Despre cifre și cuvinte

Dintotdeauna am fost fascinat de cultura asiatică, având o afinitate deosebită față de scrierea chinezească. Nu știu de ce, dar caracterele complicate, răsucite, întortocheate, m-au atras dintotdeauna și mă atrag în continuare în lumea lor. 

Desigur, chiar neștiind să le descifrez, am început de-a lungul timpului, să adun tot felul de scrieri, mici bijuterii de înțelepciune asiatică, scurte poeme, sau chiar caractere unice care pot exprima o idee amplă, ce a fost "înghesuită" într-o singură trăsătură de pensulă. Cred că tocmai de aici izvorăște uimirea mea: cum se poate să exprimi o idee întreagă scriind doar un singur caracter pe hârtie? Iar altcineva, dintr-o privire, să deslușească ideea prinsă în acel tipar răsucit!

Așa am întâlnit cel mai complex caracter chinezesc, "huang", care, pentru cine cunoaște acest tip de scriere, înseamnă: "Ploaia a căzut pe câmp ca să hrănească pământul, dragonul s-a înălțat către nori și s-a întors către palatul ceresc, iar cei trei phoenicși l-au urmat îndeaproape, iar vântul de munte a suflat printre doi munți, speriind o pereche de elani care aleargă în jur." 

Mi-am "tradus" în minte însemnătatea lui, și-am înțeles că zeii celești sunt milostivi cu pământul, trimițându-i ploaie rodnică și hrănind întreaga făptură, atunci când "dragonul" - care poate fi chiar însuși împăratul - s-a înălțat către nori, către raiul ceresc. El a fost urmat îndeaproape de cei trei "phoenicși" - însuși împărăteasa și două dintre concubinele împăratului - care l-au însoțit pe acesta, înălțându-se pe o pală de vânt ce, șuierând printre doi munți, a speriat o pereche de elani: urmașii împăratului care își jelesc pierderea înspre cele patru direcții cardinale, în lacrimi la fel de rodnice ca cele ale ploii celeste... 

Poezie curată. O întreagă scenă descrisă cu un singur caracter! Pentru occidentali, este greu, spre imposibil, măcar să încerce să înțeleagă acest gen de lucruri. Pentru ei, exprimarea unei idei, sau a unei scene, înseamnă efort de cuvinte, pentru orientali înseamnă efort de gândire prealabilă pentru a scrie ideea în caractere cât mai puține... și cu siguranță chiar nu poate fi vorba de risipă de hârtie, fiindcă tot asiaticii au inventat-o!

Și uite-așa, mai în glumă, mai în serios, m-am gândit să încerc să scriu... caligrafie chinezească! Mai întâi, după ore de căutare asiduă, am găsit un magazin online care comercializează papetăria trebuincioasă. De acolo am achiziționat un set complet special pentru scriere caligrafică, dotat cu trei pensule de scris, făcute din lemn de bambus și cu păr fin de nevăstuică, tub de cerneală neagră sumi, realizată dintr-o pastă uscată de fum de lemn, călimară din porțelan, pad din piatră pentru obținerea cernelei negre prin amestecarea unui strop de apă și cu tubul de cerneală, toate în cutia lor învelită în mătase de culoare bleumarin. Dar cel mai greu a fost să obțin celebra hârtie din orez pentru scris caligrafic, hârtia de Xuan...

Este o seară liniștită de vară... Cu geamul întredeschis, perdeaua transparentă se mișcă ușor, legănându-se în briza înserării. În aer se simte aproape palpabil, așteptarea acestui moment unic: întind hârtia de orez, o fixez la capete să nu alunece, iau pensula, îi înmoi vârful în cerneală, și... întind ușor prima tușă, ținând seama la modelul caracterului chinezesc "huang"...

Încet, încet, în fața mea, liniile par a se scrie singure, întretăindu-se unele cu altele, într-un joc de-a v-ați ascunselea, timpul pare a se opri în loc și mă gândesc că poate am mai scris același caracter, într-un alt loc, într-o altă viață...

Și pentru un moment am ridicat pensula de pe hârtie în aer: tușele negre și sinuase începeau să se usuce, strângând în riduri fine hârtia pe care strălucea caracterul chinezesc. Undeva, dintr-un trecut îndepărtat răzbate un loc vechi: la marginea unui crâng verde de bambuși, pe o masă joasă, kang, un bătrânel adus ușor de spate, mustăcea în barba-i rară, trasând același semn ancestral, care spunea o poveste...

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.

    Ridicaţi spre cer pocalul, 
    şi sorbiţi pân' la final, 
    elixirul tinereţii cu al roşului rubin, 
    după care-acum suspin!
    
    Haide, vino, dragă fată, 
    şi-mi aşază iar pe masă, 
    la o singură lumină, 
    tremurată de de feştilă, 
    un festin, 
    pentru-n pelerin, 
    călător pe-ntreaga mare, 
    cu sufletul în declin.
    
