O POVESTE PENTRU TINE -continuare-
O altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor
at....Merg să-l
caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc Dealul Oarbei ,cobor o
vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..
ce mă fac ? Am început să urlu de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa
până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit stăpânul foarte mirat .
-Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un
câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?
Acum mă bucur că am și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.
Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.
Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt
de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .
- Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!
Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!
De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,
poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.
Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la
amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu
înțelegeam tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n
ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să
creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de
frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.
Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem
destule probleme...Atos și Țiganu adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile din
curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?
În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele
geți voi tot? MERITAȚI O RECOMPENSĂ?
Poezii din aceiaşi categorie
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler
— Doctore, doctore! Vino!
Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.
— Doctore, doctore!
Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.
— Tanti Crina!
Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:
— Știu totul. V-am văzut.
— Ce tot spuneți?
— V-am văzut doctore. Cu Iulia.
— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.
— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.
Doctorul Gabriel deveni mai atent.
— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.
— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.
— Iulia o să plece când se va face bine.
— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.
Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.
— Ce vrei să faci, Iulia?
— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.
— Eu nu te-am ajutat?
— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.
— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.
Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.
— De ce, doctore?
— Pentru că viața ta nu mai este un secret.
Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.
— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.
Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.
— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.
— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?
— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.
— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?
— Sora mea are nevoie de mine.
— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.
— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.
— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.
Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.
— Citește-mi foile, Iulia!
— Nu vreau.
— Este Iulia sora ta?
Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.
— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.
— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.
Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.
— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?
— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.
— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.
— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.
— Și Iulia, fata noastră?
— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.
Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.
De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.
— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.
Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.
— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.
— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.
— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.
— Iulia, noi nu avem nicio fată.
— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?
— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?
Vuietul creștea tot mai mult.
— Unde este Iulia, doctore?
— Cred că este în peșteră.
— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.
— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.
Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.
FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,
Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de marmura si lucirile metalice purtând pe frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert, ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,, toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund, dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata, cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.
Nu stia sa atinga inima decit strivind-o
" Viata noastra nu incepe in clipa in care ne nastem ci cu noua luni inainte. Asa si in cazul mortii. Unii dintre noi "mor" cu mult inainte de a muri."
Nicu Nicolaescu
Si multe persoane am intalnit la viata noastra. Unele au plecat ( fiind asemeni calatorilor in gara de tren)... altele insa vor ramane in viata noastra... incalzindu-ne sufletul cu prezenta lor. Pentru unele vom simti doar simaptie, unii ne vor fi prieteni apropiati, pentru unii vom simti dragoste pe moment... iar pentru unii... o dragoste... nebuna... care ne face sa mutam pana si muntii din loc.
Si... tipic societatii noastre... vom fi atrasi mai intai de toate de aspectul fizc. Vor fi persoane de o frumusete rara...incat frumusetea sufletului lor... te va interesa cel mai putin. La inceput, vor fi gentile... te vor face cel mai important(a) in viata lor. Vor cuceri noi si noi teritorii in sufletul tau. Si astfel... vor ajunge pana in adancul sufletului tau... ajungand pana la inima ta.
In acele momente, vei fi atat de fericit(a) incat vei avea senzatia ca dormi. Si iti vei pisca din cand in cand pielea de un roz palid. Vei simti putina durere ce te va asigura ca nu e un vis. Vei fi atat de fericit(a). Dar nu va dura atat de mult. Si nu vei sti... fiind cu capul in nori.
Persoanele cu chip angelic, ti-au fost alaturi... au fost "gentili" cu tine avand un anumit scop. Iar din moment ce nu s-a realizat, sau invers... ti-au facut din mana si au plecat.
Vei fi in pragul disperarii. Vei avea ochii plini de sare... un dor in suflet. Vei lasa absolut totul la o parte pentru ca fara ea... iti merge prost. Oricat de mult efort nu ai depune... nu vei mai fi acelasi om de succes.... acelasi om fericit, dar.. vei ramane acelasi om indragostit... de frumos... Vei ramane acelasi om indragostit de candva. Vei lasa absolut totul la o parte... si o vei cauta. Pentru ca e antidotul tau.... casa sufletului tau.
