Același tu, o altă eu

Divina mea creație,

Numită imaginație,

A tot creat din tine,

Un altul “mult mai bine”.

Ci nu dalta,

Mi-a fost unealta,

Cu care te-am creat,

Ci creieru-mi inspirat.

Și orice defect,

Eu l-am făcut perfect,

Căci mi-am dorit arzător,

Ca tu să fii iubitor.

Și simpla ta proiecție,

A devenit infecție,

A minții mele zeloase,

Ce trage acum ponoase.

……………………………………..

Dar în al meu purgatoriu,

Ai fost un gând derizoriu,

Căci abia acum am realizat,

Că nu ești adevărat.

Că nu ești cum mă străduiesc,

Cu sârgul minții ca să te clădesc,

Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,

Ești doar omul cu masca de fier.

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.

Oare ce simt acum,

E doar în astă seară?

Dar nu știu ce e,

căci mintea e scrum,

Să fie explozie solară?

Ce simt acum?

Mă întreb, dar iată,

Că nu am răspuns.

Amintiri cu iz de parfum,

Abundă în mintea-mi inundată.

Să fie dor, să fie doar gând,

Nu știu ce ar putea să fie…

Aș vrea să găsesc,

Doar un răspuns blând,

În noaptea asta târzie.

Și oare ce ar mai fi de spus?

În seara cu vânt liniștit,

Același soare, alt apus,

Pălește-n cuvânt nerostit.

Și oare ce ar mai fi de spus?

Cuvântul meu stă pironit,

De pereții minții este dus,

În haosul tăcerii-i izgonit.

Pare că n-ar mai fi nimic de spus,

Doar sufletul speră smerit,

Ca o să răsufle un răspuns,

Glasul iubirii- căci el n-a pierit!

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Închid ochii și sper,

Că nu o să mai doară,

Ai fost și sare și piper,

Și mi te-am pus pe rană.

Și încă mă amuză,

Căci tot de tine scriu,

De ce îmi mai ești muză?

În sufletu-mi pustiu.

Căci tu mi-ai fost și rimă,

Ai fost și făr' de vers,

Te joci cu-a mea inimă,

Nimic nu are sens.

Ai fost întreaga artă,

Ce mi-am imaginat?

Și care a fost ținta?

Când oare te-am creat?

De ce îmi mai pierd timpul?

Chiar n-are niciun rost,

Căci tu mi-ai fost poemul,

Dar oare cu ce cost?

.................................

Rămâi doar plăsmuire,

A minții fulgerare,

O, dulce amintire,

Îmi pui pe rană sare.

Tu ești

Cel mai frumos

Cuvânt,

Din orice vers 

Aș putea scrie eu…

Vreodată!

J.B.

Mă uit de ani de zile la trecut,

Fereastra e aceeași și în astă seară

Și pentru o clipă broaștele-au tăcut

Să poată auzi dacă aprind țigară.

Inspir fumul amar-înțepător

Că poate v-a ajunge până la plămâni

Și poate-mi mai trece o zi, să mor

S-ajung în iad, lângă păgâni, 

Că am mimat un zâmbet în oglindă, 

Să cred că eu sunt încă fericit, 

Dar gândul de a mă spânzura la grindă

A apărut de când m-ai părăsit. 

Obișnuiesc să stau lângă fereastră 

Și să privesc în gol, fumând 

Și numai scrumul rămânând, 

De când s-a dus iubirea noastră. 

Și ochii-mi sunt trist și obosiți, 

Dar nimeni nu vrea să mă creadă 

De parcă ochii le-au rămas lipiți 

De mime ce-au avut să vadă.

În raza unor stele ce încă nu au nume,

Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,

Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,

Visând la trupul tău — un solitar altar.

Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,

Plutind suav prin văi învăluite-n zori;

Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,

Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.

Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,

Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.

Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,

Cu litere de sânge, neistovit — și iată:

Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,

Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,

Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,

Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.

Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:

Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.

Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,

În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.

Eu ți-aș da acum culoarea ochilor 

Să te vezi prin ei cum te vad eu,

Să-ți vezi chipul tau senin 

Cât de superb poate fi.

Să-ți vezi strălucirea prin ei 

Și ai să realizezi de îndată 

Că te iubesc mai mult decât orice 

Și aș mai spune-o încă o dată.

Dincolo de lumina lor alba 

Sta ascuns sufletul meu,

Ce te-a așteptat o viață 

Să-i fi adăpost mai mereu.

Eu i-aș lua și pe ai tai 

Să văd dacă mă iubești la fel,

Dar mi-e teamă că deîndată 

Am să mă topesc ca ei.

Când aș vedea văpaia

Ce arde, arde încetișor, 

M-aș topii mai rău ca ei 

De lumina ochilor.

Așa că-ți cer acum iubire 

Să ne schimbăm între noi viziuni

Și poate, poate deîndată...

Iubirea noastră s-ar clădi.

Croieşte-mă în linii consistente

Să nu m-atingi cu mâini indiferente

Îmi dai în nopţi lungi vise consecvente

Când te arăţi mereu doar pe fragmente

Sunt două trupuri, două monumente

Al meu, al tău, fără considerente.

În întâlniri din nopţi cu stele lente.

Noi, două inimi cu direcţii-adiacente,

Două buze şi doi ochi ca semnalmente,

Timpul şi spaţiul dintre noi absente

Nu poţi fi tu cel care face fente

Ştiind că eu trăiesc din sentimente,

De iluzii monumente...

Nu cer, nu vreau s-aud de argumente

Şi de idei, gânduri demente

Că dragostea e din sertarul condimente,

De la departamentul asistente,

Că este lux de visuri imanente.

Nu vreau la ipocriţi abonamente,

Ci din iubire sa-mi plătesc la viaţă rente.

Acestea sunt din cele inerente,

Hai să fim pentru suflet alimente,

Să ne iubim literalmente!

Cântă-mi...

Cântă-mi să dansez,

versurile purtându-mi trupul,

o incantație să creez

până se va ivi potopul...

Atingerea de flăcări prin ger,

ager plutind, neputincios, să-ți cer

ceva-ul înglobat — al meu reper,

doar la două acorduri mai sper.

Golește-mi mintea de idei

prin furtuni lăuntrice,

cu vocea ta, de vei

veni alungând vremi excentrice…

Cerne cerneala pictată pe piele,

încat să îngrop cicatricile,

cu citrice stropind alcoolul aruncat

în focul dintre iele.

Pe piatra drumului pe care-am alunecat,

spre o milă am visat liber,

locuri si lacuri sub umilul cer;

în plin delir, legat lângă tine prefer

perfectul prezent în suflet privindu-mi...

Cântă-mi...