    C-am venit, cu mic, cu mare, 
    de la mare depărtare, 
    să-ţi punem o întrebare:
    "- Mai ai vinul spaniol?"
    
    Uite, am ridicat paharul,
    transparent, murdar şi gol, 
    şi aştept să fiarbă-ntrânsul, 
    elixirul cel creol...

    Plângeau copacii goi, de frunze ce cădeau, 
    Ca nişte lacrimi vii, ce-n moarte se treceau, 
    Iar norii disperaţi s-agaţă-n ceruri, grei, 
    Umplând cerneala ploii ce-adastă în condei... 
    
    Învolburat şi trist, îmi pare vântul plin, 
    Ce-amestecă în jale parfumul de pelin, 
    Izbind cu ură-n poarta umilă a casei mele, 
    Un maldăr de noroi şi de senzaţii grele...
    
    De darabana ploii, m-ascund pe după geam, 
    Să stau s-ascult în pace, acest superb “program”, 
    Pândit mereu de-acelaşi, de-acum banal plictis, 
    Ecoul ploilor trecute, pierdute în abis… 
    
    Eu am ales ca ora asta lungă, să mi-o petrec uşor, 
    Cetind o carte veche, într-un plăcut decor, 
    De mi-au crescut, în floare, sub degete culori, 
    Ce-au stins amurgul serii, în ţipăt de cocori...

    În orizontul împlinit spre sângeriu amurg, 
    Cârduri de paseri repezi, lin, se scurg, 
    Dansând frenetic pe un cer fără culoare, 
    Urmând supremul razelor de soare... 
    
    De nicăieri, săgeţi întunecate le izbesc în plin, 
    Necântărind secundele-ncărcate cu venin: 
    “O, ce noroc pe mine-n astă seară, 
    Să prind câte-un lăstun în fiecare gheară!” 
    
    Într-un final străluminat în flori de soare, 
    Ce-a şters tăcerea lacrimii din zare, 
    S-a auzit, ca dintr-o mare azurie, 
    Prea-plinul cântului de ciocârlie... 
    
    O, tristă vară, ai murit în frunze pale, 
    În umbra norilor ce s-au trecut agale, 
    Lăsând în urma ta acele pagini goale, 
    Măsura visurilor mele-acum banale… 
    
    Dă-mi Doamne lacrimi ca să plâng, 
    Aşa cum plânge pasărea în crâng, 
    Să îmi alin durerea şi aleanul, 
    Dă-mi Doamne zbor să îmi înec amarul...

    Cifrele roșii dansează încet
    Cernind nisipul fără regret,
    Secundele curg în minute și ore,
    Zorii se nasc în fâșii incolore.
    
    Simt cum visele mi se destramă,
    O nouă zi e-împletită în dramă,
    Actori cenușii se perindă prin umbre,
    Ca niște strigoi cu privirile sumbre.
    
    Pustiul din mine se cască adânc,
    Mă lepăd de piele și vreau s-o arunc,
    Cuvintele mele se transformă în praf,
    Să-mi urlu rărunchii și-al meu epitaf.
    
    Zile și nopți s-au târât iarăși prin mine,
    Fără vreo urmă, fiindu-mi străine,
    Cu ochii goliți de spaimă și calm,
    Te-aștept ca pe-o rugă, te-aștept ca ca pe-un psalm.
    
    Fără motive, din răni, îmi curge lumină,
    Aripile mele din ceară cad în ruină,
    Din turnul de sticlă m-am prăbușit,
    Infernul din mine-i desăvârșit.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Il miglior servizio di ristorazione

(ironicamente)

È venerdì sera, è tardi, siamo troppo pigri per cucinare. Cosa c'è di più gustoso di una pizza Quattro Stagioni? Guardiamo la tavoletta, la selezioniamo cliccando su "Aggiungi al carrello", scegliamo la salsa e una porzione di patate fritte. Detto ciò premiamo su "Effettua l'ordine", inseriamo l'indirizzo, il numero di telefono , scegliamo il metodo di pagamento. Aspettiamo sbavando, diventando sempre più affamati, guardando le foto delle bellezze che mostrano. A casa siamo emozionatissimi, invece da tempo al ristorante sono arrivati una serie di apprendisti cuochi. Non sanno cucinare, ma sono andati ad imparare da chef con decenni di esperienza. Gli errori di qualsiasi tipo vengono perdonati perché sono all'inizio e perché solo commettendo errori impareranno. Non importa quante volte commetterebbe un errore, che magari brucerebbe la padella, il piano cottura, tutta la cucina o solo la cucina e il bagno che comunicano attraverso un muro divisorio. Così riceviamo chiamate su chiamate in cui lo chef si scusa che il contenitore del vin brulè si è rotto, che la pizza è troppo cotta, che non è stata lasciata cuocere abbastanza, che il formaggio si è spalmato troppo, che non ha aggiunto pomodori e funghi , che non hanno messo le uova di quaglia (è un po' una pizza dietetica), che non hanno aggiunto la salsa tzatziki nel menu, che hanno dimenticato la dose di Pepsi Twist al limone, che i krapfen glassati al limone non erano non è fatto molto bene cioccolato e altro...