O vei cauta... mult timp. Iti vei abandona absolut toate planurile, chiar de stiind ca risti cu succesul tau. Cu lacrimi in ochi iti vei zice:Pentru ce mie faima... si admiratia tuturor daca nu am persoana draga sufletului aproape? O vei cauta si... nu o vei gasi Iti va lua mult timp. Dar nu vei renunta nicicum. In fiecare dimineata te vei trezi cu dorinta de a o cauta... de a o gasi. Voluntar, iti vei abandona absolut toate planurile... chiar de stiind ca esti atat de aproape de victorie... victoria mult asteptata. O vei cauta crezand ca si... ea suspina dupa tine si ca la aparitia ta, totul va reveni la normal. Te va cuprinde. Si iti va jura ca iti va fi alaturi tot restul vietii.
O vei cauta mult timp... si o vei gasi in sfarsit. O vei gasi bine dispusa... fericita... cu altcineva. Si nu va fi deloc incantat(a) sa te vada acum. Dar va vorbi cu tine. Mai bine zis, iti va arunca cateva cuvinte si atat: "Nu esti persoana potrivita. Intalnirea noastra a fost o greseala. Greseala vietii". Iti va rosti totul in graba si, va pleca. Te va lasa... stingandu-te incetul cu incetul. Si, singura te vei intreba mirat(a): "De ce il (o) iubesc atat de mult?
Te vei retrage din viata persoanei, chiar de vei tine mult la ea... uneori prea mult. Iti vei urma drumul vietii... mai sumbru de asta data... mult prea sumbru.
Te vei bucura ca a aparut in viata ta. Te vei bucura ca ai cunoscut adevarata iubire. Dar cu ce pret?
Si te vei stinge. Pe zi ce trece. Si iti vei aduce aminte de Nicu Nicolaescu cum zicea: Viata noastra nu incepe in clipa in care ne nastem, ci cu noua luni inainte. Asa si in cazul mortii. Unii din noi "mor" cu mult inainte de a muri.
PĂRINȚII - UN ALTAR AL IUBIRII
LA ALTARUL CU IUBIRE FIECARE REVENIM…
Pe un drum lung am venit să-mi revăd părinții și casa cu liliacul străjer lângă cerdac.
Îi îmbrățișez simțindu-le bătăile inimii de bucurie că am venit, îi întreb ce mai fac , cum se simt, apoi le aud glasul domol:
- Suntem bine, nu-ți face griji. Dar tu, ești sănătos, nepotul, nora Lidia sunt bine? La serviciu cum este, te-ai învoit?. Noi ți-am pregătit ceva bucate să iei cu tine,printre care și dulceață de nuci, așa cum ii place nepotului Cozmin. Drumul cu mașina te-a costat mult , vrem din economiile noastre să-ți dăm ceva bani pentru benzină.
- Dragii mei, noi suntem bine. Bucatele pregătite, vă mulțumesc și le iau cu drag, dar banii păstrați pentru voi, știu că vă este pensia mică…De aceea eu v-am adus ceva bani să vă mai rezolvați din nevoi.
Bătrânii se privesc unul pe altul :
- Mulțumesc băiatul mamei , îi vom păstra, dacă ne ajută bunul Dumnezeu să mai trăim ,ne cumpărăm în toamnă lemne,tare s-au scumpit si oasele noastre nu mai pot să stea in frig.
Am simțit dorința iar să-i îmbrățișez…Zilele în care am rămas lângă ei, mai mult am vorbit din priviri și îmbrățișări.
- Doamne! O minune sunt părinții! Îți mulțumesc că mi i-ai dăruit . Timpul a trecut repede. La plecare amândoi îmi repetă să mai vin, să vină și nepotul și nora Lidia, poate atunci va fi înflorit liliacul, florile care-i plac ei.
Ținându-le mâna lor în mâna mea le-am spus că vom reveni așa cum obișnuim de sfânta sărbătoare a Învierii. Un zâmbet, ce-i întinerea, le-a înseninat fața. Tata si mama, ajutați de baston merg de la poartă spre cerdacul casei să privească de acolo mașina care încet,încet se-ndepărta …
Cu glas domol, bătrânul murmură: Drum bun dragul tatei, să te ajute Dumnezeu.
Doamne ce mult ne iubești
Frumosul , zilnic ni-l dăruiești
Chiar dacă întunecat e cerul
Cu stele ni l-ai luminat,
Chiar dacă negru e pământul
Pentru noi cu flori l-ai colorat,
Chiar și pe cruce însângerat
Pe omeni, totuși i-ai iertat…
Chiar dacă uneori ne dojenești
Și-atunci…Și-atunci Doamne, ne iubești…
Mă apropiam de casă și-n gând încă mai aveam îmbrățișarea și privirea lor la plecarea mea…Am oprit mașina să citesc în calendar când este sfânta zi a Învierii și câte zile mai sunt până atunci.
