Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Daria Comsa
Дата публикации: 29 марта 2024
Просмотры: 485
Стихи из этой категории
Răbdarea
Ce răbdător cu viața-i Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra noastră va fi o gravură
Iar iubirea rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.
Ce răbdător cu viața-i Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.
Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută ne-i umbra, ea nu ne vorbește
Dar judecă jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i doar Universul.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
Bătaie
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.
Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.
Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.
Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.
Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.
Studenta in Belgrad
„Protest“
„Mamă,
am devenit un râu
mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,
bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.
Mamă,
mi-e bine aici
Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu
Fluier lașilor din înaltele castele
Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude
ca unda care tună deasupra
De la focurile de avertizare
Astăzi au călcat încă o fată, mamă
Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam
Nu pot să mă întorc acasă
Trebuie să curg până nu curățăm străzile,
Casele, orașele, țara,
Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.
Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.
Este cald printre semeni tăi.
mamă, o mașină accelerează.
Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.
Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,
Dar aud oasele mele cum zbiară.
Mamă, mi-e frig acum,
Dar sângele de pe trotuar este cald,
Roșu ca şi capota mașinii,
Precum carnetul meu de student,
Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi
Nu voi ajunge acasă.
Autor: @encodedmoon“
/traducere/
https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/
Не теряйся
Взгляд за окном — в вечном тумане,
Внутренности пылают, словно костры.
Все кости устали, уже на грани,
Беспокойная душа рушит мосты.
Черви в земле замирают от страха,
Матери кличут: «Где же мой сын?»
Надежды внутри утихают от мрака,
Жизнь угасает, как угасли все сны.
Руки дрожат, но не от тревоги —
А от холода, окутавший звёзды.
Тусклый трепет звучит из берлоги,
А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.
Теряясь в омуте бездонной болоты,
Не забывай про вещь, зовущуюся «Я».
Между шёпотом ветра и мерзлоты
Родилась бесчислено умершая дитя.
Durerea
Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?
O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?
Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?
Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?
De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.
Răbdarea
Ce răbdător cu viața-i Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra noastră va fi o gravură
Iar iubirea rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.
Ce răbdător cu viața-i Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.
Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută ne-i umbra, ea nu ne vorbește
Dar judecă jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i doar Universul.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
Bătaie
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Luptă pe viață și pe moarte:
Deliciul dorinței;
Versus siropul speranțelor deșarte
Ce se scurge printre craniile capetelor sparte.
Gândul, oștean temerar,
Frate de sânge cu pornirea parșivă
De a crea o lume distopică
În care fiece idee e liberă.
Sincronism în sincretism,
Istețime-n cretinism.
Alăturări frivole de valori
Premergătoare unor inerente orori.
Asta-i bătălie de idealuri.
Ce n-au fost vreodată sfinte.
Doar cu-aghiasm'-un pic stropite
Ca să semene cu cele sfinte.
Dar, și-aghiasma apă se preface
În mâinile ce nu-s dibace.
Iar inimile din pumnale-asurzitoare,
Se înmoaie precum paiul atins de lama unei cositoare.
Studenta in Belgrad
„Protest“
„Mamă,
am devenit un râu
mă revărs în tinerețea ale cărei carnete de student strălucesc precum aurul,
bucăți pe care niciun software punctat din lume nu le poate număra.
Mamă,
mi-e bine aici
Lupt împotriva celor care poartă glugi și arată degetul mijlociu
Fluier lașilor din înaltele castele
Mamă, vocea mea, vocea noastră se aude
ca unda care tună deasupra
De la focurile de avertizare
Astăzi au călcat încă o fată, mamă
Ieri au călcat un câine pe care toți îl iubeam
Nu pot să mă întorc acasă
Trebuie să curg până nu curățăm străzile,
Casele, orașele, țara,
Altfel mă voi usca prea devreme ca tine, ca tata.
Nu-ţi face griji. Voi fi pe trotuar.
Este cald printre semeni tăi.
mamă, o mașină accelerează.
Ochii șoferului sunt lipsiţi de viaţă.
Zbor și cad, mamă, și la moment nu simt durerea,
Dar aud oasele mele cum zbiară.
Mamă, mi-e frig acum,
Dar sângele de pe trotuar este cald,
Roșu ca şi capota mașinii,
Precum carnetul meu de student,
Și în timp ce sângele curge mă gândesc că nici astăzi
Nu voi ajunge acasă.
Autor: @encodedmoon“
/traducere/
https://nova.rs/magazin/prica-se/video-u-narodnom-pozoristu-u-beogradu-sinoc-je-horski-procitana-studentska-pesma-protestna-i-zbog-potresnih-reci-svi-su-plakali/
Не теряйся
Взгляд за окном — в вечном тумане,
Внутренности пылают, словно костры.
Все кости устали, уже на грани,
Беспокойная душа рушит мосты.