Annoiato da tante spiegazioni (non volevo nemmeno una spiegazione, volevo solo del cibo), ho detto gentilmente al rispettivo chef che avrei voluto che il cibo fosse ordinato entro le 12 di sera, avrei ordinato verso le 7 di sera. Il cuoco capì, prese gentilmente gli apprendisti per l'ala e li mandò a casa che aveva un ordine da preparare.

In questo modo, verso le 23:45, un ragazzo è arrivato in bicicletta nei pressi dell'isolato, mi chiama e mi chiede se sono a casa (dove altro potrei essere a quell'ora tarda?, al mercato?, in riva al mare sulla scogliera?, dico sul serio, dove altro potrei essere ad aspettare una pizza, congelata o bruciata, che importa?), gli ho detto che ero a casa, ma gli ho chiesto di usare l'ascensore e andare di sopra. È arrivata, ho pagato, ho preso la pizza con tutto il resto che avevo chiesto e ho aperto la scatola.

La pizza era in realtà un Happy Meal Quattro Stagioni che aveva un giocattolo incluso oltre a quello che avevo ordinato. Ha fatto un menù per bambini perché gli alunni avevano consumato tutto l'impasto per imparare a fare la pizza e quello era tutto quello che rimaneva.

La pizza era buona, dopo tutti i nervi e le preoccupazioni è valsa la pena aspettare, anche se era una porzione per bambini.

Uite, acum stau și privesc înapoi la cele ce s-au trecut. Nu cu regret, ci cu acea nostalgie care apare când timpul nu mai cere socoteală, ci doar trece. Iar în trecerea lui, n-a iertat pe nimeni. Nu m-a iertat nici pe mine...

Anul este pe sfârșite și este momentul să trag linie și să-i socotesc, plusurile și minusurile. Au fost multe de ambele părți, dar neîndurătoarea balanță parcă tot înspre minusuri atârnă...

A fost un an greu, care a lăsat riduri mai adânci decât alții, cu provocări ample atât în plan personal și emoțional, cât și în plan profesional, dar - slavă Domnului! - chiar mă bucur că va trece...

Acum, la final, cu migală, le-am pregătit pe toate. Creuzetul minții mele a fost la fel de flămând ca întotdeauna, gata să topească totul. Din forja aceasta s-au născut cuvinte - turnate apoi în formele gândurilor mele.

Un iureș, constant, întrerupt doar de somn, năvalnic, greu de stăpânit, un torent care șterge totul în cale, dar care îmi confirmă un singur lucru: trăiesc. 

Și da. Sunt împăcat cu mine însumi. Vocea mea m-a adus aici - în acest loc, la acest moment - înalt, fără frică, cu fruntea spre cer, respirând aerul curat al propriilor mele cuvinte.

Mi-am auzit și ascultat sufletul, care mi-a grăit într-o limbă pe care numai eu o pot înțelege. Am tradus în cuvinte înțelesuri pe care numai eu le-am simțit și trăit, ignorând vocile străine care, poate, și-au propus să mă descurajeze în parcursul meu…

Am realizat astfel că aripile mele au prins contur și că pot zbura, fiindcă blestemații, odată izgoniți, au lăsat în mine spațiul necesar visării.

Și am mai înțeles că penele aripilor mele sunt tocmai cuvintele mele. Cum am putut trăi până acum fără ele nu știu. Dar știu că, odată eliberate, voi continua să le scriu, să le pun în ordinea aripilor mele, căci voi a zbura acolo unde încă nu am ajuns…

Și dacă zborul meu, cuvintele mele, mă vor purta acolo, undeva pe țărmul sufletului tău, primește acest zbor ca pe un dar - născut din durere, din suferință, uneori din prea-plinul ființei mele. Fiindcă, în cuvinte, tocmai pe mine m-am pus, pe mine m-am turnat, literă cu literă, pas cu pas, ecou cu ecou…

Privind înapoi, le-am văzut pe toate prin câte am trecut: furtuni, zbateri, răni și ecouri. Dar am văzut și luminile care au rămas, strălucind în cuvintele mele, în aripile pe care le-am întins și în spațiul pe care l-am creat în mine pentru zbor și pentru visare. Știu că unele flăcări vor mai arde, căci unele cuvinte mai așteaptă să fie rostite… Dar nu mă tem. Pentru că acum pot zbura, iar zborul acesta, înalt către cer sau adânc în genuni, e al meu și nimeni nu mi-l poate interzice.

Articolul 76 — Cele Zece Porunci

(1) Cele Zece Porunci date lui Moise constituie un reper moral fundamental pentru tradiția creștină.

(2) Ele cheamă omul la respectarea lui Dumnezeu, a părinților, a vieții, a familiei, a proprietății, a adevărului și a bunurilor aproapelui.