Lidia si Cozmin m-au primit bucuroși, întrebându-mă ce fac bunii și dacă le-am spus că de sărbătorea Învierii, vom veni toți trei la casa cu cerdac și liliacul străjerul ei…
Dulce Septembrie
Ceea ce sunt in suflet sângele-mi,
niciodată nu va putea lega.
Ceea ce vreau sa fiu trupul niciodată
nu-mi va putea nega!
Totusi umbrele aruncate asupra sinelui
meu nu le pot alunga,
Sunt umbre ce vin din sânge încercând
a ma constrânge.
Nu îmi amintesc cum a început totul,
știu doar clipa prezenta.
A fost un vin lung si l-am uitat deja,
nu am fost atenta!
M-am trezit intr-un labirint
încercând sa fiu orienta.
Pare a fi o capcana a sufletului
unde nu ma simt iubita.
Sangele îmi este străin si sufletul incolor.
Oooo dulce Septembrie,cât îmi e de dor!
Sa îmi fi alături la tristete
sa ma înveți pe viitor,
Ca nimic pe lumea asta
nu este întâmplator.
Învață-ma ce trebuie sa știu si
da-mi lecțiile vieții,
Sunt curajoasa,ma voi lasa prada tristetii!
Alaturi de tine am cunoscut
valoarea frumuseții.
De fiecare data când am căzut,
m-ai ridicat mai sus ca toții.
O camera cu patru pereți goi si
o usa fără de viitor.
Un geam bine zidit care nu-mi
arătată promițător.
Sa fie oare coșmarul vieții mele sau
ceva ce-mi e de ajutor?
Sufletul îmi plânge si nimeni
nu îmi e martor.
Patru femei cu semne distincte
si un lacăt ce ma minte.
Ceea ce ne leagă pe noi sigur
nu ne face sfinte.
Diferenta dintre noi va răscolii
si morminte!
Arbore genealogic ce nu poate
fi descris in cuvinte.
Sunt o visătoare,ceva rafinat,
tăcerea.
Caut sa fiu singura sa îmi
cunosc plăcerea.
Gandul îmi zboară,vreau sa
înțeleg mareea!
Intr-un astfel de loc sufletul
îmi va cunoaște pieirea
Ce-mi oferi tu mie viata de ma
lași așa in ceata?
Cat de adânc vrei sa ma porți in
al meu suflet condamnata?
Unde vrei tu sa ma duci,
sa ridic o fortăreața?
Sa ma apar de cei dragi si sa
nu-i mai văd la fata?
Cat de dulce e durerea când îmi
areti tu si puterea!
Da-mi valoare la suspin si voi
rupe si tăcerea.
Cuvintele-mi pot fi mai dulci poate
chiar ca si mierea,
Dar nu vor fi aici ca sa le simtă adierea.
Eu iubesc pana ma doare si voi
fi aceeași oare?
Alta zi alta poveste,dimineața,pe răcoare.
Asteptam cu toții noul răsărit de soare,
Dar știm ca intr-un final
orice floare moare.
Vino din nou Septembrie si
lasă-ma sa plâng!
Dintr-un vis parca uitat lacrimile
sa le strâng.
Lectii de viata si moarte,cine sunt
ca sa le alung?
Am nevoie de cunoștința ca sa pot sa înving.
Nimic nu-i mai bătut in cuie decât
propriul meu destin,
Gândind spre viitor numai cu
dragoste si suspin.
Caut rodul timpului si cu el
vreau sa ma alin.
Va trece orice dilema despre
grupul meu sangvin.
Având in vedere ca poezia"Dulce Septembrie" am scris-o după o pauza lunga si ca m-am folosit de ajutor in găsirea rimelor,o voi lasă in categoria proza. Am făcut mai mult un exercitiu cu aceasta poezie,a fost doar de încălzire pana mi-am dat seama ca nu am nevoie de ajutor in găsirea rimelor. Restul poeziiilor mele sunt autentice ,scrise de mâna si au fost scrise aproximativ acum un an.M am decis sa le public si sa continui sa scriu. Cu toată sinceritatea. Vanessa
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Alte poezii ale autorului
DANIEL part .3
Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit ,mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale
și m-am dus acasă. La casa cea nouă .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea cina când
ziua se îngâna cu noaptea .Luna se ridicase binișor ,iar cântecul greierilor se auzeau în surdină.