Черви в земле замирают от страха,
Матери кличут: «Где же мой сын?»
Надежды внутри утихают от мрака,
Жизнь угасает, как угасли все сны.
Руки дрожат, но не от тревоги —
А от холода, окутавший звёзды.
Тусклый трепет звучит из берлоги,
А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.
Теряясь в омуте бездонной болоты,
Не забывай про вещь, зовущуюся «Я».
Между шёпотом ветра и мерзлоты
Родилась бесчислено умершая дитя.
Durerea
Ce e durerea?
O fi oare recunoștința,
Sau faptul că oamenii sunt muritori?
Sau că pământul ne rabdă proastia
Când suntem prea cugetători?
O fi oare durerea pastila
Ce ne ia tot răul în dinți?
Sau oare să fie ea nostalgia
Când cei dragi n-or mai fi pe pământ?
Oare să fie pârul de lacrimi
Ce le-am vărsat pentru un oarecare?
Sau pârâul de lacrimi ce le-am pierdut
Printre dinții strânși de frustrări și păcate?
Oare să fie durerea alinarea,
Ce ne dă puterea a face tot?
Sau gândul de a nu fi prea răniți de cuvinte deșarte
Scăpate de oamenii fără noroc?
De-ar fi să mă doară,
Eu vreau un răspuns,
Eu vreau să aflu ce e durerea,
Chiar dacă ar trebui să escaladez munți,
În ecouri de lacrimi și răsărituri de gânduri fierbinți.
Другие стихотворения автора
Amintire
Amintiri rostogolite,
Pe obrazul meu plăpând,
Stau în lacrimi urgisite,
Dintr-un suflet prea flămând.
Flămând de simțuri, de iubire,
Ceva ce n-a trăit demult,
Respirând dintr-o amintire,
Uitată într-un colț prea mult.
A înviat cu amintirea,
Dulce-amară a durului trecut,
Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,
Năpustind asupra sufletului mut.
S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,
A dat din coate și a pătimit,
Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,
Până la sufletul cel pustiit.
Și-a luat ce-a fost al ei menit,
Pe suflet a pus stăpânire,
De-acum durerea n-a venit,
Rămâne-n vechea amintire.
Ce simt?
Oare ce simt acum,
E doar în astă seară?
Dar nu știu ce e,
căci mintea e scrum,
Să fie explozie solară?
Ce simt acum?
Mă întreb, dar iată,
Că nu am răspuns.
Amintiri cu iz de parfum,
Abundă în mintea-mi inundată.
Să fie dor, să fie doar gând,
Nu știu ce ar putea să fie…
Aș vrea să găsesc,
Doar un răspuns blând,
În noaptea asta târzie.
Creație
Divina mea creație,
Numită imaginație,
A tot creat din tine,
Un altul “mult mai bine”.
Ci nu dalta,
Mi-a fost unealta,
Cu care te-am creat,
Ci creieru-mi inspirat.
Și orice defect,
Eu l-am făcut perfect,
Căci mi-am dorit arzător,
Ca tu să fii iubitor.
Și simpla ta proiecție,
A devenit infecție,
A minții mele zeloase,
Ce trage acum ponoase.
……………………………………..
Dar în al meu purgatoriu,
Ai fost un gând derizoriu,
Căci abia acum am realizat,
Că nu ești adevărat.
Că nu ești cum mă străduiesc,
Cu sârgul minții ca să te clădesc,
Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,
Ești doar omul cu masca de fier.
Ce ar mai fi de spus?
Și oare ce ar mai fi de spus?
În seara cu vânt liniștit,
Același soare, alt apus,
Pălește-n cuvânt nerostit.
Și oare ce ar mai fi de spus?
Cuvântul meu stă pironit,
De pereții minții este dus,
În haosul tăcerii-i izgonit.
Pare că n-ar mai fi nimic de spus,
Doar sufletul speră smerit,
Ca o să răsufle un răspuns,
Glasul iubirii- căci el n-a pierit!
Februarie
Vântul rece bate peste amândoi,
Aduce cu el o mare avarie,
Amintiri reci și durerea din noi,
O poartă în zilele-i luna februarie.
Și poate-i durere sau poate e vină,
Sau poate-i ceva ce nu o să știm,
Aș vrea ca luna pe loc să devină,
O zi sau o oră- un lucru infim.
Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,
Te face să înghiți și te face să înduri,
Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,
Să-mi spui că e martie și să te juri,
Că doar clipa aceasta este substanța,
Și lunile anului sunt doar vremuri…
Dar nu ești aici, căci așa e viața,
Dragă februarie, tu mă cutremuri!
Labirint
În labirintul nostru plin de patimi,
Ce se numește viață,
Conviețuim,
Cu toții, culori cu aceeași nuanță,
Înecate în marea cea de lacrimi.
Mulți ne-am pierdut de la plecare,
În labirintul încurcat,
Și-așa stingheri,
Ne-am îndreptat,
Spre drumul cel încins de soare.