(3) Poruncile trebuie înțelese împreună cu chemarea la iubire, milă, dreptate și responsabilitate.

(4) Respectarea poruncilor nu trebuie transformată într-un motiv pentru a urî sau agresa o altă persoană.

Articolul 77 — „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”

(1) Creștinul este chemat să Îl recunoască pe Dumnezeu ca fundament al credinței sale.

(2) Credința creștină este monoteistă și mărturisește un singur Dumnezeu.

(3) Creștinul trebuie să își păstreze credința fără să recurgă la violență împotriva celor care au alte convingeri.

(4) Diferența religioasă nu justifică persecutarea, lovirea sau uciderea unei persoane.

Articolul 78 — „Să nu-ți faci chip cioplit”

(1) Creștinul este chemat să nu transforme lucrurile create într-un substitut al lui Dumnezeu.

(2) Credința trebuie să fie îndreptată către Dumnezeu și nu către lucrurile materiale.

(3) Respectarea acestei porunci trebuie făcută prin credință și conștiință, nu prin forțarea altor persoane.

(4) Nimeni nu are dreptul să distrugă prin violență bunurile altuia doar pentru că nu este de acord cu semnificația lor religioasă.

Articolul 79 — „Să nu iei numele Domnului în deșert”

(1) Numele lui Dumnezeu trebuie tratat cu respect.

(2) Creștinul nu trebuie să folosească numele lui Dumnezeu pentru minciună, manipulare sau înșelăciune.

(3) Nimeni nu trebuie să pretindă în mod fals că vorbește în numele lui Dumnezeu pentru a obține putere asupra altor persoane.

(4) Credința trebuie mărturisită cu sinceritate și responsabilitate.

Articolul 80 — „Adu-ți aminte de ziua odihnei”

(1) Creștinul este chemat să acorde timp rugăciunii, odihnei și vieții spirituale, potrivit tradiției confesiunii sale.

(2) Odihna trebuie să contribuie la echilibrul persoanei și al familiei.

(3) Viața spirituală nu trebuie separată de responsabilitatea față de aproapele.

(4) Respectarea unei zile de odihnă religioasă trebuie făcută potrivit credinței fiecărei comunități creștine.

Articolul 81 — „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”

(1) Părinții trebuie respectați și cinstiți.

(2) Copiii sunt chemați să manifeste recunoștință și respect față de părinții lor.

(3) Cinstirea părinților nu justifică însă abuzul asupra copilului.

(4) Un părinte nu dobândește dreptul de a-și bate sau umili copilul.

(5) Responsabilitatea părinților include protejarea, educarea și îngrijirea copiilor.

Articolul 82 — „Să nu ucizi”

(1) Viața omului trebuie respectată.

(2) Omorul intenționat este incompatibil cu porunca „Să nu ucizi”.

(3) Ura, gelozia, răzbunarea și mânia nu pot constitui justificări morale pentru omor.

(4) Creștinul este chemat să apere viața și să caute pacea.

(5) În fața unui pericol, trebuie urmărită protejarea persoanei și oprirea violenței prin mijloacele disponibile și legale.

Articolul 83 — „Să nu fii desfrânat”

(1) Viața de familie și relațiile dintre oameni trebuie tratate cu responsabilitate, fidelitate și respect.

(2) Trădarea încrederii într-o relație nu trebuie folosită ca motiv pentru violență sau răzbunare.

(3) Problemele conjugale trebuie abordate prin dialog și responsabilitate.

(4) Nicio persoană nu trebuie constrânsă sau exploatată sexual.

Articolul 84 — „Să nu furi”

(1) Proprietatea și bunurile aproapelui trebuie respectate.

(2) Furtul și însușirea nedreaptă a bunurilor altuia sunt condamnate.

(3) Creștinul este chemat să muncească cinstit și să respecte bunurile care i-au fost încredințate.

(4) Persoana care a greșit este chemată să repare, pe cât posibil, prejudiciul produs.

Articolul 85 — „Să nu mărturisești strâmb”

(1) Creștinul trebuie să spună adevărul.

(2) Mărturia falsă poate produce nedreptate și poate distruge reputația unei persoane.

(3) Nimeni nu trebuie acuzat pe baza unor minciuni inventate cu intenție.

(4) Adevărul trebuie căutat cu discernământ și responsabilitate.

Articolul 86 — „Să nu poftești”

(1) Creștinul este chemat să își controleze dorințele și să nu transforme dorința pentru bunurile sau familia altuia într-o obsesie.

(2) Invidia și lăcomia trebuie combătute prin mulțumire și cumpătare.

(3) Bunurile aproapelui trebuie respectate.

(4) Dorința nu trebuie transformată în furt, înșelăciune, violență sau manipulare.

Articolul 87 — Porunca iubirii lui Dumnezeu

(1) Iubirea față de Dumnezeu constituie un principiu fundamental al vieții creștine.

