Cartea bunelor maniere
Cartea bunelor maniere,
Aș face-o abecedar,
Să se dea înspre studiere,
Omului rudimentar.
Bunul simț nu se învață,
Din nimic, ori din neant,
Stă doar atârnat de-o ață,
Al respectului liant.
Dacă toți am fi cu stimă,
Și-am avea discernământ,
Lumea n-ar mai fi infimă,
Mintea ar avea cuvânt.
Respectul e reciproc,
Se simte și se câștigă,
Și fără de echivoc,
La bun simț el ne instigă.
Dar e mai facil să treci,
Indiferent, prin lumea rece,
Gura cu lacăt să fereci,
Căci oricum viața ne trece.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Daria Comsa
Дата публикации: 29 марта 2024
Просмотры: 465
Стихи из этой категории
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
Incorect...
Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.
Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.
Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.
Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.
Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.
Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.
- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.
............................................................................
Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.
Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
,,Furtuna''
O vijelie nebună doboară copaci,
Îți taie ploaia ochii tăi
Și copacii uscați îți șoptesc încet
Că vei muri mâine la trei.
Cad oameni precum stâlpii,doborâți de ploaie,
Intră toți în pământul umed și murdar
Iar tu îi ocolești fără a le da crezare,
Și a răsărit un soare.
Și s-a uscat pământul,s-a așternut asfaltul,
Indivizi fără conștiință calcă pe el.
Te mai macină un gând ciudat -
Că vei muri azi pe la trei.
Ieși afară,înecat în tuse
Să-ți aerisești tuberculoza dragă,
Iar tu în parcul verde,cu o batistă albă
Te refugiezi pe o bancă.
Batista e roșie,un pic agitat
Te lovește în cap soarele.
Întunecată e zarea și privirea ta,
Undeva departe lucrează satele.
Ți se face somn,e timpul de amiază,
Obosit de boală îți sar scântei.
O ultimă durere,și te avânți în față -
A murit un om pe la trei.
Uneori
Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan
Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am
Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer
Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu
Uneori ma termină sentimentul de tristețe
Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe
Uneori nu ma pot simți decat judecat
Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.
Tărâmul necunoscut
Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.
Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,
Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.
Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi
Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,
Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
Incorect...
Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.
Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.
Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.
Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.
Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.
Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.
- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.
............................................................................
Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.
Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!
MĂ ÎNTREB ȘI-MI RĂSPUND
Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.
Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.
Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.
Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.
Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.
De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.
,,Furtuna''
O vijelie nebună doboară copaci,
Îți taie ploaia ochii tăi
Și copacii uscați îți șoptesc încet
Că vei muri mâine la trei.
Cad oameni precum stâlpii,doborâți de ploaie,
Intră toți în pământul umed și murdar
Iar tu îi ocolești fără a le da crezare,
Și a răsărit un soare.
Și s-a uscat pământul,s-a așternut asfaltul,
Indivizi fără conștiință calcă pe el.
Te mai macină un gând ciudat -
Că vei muri azi pe la trei.
Ieși afară,înecat în tuse
Să-ți aerisești tuberculoza dragă,
Iar tu în parcul verde,cu o batistă albă
Te refugiezi pe o bancă.
Batista e roșie,un pic agitat
Te lovește în cap soarele.
Întunecată e zarea și privirea ta,
Undeva departe lucrează satele.
Ți se face somn,e timpul de amiază,
Obosit de boală îți sar scântei.
O ultimă durere,și te avânți în față -
A murit un om pe la trei.
Uneori
Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan
Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am
Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer
Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu
Uneori ma termină sentimentul de tristețe
Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe
Uneori nu ma pot simți decat judecat
Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.
Tărâmul necunoscut
Într-o grădină fastuoasă
Cu flori ce par nebuloase,
Ce-ți oferă o fericire
De o frumusețe dureroasă.
Iar cum calci pe bătături cărunte
O să ajungi sus pe-un munte
Și dacă vei privi în amănunte
Vei descoperii numai temple robuste,
Ca și cum ar fi cusute
De anumite minți nevăzute
Concepute cu o simplă interacțiune
Poți simți o interconexiune.
Deși, nimic nu știi,
Parcă cunoști prea multe detalii
Iar din toate, de unde vii,
Te vei ghida după un râu de lacrimi
Și vei ajunge la un Măreț Tron
Unde domnește un demon
Cu-n chip ascuns de copil de bronz
Ce haotic râde într-un fundal fără fond,
Iar dacă o să privești
A lui față desfigurată, cu ochii negri,
Ți se va descoperii că totu-i minciună,
O frumusețe falsă, cu o durere adâncă.
Другие стихотворения автора
Amintire
Amintiri rostogolite,
Pe obrazul meu plăpând,
Stau în lacrimi urgisite,
Dintr-un suflet prea flămând.
Flămând de simțuri, de iubire,
Ceva ce n-a trăit demult,
Respirând dintr-o amintire,
Uitată într-un colț prea mult.
A înviat cu amintirea,
Dulce-amară a durului trecut,
Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,
Năpustind asupra sufletului mut.
S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,
A dat din coate și a pătimit,
Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,
Până la sufletul cel pustiit.
Și-a luat ce-a fost al ei menit,
Pe suflet a pus stăpânire,
De-acum durerea n-a venit,
Rămâne-n vechea amintire.
Ce simt?
Oare ce simt acum,
E doar în astă seară?
Dar nu știu ce e,
căci mintea e scrum,
Să fie explozie solară?
Ce simt acum?
Mă întreb, dar iată,
Că nu am răspuns.
Amintiri cu iz de parfum,
Abundă în mintea-mi inundată.