Era ceva nou pentru noi O liniște plăcută ,doar câte un lătrat de câine venea dedeparte.Somnul
a venit pe nesimțite ,ușor și odihnitor..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai avut timp să
plângă ,sau nu am mai văzut noi. Mama a devenit puternică, hotărâtă ,și s-a luat la trântă cu toate
problemele ce-i ieșau în cale La prima vedere părea o femeie firavă ,dar de unde a luat atâta curaj?
A reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete!...
Zilele de vară se scurgeau pe nesimțite,se apropia toamna ,eu trebuia să merg la grădinița
di mijlocul satului ,unde am fost și am văzut-o cu prietenii mei .Mama începea pregătirile de iarnă ,
cu adunarea lemnelor de foc .La poarta noastră veneau mereu căruțe cu lemne pe care frații mai mari
le tăiau și le stivuiau în samaluc ferite de ploi și de zăpadă Urma pregătirile pentru școașă .A veam nevoie
de uniforme ,încălțăminte și rechizite .Sfătuită de alte mămici ,mama a obținut ajutoare de la o fundație
care sprijinea familile defaforizate.
Mama era un argint viu iar noi o ajutam fiecare după puterile noastre ,tata ar fi fost mândru să ne vadă
cum ne descurcăm. Ne -am implicat în toate treburile gospodărești: îngrijirea grădinii,,repararea gardurilor ,
tăiatul lemnelor,adusul apei de la Prut cu cobilița-acestea erau treburile băieților mari ,iar fetele o ajutau pe
mama în gospodărie : curat ,spălat și ajutor în bucătărie.La început oamenii ne compătimeau ,apoi când au
văzut cât de bine suntem organizați :muncim ,mergem și la școală ,mama ne învață să respectăum pe cei din
jur ,am căpătat și respectul tuturor.
Când frații mei au terminat cele opt clase care se făceau în sat ,au găsit ușor locuri de muncă .În zilele de
salaru ,veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamei ,care se bucura .De azi copii nu mai cumpărăm
pe datorie de la magazinile din sat .Tudorel,fratele mai mare ,era ajutor de tractorist la nenea Octav ,șeful asociației,
iar Gabriel ajuta la sera de legume de lângă pârâul din vale. a domnului învățător.
VOUĂ
Vin ades la voi în gând
Când dorul se strecoară
Stați cuminți ,frumoși și tineri
Pe perete într-o ramă.
Mă sfătuesc cu voi
Când greul vieții
Îmi dă iar târcoale.
NEVOIA IUBIRII
Drapată în mantie neagră
Răpusă de raza luminii
Umbrită de norii din zare
Martor pe marea albastră,
Bogată-n speranțe și vise
Umană cu torțe aprinse
Nevoia iubirii mă cheamă.
Pe undele iubirii
Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,
Căci pulberea-i trecută prin viacuri
Drept hrană pe glie și semn tuturor:
Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde
Sufletul neamului meu răbdător .
Cine socoate și azi poate spune
Câți nori și negre furtuni
Pământul acesta le poartă în spate
Că azi, nu mai crede în minuni !...
Dar ceva tot a rămas:
Dragostea de popor și de glie
Azi mai mult ca niciodată,
Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu
Căci asta se poae!...
TOAMNĂ DE NOIEMBRIE
În parcuri și pe alei
A ruginit frunza de tei.
Florile-s nedumerite
De brumă acoperite
Ploaia -i rece,parcă doare
Unde-s zilele cu soare?
Unde-s cântăreții dragi?
Goale cuiburi prin copaciț
Tot e trist și înnorat
Soarele le-a abandonat.
Dimineața cade bruma
Tot ce-a fost viu a murit
Va ierna cin nou natura,
Gâzile au adormit
POEZIA MEA
Poezia mea ce este?
Poate o tristă povește
Poate sunt neînțeleasă.
Poate adun nectar din flori
Orbită doar de culori.
Poate vreau să pun în ea
Luminița dintr-o stea.
Poezia mea ce este ?
Poate fi ce-am voit eu
Să trăiesc întens prin ea
Pân-ce Domnul m-o chema.