(2) Iubirea față de Dumnezeu trebuie să se manifeste și prin respectarea poruncilor Sale.

(3) Credința nu trebuie separată de faptele bune.

(4) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu cu întreaga sa ființă.

Articolul 88 — Porunca iubirii aproapelui

(1) „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” constituie un principiu fundamental.

(2) Iubirea aproapelui înseamnă respect, ajutor, milă, răbdare și responsabilitate.

(3) Nimeni nu trebuie lovit, umilit sau exploatat în numele credinței.

(4) Iubirea trebuie demonstrată prin fapte.

Articolul 89 — Iubirea vrăjmașilor

(1) Creștinul este chemat să nu transforme dușmănia într-o justificare pentru răzbunare.

(2) Chiar și față de persoana care a făcut rău, trebuie evitată ura.

(3) Iertarea nu împiedică protejarea victimei și căutarea dreptății.

(4) Răul nu trebuie răsplătit printr-un alt rău.

Articolul 90 — Porunca privind iertarea

(1) Creștinul este chemat să ierte.

(2) Iertarea trebuie să fie sinceră și liberă.

(3) Nimeni nu trebuie obligat să accepte din nou o situație abuzivă doar pentru că i se cere să ierte.

(4) Iertarea poate fi însoțită de responsabilizarea celui care a greșit.

Articolul 91 — Fericiți făcătorii de pace

(1) Creștinul este chemat să contribuie la pace.

(2) Certurile trebuie oprite înainte să devină violență.

(3) Dialogul și împăcarea trebuie preferate răzbunării.

(4) Făcătorul de pace trebuie să urmărească dreptatea și binele tuturor celor implicați.

Articolul 92 — Condamnarea mâniei necontrolate

(1) Mânia este o stare care trebuie stăpânită prin discernământ și autocontrol.

(2) Mânia nu justifică lovirea sau amenințarea aproapelui.

(3) În timpul unui conflict, persoana trebuie să evite escaladarea situației.

(4) Creștinul este chemat la blândețe și răbdare.

Articolul 93 — Condamnarea geloziei

(1) Gelozia nu trebuie să devină posesivitate.

(2) Nimeni nu are dreptul să își controleze partenerul prin frică.

(3) Gelozia nu justifică urmărirea, amenințarea, lovirea sau răzbunarea.

(4) Încrederea și comunicarea trebuie încurajate în relațiile dintre oameni.

Articolul 94 — Condamnarea urii

(1) Ura nu trebuie cultivată împotriva aproapelui.

(2) Diferențele religioase nu justifică ura.

(3) Diferențele confesionale nu justifică violența.

(4) Creștinul este chemat să răspundă răului prin bine.

Articolul 95 — Condamnarea minciunii

(1) Minciuna intenționată care urmărește înșelarea aproapelui este condamnată.

(2) Creștinul trebuie să urmărească adevărul.

(3) În familie, în Biserică și în societate trebuie încurajată sinceritatea.

(4) Adevărul trebuie spus cu iubire și responsabilitate.

Articolul 96 — Condamnarea înșelăciunii

(1) Nimeni nu trebuie să obțină bani, bunuri sau avantaje prin fraudă.

(2) Înșelăciunea este incompatibilă cu principiul iubirii aproapelui.

(3) Persoanele vulnerabile trebuie protejate împotriva exploatării.

(4) Cel care produce un prejudiciu prin înșelăciune este chemat să îl repare, potrivit legii și responsabilității morale.

Articolul 97 — Condamnarea furtului

(1) Bunurile aproapelui trebuie respectate.

(2) Furtul nu devine acceptabil prin justificări religioase.

(3) Creștinul este chemat la cinste și muncă responsabilă.

(4) Ajutorarea celui sărac trebuie făcută prin milostenie și solidaritate, nu prin însușirea bunurilor altuia.

Articolul 98 — Condamnarea violenței

(1) Violența împotriva aproapelui este contrară principiului iubirii creștine.

(2) Bătaia, tortura, amenințarea și cruzimea trebuie respinse.

(3) Nicio persoană nu poate folosi religia pentru a justifica abuzul.

(4) Protejarea victimei și oprirea agresiunii sunt priorități morale.

Articolul 99 — Dreptul la o viață morală

(1) Creștinul este chemat să își conducă viața potrivit credinței, conștiinței și poruncilor lui Dumnezeu.

(2) Viața morală presupune credință, iubire, adevăr, cumpătare, fidelitate, dreptate și responsabilitate.

(3) Greșeala omului nu trebuie să devină motiv pentru disprețuirea persoanei.

(4) Pocăința, îndreptarea și repararea răului trebuie încurajate.

Articolul 100 — Fundamentul moral al Constituției

(1) Prezenta Constituție are ca principii morale fundamentale respectarea lui Dumnezeu, iubirea aproapelui, respectarea vieții, adevărul, dreptatea, pacea și responsabilitatea.