Descurcăreți din cale-afară,
Cei mai viteji s-au arătat,
Și victorioși,
Dar au uitat,
Că drumul le-a fost îngustat.
Cel ce nu învață de pe drum,
Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,
Adevărata învățătură,
E în mâna celui muncitor,
Ce ține soarele acum.
Astăzi, distrați și buimăciți,
Privim doar scopul din final,
Pe drum se așează colb în straturi,
Astăzi, este ceva normal,
Să avem victoria în dinți,
Dar mintea,
Iată,
Rămâne în labirint blocată.
Amintire
Amintiri rostogolite,
Pe obrazul meu plăpând,
Stau în lacrimi urgisite,
Dintr-un suflet prea flămând.
Flămând de simțuri, de iubire,
Ceva ce n-a trăit demult,
Respirând dintr-o amintire,
Uitată într-un colț prea mult.
A înviat cu amintirea,
Dulce-amară a durului trecut,
Trezită a fost, din cușca ei, iubirea,
Năpustind asupra sufletului mut.
S-a zvârcolit în ale sale lanțuri,
A dat din coate și a pătimit,
Iubirea s-a târât prin mii de șanturi,
Până la sufletul cel pustiit.
Și-a luat ce-a fost al ei menit,
Pe suflet a pus stăpânire,
De-acum durerea n-a venit,
Rămâne-n vechea amintire.
Ce simt?
Oare ce simt acum,
E doar în astă seară?
Dar nu știu ce e,
căci mintea e scrum,
Să fie explozie solară?
Ce simt acum?
Mă întreb, dar iată,
Că nu am răspuns.
Amintiri cu iz de parfum,
Abundă în mintea-mi inundată.
Să fie dor, să fie doar gând,
Nu știu ce ar putea să fie…
Aș vrea să găsesc,
Doar un răspuns blând,
În noaptea asta târzie.
Creație
Divina mea creație,
Numită imaginație,
A tot creat din tine,
Un altul “mult mai bine”.
Ci nu dalta,
Mi-a fost unealta,
Cu care te-am creat,
Ci creieru-mi inspirat.
Și orice defect,
Eu l-am făcut perfect,
Căci mi-am dorit arzător,
Ca tu să fii iubitor.
Și simpla ta proiecție,
A devenit infecție,
A minții mele zeloase,
Ce trage acum ponoase.
……………………………………..
Dar în al meu purgatoriu,
Ai fost un gând derizoriu,
Căci abia acum am realizat,
Că nu ești adevărat.
Că nu ești cum mă străduiesc,
Cu sârgul minții ca să te clădesc,
Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,
Ești doar omul cu masca de fier.
Ce ar mai fi de spus?
Și oare ce ar mai fi de spus?
În seara cu vânt liniștit,
Același soare, alt apus,
Pălește-n cuvânt nerostit.
Și oare ce ar mai fi de spus?
Cuvântul meu stă pironit,
De pereții minții este dus,
În haosul tăcerii-i izgonit.
Pare că n-ar mai fi nimic de spus,
Doar sufletul speră smerit,
Ca o să răsufle un răspuns,
Glasul iubirii- căci el n-a pierit!
Februarie
Vântul rece bate peste amândoi,
Aduce cu el o mare avarie,
Amintiri reci și durerea din noi,
O poartă în zilele-i luna februarie.
Și poate-i durere sau poate e vină,
Sau poate-i ceva ce nu o să știm,
Aș vrea ca luna pe loc să devină,
O zi sau o oră- un lucru infim.
Dar chiar nu se poate, căci așa e viața,
Te face să înghiți și te face să înduri,
Aș vrea doar să mă trezesc dimineața,
Să-mi spui că e martie și să te juri,
Că doar clipa aceasta este substanța,
Și lunile anului sunt doar vremuri…
Dar nu ești aici, căci așa e viața,
Dragă februarie, tu mă cutremuri!
Labirint
În labirintul nostru plin de patimi,
Ce se numește viață,
Conviețuim,
Cu toții, culori cu aceeași nuanță,
Înecate în marea cea de lacrimi.
Mulți ne-am pierdut de la plecare,
În labirintul încurcat,
Și-așa stingheri,
Ne-am îndreptat,
Spre drumul cel încins de soare.
Descurcăreți din cale-afară,
Cei mai viteji s-au arătat,
Și victorioși,
Dar au uitat,
Că drumul le-a fost îngustat.
Cel ce nu învață de pe drum,
Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,
Adevărata învățătură,
E în mâna celui muncitor,
Ce ține soarele acum.
Astăzi, distrați și buimăciți,
Privim doar scopul din final,
Pe drum se așează colb în straturi,
Astăzi, este ceva normal,
Să avem victoria în dinți,
Dar mintea,
Iată,
Rămâne în labirint blocată.