Să fie dor, să fie doar gând,
Nu știu ce ar putea să fie…
Aș vrea să găsesc,
Doar un răspuns blând,
În noaptea asta târzie.
Ce ar mai fi de spus?
Și oare ce ar mai fi de spus?
În seara cu vânt liniștit,
Același soare, alt apus,
Pălește-n cuvânt nerostit.
Și oare ce ar mai fi de spus?
Cuvântul meu stă pironit,
De pereții minții este dus,
În haosul tăcerii-i izgonit.
Pare că n-ar mai fi nimic de spus,
Doar sufletul speră smerit,
Ca o să răsufle un răspuns,
Glasul iubirii- căci el n-a pierit!
Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Creație
Divina mea creație,
Numită imaginație,
A tot creat din tine,
Un altul “mult mai bine”.
Ci nu dalta,
Mi-a fost unealta,
Cu care te-am creat,
Ci creieru-mi inspirat.
Și orice defect,
Eu l-am făcut perfect,
Căci mi-am dorit arzător,
Ca tu să fii iubitor.
Și simpla ta proiecție,
A devenit infecție,
A minții mele zeloase,
Ce trage acum ponoase.
……………………………………..
Dar în al meu purgatoriu,
Ai fost un gând derizoriu,
Căci abia acum am realizat,
Că nu ești adevărat.
Că nu ești cum mă străduiesc,
Cu sârgul minții ca să te clădesc,
Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,
Ești doar omul cu masca de fier.
Muza
Închid ochii și sper,
Că nu o să mai doară,
Ai fost și sare și piper,
Și mi te-am pus pe rană.
Și încă mă amuză,
Căci tot de tine scriu,
De ce îmi mai ești muză?
În sufletu-mi pustiu.
Căci tu mi-ai fost și rimă,
Ai fost și făr' de vers,
Te joci cu-a mea inimă,
Nimic nu are sens.
Ai fost întreaga artă,
Ce mi-am imaginat?
Și care a fost ținta?
Când oare te-am creat?
De ce îmi mai pierd timpul?
Chiar n-are niciun rost,
Căci tu mi-ai fost poemul,
Dar oare cu ce cost?
.................................
Rămâi doar plăsmuire,
A minții fulgerare,
O, dulce amintire,
Îmi pui pe rană sare.
Amintire
Amintiri rostogolite,
Pe obrazul meu plăpând,
Stau în lacrimi urgisite,
Dintr-un suflet prea flămând.
Flămând de simțuri, de iubire,
Ceva ce n-a trăit demult,
Respirând dintr-o amintire,
Uitată într-un colț prea mult.
A înviat cu amintirea,
Dulce-amară a durului trecut,
Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,
Năpustind asupra sufletului mut.
S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,
A dat din coate și a pătimit,
Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,
Până la sufletul cel pustiit.
Și-a luat ce-a fost al ei menit,
Pe suflet a pus stăpânire,
De-acum durerea n-a venit,
Rămâne-n vechea amintire.
Ce simt?
Oare ce simt acum,
E doar în astă seară?
Dar nu știu ce e,
căci mintea e scrum,
Să fie explozie solară?
Ce simt acum?
Mă întreb, dar iată,
Că nu am răspuns.
Amintiri cu iz de parfum,
Abundă în mintea-mi inundată.
Să fie dor, să fie doar gând,
Nu știu ce ar putea să fie…
Aș vrea să găsesc,
Doar un răspuns blând,
În noaptea asta târzie.
Ce ar mai fi de spus?
Și oare ce ar mai fi de spus?
În seara cu vânt liniștit,
Același soare, alt apus,
Pălește-n cuvânt nerostit.
Și oare ce ar mai fi de spus?
Cuvântul meu stă pironit,
De pereții minții este dus,
În haosul tăcerii-i izgonit.
Pare că n-ar mai fi nimic de spus,
Doar sufletul speră smerit,
Ca o să răsufle un răspuns,
Glasul iubirii- căci el n-a pierit!
Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Creație
Divina mea creație,
Numită imaginație,
A tot creat din tine,
Un altul “mult mai bine”.
Ci nu dalta,
Mi-a fost unealta,
Cu care te-am creat,
Ci creieru-mi inspirat.
Și orice defect,
Eu l-am făcut perfect,
Căci mi-am dorit arzător,
Ca tu să fii iubitor.
Și simpla ta proiecție,
A devenit infecție,
A minții mele zeloase,
Ce trage acum ponoase.
……………………………………..
Dar în al meu purgatoriu,
Ai fost un gând derizoriu,
Căci abia acum am realizat,
Că nu ești adevărat.
Că nu ești cum mă străduiesc,
Cu sârgul minții ca să te clădesc,
Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,
Ești doar omul cu masca de fier.
Muza
Închid ochii și sper,
Că nu o să mai doară,
Ai fost și sare și piper,
Și mi te-am pus pe rană.
Și încă mă amuză,
Căci tot de tine scriu,
De ce îmi mai ești muză?
În sufletu-mi pustiu.
Căci tu mi-ai fost și rimă,
Ai fost și făr' de vers,
Te joci cu-a mea inimă,
Nimic nu are sens.
Ai fost întreaga artă,
Ce mi-am imaginat?
Și care a fost ținta?
Când oare te-am creat?
De ce îmi mai pierd timpul?
Chiar n-are niciun rost,
Căci tu mi-ai fost poemul,
Dar oare cu ce cost?
.................................
Rămâi doar plăsmuire,
A minții fulgerare,
O, dulce amintire,
Îmi pui pe rană sare.