(2) Cele Zece Porunci constituie un reper moral important pentru prezenta Constituție.

(3) Învățăturile lui Iisus Hristos privind iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui constituie un alt fundament moral esențial.

(4) Niciun articol al prezentei Constituții nu trebuie interpretat ca o permisiune pentru violență, răzbunare, ură, înșelăciune sau exploatarea unei persoane.

(5) Toate drepturile și responsabilitățile prevăzute în continuare trebuie înțelese în lumina demnității persoanei umane și a chemării creștine la iubire, adevăr și pace.

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

- Kapa 1! Kapa 1! Kapa1! Recepție!

- Kapa 1, recepție!

Vocea robotică, gravă, cu inflexiuni  metalice, îl smulge din starea aceea aproape dureroasă de repaus și apăsă pe butonul albastru din stânga sa.

- Pregătește-te de aselenizare în câteva minute! Ți-am trimis deja coordonatele!

Kapa 1 aruncă plictisit o privire pe monitorul central.  Deasupra cifrelor apare și imaginea locației, o insulă minusculă în mijlocul Pacificului.

- Sunteți sigur că pot aseleniza acolo, recepție? întrebă el mirat.

- Da, îi răspunde vocea metalică scurt, ai să te convingi și singur, recepție!

Aflat într-o mișcare circulară de tatonare, Kapa 1 descoperă cum in***cenzure*** crește sub ochii săi în timp ce în difuzor reverberează un sunet ascuțit, emis, probabil, de  un doispozitiv radioelectric de ghidare, aflat la sol.

- Confirm! anunță el prin stație. Zăresc mișcări suspecte de trupe în zonă! Recepție!

- Stai liniștit, sunt de-ai noștri! Întrerupem deocamdată comunicațiile cu nava!

Kapa 1 nu pare prea bucuros de reîntâlnirea cu pământenii, după experiența anterioară, petrecută cu ani în urmă, dar nu se lasă copleșit de emoții. Execută calm toate manevrele de asenelizare, aducând Hydra pe locul semnalizat de dispozitivul acustic. În paralel, activează sistemul automat de autoapărare și de protecție pentru orice eventualitate. Îl recunoaște pe K5, un contursian de generație mai veche, care nu-și ascunde bucuria de a-l revedea.

- Credeam că m-ați uitat pe planeta aceasta nenorocită! zice și-l îmbrățișează cu afecțiune. Sunt la curent cu ceea ce vreți să faceți, dragul meu K1!

- Atunci poate îmi spui și mie, dragul meu K5, îi răspunde acesta, fiindcă eu habar n-am! M-au luat din mers!

K5 încuviințează din cap.

- Stiu. Generalul GX a plănuit totul în secret, peste capul lui K0! Misiunea ta este să consolidezi baza de pe insulă și să începi ocuparea Pământului.

- Avem o înțelegere cu pământenii, totuși! obiectă K1 nedumerit. Toată galaxia e cu ochii pe noi!

Saturnienii abia așteaptă să ne atace!

- De aceea trebuie să acționăm cu mare grijă din interior! Să pară o revoltă a terranienilor!

- Stii și cum?

- Nu, eu asigur numai logistica. De rest se ocupă Emiko, care a sosit ieri cu o mie de contursieni.

- Abia aștept să mă întâlnesc cu ea, sublinie K1, dar tot nu înțeleg de ce tocmai aici?

K5 ridică din umeri depășit.

-  Nici eu.

În buncărul său, aflat la o sută de metri sub pământ, frumoasa Emiko măsoară biroul de la un capăt la altul. O chinuie ușurința cu care acceptase misiunea aceasta riscantă, știind că era un act ostil, o încălcare flagrantă a tratatului de prietenie cu terranienii. Nu-l putuse refuza pe general, disciplina militară prevalase în fața rațiunii. Venise însoțită de o adevărată armată de mercenari, pe care, cu greu, reușise s-o disimuleze în peisajul luxuriant al insulei Kyushu. Experțiii contursieni aleseseră in***cenzure*** pentru frumusețea ei naturală și activitatea seismică neobișnuită, care îi interesa în mod special. Contase foarte mult și amestecul heteroclit al religiilor ( creștinism, islamism, budhism, iudaism, dar și altele, specifice spațiului american, australian sau asiatic, practicate sectar, într-o armonie greu de întâlnit în altă parte). Țârâitul soneriei telefonului o înfioară.

- Alo, da!

- Sunt K1! răspunde vocea de la celălalt capăt al firului. Aș dori să trec pe la tine!

- Bine ai venit K1! Te aștept!

