele se înfirip,
Dar faceţi castele …
Irigaţi Sahara sufletului meu,
Râuri să fie fericiri şi iubire,
Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,
Iar pentru mine doar amăgire,
Irigaţi Sahara sufletului meu.
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,
Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,
S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,
Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,
Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.