Muza

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.

Vântul rece bate peste amândoi,

Aduce cu el o mare avarie,

Amintiri reci și durerea din noi,

O poartă în zilele-i luna februarie.

Și poate-i durere sau poate e vină,

Sau poate-i ceva ce nu o să știm,

Aș vrea ca luna pe loc să devină,

O zi sau o oră- un lucru infim.

Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,

Te face să înghiți și te face să înduri,

Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,

Să-mi spui că e martie și să te juri,

Că doar clipa aceasta este substanța,

Și lunile anului sunt doar vremuri…

Dar nu ești aici, căci așa e viața,

Dragă februarie, tu mă cutremuri!

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Și oare ce ar mai fi de spus?

În seara cu vânt liniștit,

Același soare, alt apus,

Pălește-n cuvânt nerostit.

Și oare ce ar mai fi de spus?

Cuvântul meu stă pironit,

De pereții minții este dus,

În haosul tăcerii-i izgonit.

Pare că n-ar mai fi nimic de spus,

Doar sufletul speră smerit,

Ca o să răsufle un răspuns,

Glasul iubirii- căci el n-a pierit!

Oare ce simt acum,

E doar în astă seară?

Dar nu știu ce e,

căci mintea e scrum,

Să fie explozie solară?

Ce simt acum?

Mă întreb, dar iată,

Că nu am răspuns.

Amintiri cu iz de parfum,

Abundă în mintea-mi inundată.

Să fie dor, să fie doar gând,

Nu știu ce ar putea să fie…

Aș vrea să găsesc,

Doar un răspuns blând,

În noaptea asta târzie.

Oare de ce ne credem?

Atât de importanți?

Când în sceneta vieții,

Suntem simplii actanți.

Protagoniști în propriul film,

Dar am uitat,

Că scenariul propriu-zis,

E același, dar inversat.

Avem falsa impresie,

Că propriul "eu" este regizor,

Viața nu-ți face vreo concesie,

Destinul e revizor.

Lumină de reflector,

Căci doar așa ne place,

Actor-amator,

Ce nu știe să joace.

Doar pe prima pagină,

Numai cap de afiș,

Am plecat din paragină,

Ș-acum facem ascunziș.

Ne credem mai presus,

Și ne dăm importanță,

Dar mereu ne va privi de sus,

Onorata Instanță!

Dac-aș vedea o stea căzând

La miez de noapte doar un gând

Va fi ce v-a întruchipa,

Dorința îmi v-a relata.

Gând ce mereu e către tine,

Gând ce crede în destine,

Dor doar ție îți revine,

Speranța nu expiră-n mine.

Sper căndva te vei întoarce,

Soare îmi vei reîntoarce,

Ce a fost atunci pierdut

Lângă chipul tău tăcut.

 (În a șaptea așteptare/ part 3)

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

Mi-ai lăsat in piele iarnă,

Fără tine, timpul doarme.

Ți-am fost cântec, ți-am fost rană,

Acum suntem două arme.

Te-am căutat în umbre goale,

Printre vise reci, banale.

Ai lăsat un „poate”-n ușă,

Dar n-a fost decât o scuză.

Și m-am rupt din mine toată,

Să rămâi... măcar o dată.

Dar n-ai fost decât ecou,

Într-un trup ce nu-s eu nou.

Și ți-am scris o șoaptă-n gând,

Dar ai dat o de pământ.

am plecat plangand

uitand de al tau gand

Aș vrea să uit,

Prima privire, și

Primul nostru follow dat.

Căci o astfel de amintire

E, imposibil de uitat.

Aș vrea să uit

Primul salut,

Copleșitorul primul vals,

Așa ca el, nu am vazut,

Așa că eu aș vrea să-l uit.

Fiind într-o euphorie

E greu însăși de tăcut,

Fiind o persoană fericită

N-ai vrea să uiți, ce ai făcut.

Ce ai trăit de el alături,

Și cum cu tine s-a jucat,

Schimbându-te pe alta iarăși

Fată, de ce nu l-ai uitat?

Acum în cameră închisă

Vărsați-tu lacrimile-n pat,

Ne deschizând mesajele primite,

Eu sunt convinsă, l-ai uitat.

Mi-ai spus odată

că sunt „cel mai bun lucru”

și am crezut…

nu cu mintea,

ci cu tot ce aveam mai viu în mine.

Am pus cuvintele tale la păstrare,

le-am făcut casă,

le-am făcut adevăr.

Și azi…

le-ai spus din nou.

Dar nu mi le-ai spus mie.

Le-ai aruncat la fel de ușor

cum mie mi le-ai dat

ca fiind ceva rar.

Și nu doare că e ea.

Doare că sunt aceleași lucruri mici.

Ce făceau întregul în mine:

Aceeași replică,

același ton,

același „pentru totdeauna”

care, aparent, ține până apare altcineva.

Și stau și mă întreb

dacă eu am fost reală

sau doar primul draft

al unei povești pe care o repeți

până îți iese perfect.

Dar știi ce doare cel mai tare?

Nu că ai ales-o pe ea.

Ci că ai făcut din ceva unic

Să fie un obicei.

Și ai lăsat în mine

ecoul unor cuvinte

care nu mai știu

dacă au fost vreodată doar pentru mine.

Ma mint singură pe mine,

Spunând că nu te mai iubesc,

Dar inima mea știe prea bine:

Mai bun ca tine nu găsesc.

Cu tine e ceva aparte ,

Un sentiment de nedescris.

Dar știu că iubirea noastră

E un lucru interzis.

Eu stau și plâng în pernă noaptea,

Știind că tu ești cu alta.

Ești fericit ,tu ești cu ea,

În timp ce nu te pot uita.

Văzând că seamănă cu mine,

Au apărut niște întrebării:

Dacă toate îs ca mine,

Pe mine de ce nu mă alegi ?