K1 era ca și ea din noua generație, perfect adaptat la civilizația terraniană, foarte apreciată de contursieni, care trecuseră deja la structurarea lor organică, folosind un material biologic apropiat de cel al pământenilor. Nu reușiseră încă să dezlege misterul inteligenței terraniene, mult mai flexibilă decât inteligența lor artificială, dar configuraseră noile generații în așa fel încât să poată primi și alt fel de inteligență. Erika se simțise ciudat când îi auzise vocea, încercase o stare asemănătoare cu aceea de scurtcircuit, cu alt efect însă. Lasă telefonul în furcă și începe să măsoare camera de la un capăt la altul. Se gândește intens la ceea ce îi va spune, fiindcă se teme de reacția lui. Nu se așteptase ca generalul să i-l trimită pe K1, cunoscut ca fiind  un soldat redutabil, dar și un rebel incorigibil.

- Intră! se trezește strigând, auzind ciocănitul acela inconfundabil în ușă, care, curios, îi provoacă aceeași stare ca și puțin mai înainte.

.

K1 ezită o clipă înainte de a intra. O mai văzuse de câteva ori până atunci, schimbaseră și câteva cuvinte de politețe, însă nu stătuseră față în față mai mult de un minut. Îl mai surprinsese și inflexiunile neobișnuite ale vocii sale la telefon. În terminologia terraniana asemenea alterări de comportament se numeau emoții, iar ea părea să fie marcată de o asemenea stare, pe care el, personal, o înțelegea, aflându-se, la rându-i, în aceeași situație. Era ceva parazitar în softul său când se gândea la dânsa, așa cum auzise de la un terrarian îndrăgostit, care credea că-și pierduse mințile. Împinge ușa cu delicatețe. Erika stă în picioare în mijlocul camerei.

- Pot să intru? întreabă.

- Văd că ai și intrat! zâmbește ea, arătându-i un fotoliu. Ia loc!

- Mulțumesc! K5 mi-a spus că ai să-mi transmiți ceva?

Erika îi întinde ordinul semnat de general.

- E strict secret!

- Asta văd și eu, dar nu poartă semnătura Prim-ministrului!

- Prim-ministru nu știe nimic despre misiune!

- Foarte rău, din câte îl cunosc, n-ar fi aprobat niciodată invazia Terrei!

- Tocmai de aceea generalul vrea discreție totală. Si-a asumat personal această decizie!

- Mi se pare extrem de grav!

- Si mie.

K1 clătină nemulțumit din cap.

- Nu sprijin o asemenea inițiativă! Si n-am de gând să fiu discret deloc!

- Mă gândeam eu! oftează Erika, așezându-se pe un scaun. Va trebui să-i spun generalului!

- Sfatul meu e să-l informezi, mai întâi, pe Primul ministru. Te va ajuta enorm la proces!

- Îmi poți spune și cum? Întregul sistem de comunicații trece printr-o centrală GX!

- Transmiți de pe Hydra! Am linie directă cu Guvernul și Consiliu!

Erika îl privește neîncrezătoare.

-  Stii că toți soldații de aici ascultă de general?

- Generalul, îi răspunde K1, decuplând transmițătorul Alfa de la rețea, își asigură controlul asupra lor prin tine. Nu are altă posibilitate de a-i influența! Si, oricum, e prea târziu!

Îl urmează docilă, fără să înțeleagă de ce K1 merge tăcut, cu un pas înaintea ei. Este conștientă de faptul că supunerea, în sensul subordonării și ascultării, nu se regăsește în actul său voluntar, care excede softului, apropiindu-se de ceea ce teranienii numeau în termeni eufemistici judecată. În fișa ei tehnică nu existau specificații privind liberul arbitru, altă ciudățenie întâlnită la oameni, un fel de libertate de a alege în nume propriu, existau, în schimb, referințe stufoase la supunerea oarbă (față de ceva sau cineva).

- K1, recepție! se aude în receptor vocea consilierului I de la cabinetul Prim-ministrului. Spune, K1!

- Vreau cu Prim-ministru!

- Așteaptă!

Erika simte că i se taie picioarele.

- K0, recepție!

E chiar Prim-ministru.

- Vreau să fac un denunț! răspunde K1. Lângă mine se află adjunctul generalului GZ, care dorește să vă informeze asupra unui lucru extrem de grav!

- Ascult!

- GZ1, raportez! articulează Erika, luând microfonul stației de emisie-recepție în mână. Am în față ordinul 536 de la cancelaria generalului GZ, semnat de acesta, prin care mi se cere să ocup imediat Terra! Nu apar semnăturile dvs. și ale Marelui Amiral, Omega 3!

Urmează o pauză care părea că nu se mai termină.

- Contramandez ordinul! răsună în receptor vocea Prim-ministrului. Dă-mi-l pe K1!

- Ordonați! percutează K1.

- Te numesc comandantul flotei intergalactice, iar pe GZ1 adjunctul tău! Veți primi foarte repede

instrucțiunile și deciziile Marelui Consiliului!

Sunt atât de uluiți amândoi încât nu mai au timp să mulțumească, dar înțeleg graba Primului ministru de a închide brusc.

.

Rigiditatea softului o împiedică să-și manifeste recunoștința față de K1, deși simte o tensiune ciudată oscilând în memorie. Cedase și mai înainte acestei tensiuni, ascultându-i sfatul și nu greșise. Din contra. Scăpase de general, își păstrase postul, câștigase încrederea Prim-ministrului, devenind mâna dreaptă a lui K1, față de care simțea o atracție inexplicabilă. Ultimile îmbunătățiri aduse modelului digital de creier, vizaseră lărgirea marjei de agregare și interacțiune spontană între diversele faze ale gândirii electronice și comportament, după tiparul umanoid, unic în spațiul intergalactic, iar primele rezultate nu întârziaseră să apară. Ecranul instrumentului de control, fixat pe antebrațul Erikăi, îi relevă o creștere semnificativă a tensiunii în circuite, însoțită de o senzație intensă de căldură, altfel mai mult decât agreabilă.

- Sper că n-ai făcut public ordinul la nivelul trupei! zice K1, punându-i o mână pe umăr. K5 pare să știe ceva?

- El mi-a adus ordinul, domnule general! răspunde Erika fără să ezite. Trupa nu știe nimic!

- Foarte bine. Te-ai gândit ce facem cu ei? Înapoi nu-i putem trimite!

- Continuăm acțiunea de „implantare” la nivel mediu și înalt și asigurăm capul acesta de pod!

- Credeam că este asigurat?

- Mai e nevoie de tehnică și de oameni! Cam jumătate din ce avem!

- Nu-i prea mult?

- Nu, domnule general, în partea cealaltă suntem în grafic.

- Merg pe mâna ta! concluzionează K1, zâmbindu-i. Nu-ți ascund că mă aștept la represalii din partea lui GZ!

- Unitățile lui de comando acționează departe de noi! îl liniștește Erika. Numai dacă trimite un K2, neomologat!

K1 o privește mirat.

- N-am auzit de așa ceva!

- Se ocupă personal de crearea acestuia. Sau s-a ocupat!

- Este posibil să-l fi trimis încoace?

- Mai mult ca sigur. K2 acționază în afara oricărui protocol! De aceea am dispus o monitorizare de alertă imediat după discuția cu Prim-ministru!

Ecranul monitorului din biroul Erikăi crează impresia unei cascade. Mesajele de felicitare curg unul după altul din toate colțurile Universului. Nu era puțin lucru să preiei comanda celei mai puternice armate stelare în locul temutului GZ, a cărei poziție în ierarhia militară părea invincibilă. Concomitent, sosiră și ordinele de numire, semnate de Prim-ministru și președintele Marelui Consiliu.

- K5 mă anunță că generalul a fost arestat! îi comunică Erika, punând telefonul în furcă. N-a opus rezistență, dar nu se știe nimic destre K2!

K1 o privește fix în ochi.

-  Tu ce crezi?

- Stiu că avea întotdeauna un plan de rezervă. Nu m-ar mira să-l fi activat în ultima clipă! În concluzie, să ne așteptăm la ce e mai rău!

- Cât de rău?

- E greu de spus. Poate reactiva forțe secrete, păstrate undeva în rezervă! Apoi mai e K2, despre care nu știm nimic precis!

- Există ceva care să lucreze și în avantajul nostru?

Erika rămâne o clipă pe gânduri.

- Da, zice, spațiul și timpul! Oricât de aproape ar fi de Kyushu, mai degrabă de mâine n-au cum să ajungă aici!

Altcineva i-ar fi răspuns standard, „off work” sau „rejected question”, ca orice computer, care nu este programat să facă asocieri personale, Erika însă reușea acest lucru, apropiindu-se, ca și el, de altfel, de ceea ce teranienii numeau tulburare reactivă, referindu-se la existența unei boli ascunse, care debutează ulterior apariției ei. Nu de puține ori simțise nevoia s-o îmbrățișeze, dar își reprimase de fiecare dată acest imbold parazitar, nedefinit explicit în programul său de bază. Ceva greu de explicat se petrecuse în zona întunecată a memoriei sale, în corpul său amorf, construit ca un înveliș similar cu cel al oamenilor.

K1 se întinse în patul său de campanie, aflat chiar lângă Centrul de comandă, când auzise telefonul. Se uită mirat la ceas. Este trecut de miezul nopții.

- Am vești noi!

Recunoaște glasul Erikăi.

- Spune!

- Nu la telefon. Unde ești?

- Acolo unde m-ai cazat. Sunt pe  stand-by! Te aștept!

Era pe aproape, fiindcă sosi repede. În cameră nu existau scaune sau alte mobile în afara patului de dormit. K1 îi face semn să se așeze lângă dânsul.

- Să nu-mi spui că temutul K2 se află în bază!

- Nu, Marele Amiral ne informează că există informații potrivit cărora K2 ar fi în zonă, foarte aproape de noi, existând riscul să ne viziteze chiar în noaptea aceasta.

- Foarte bine, abia aștept să-l întâlnesc!

- In***cenzure*** este sub alertă generală! Nu are cum să treacă neobservat!

- Găsește el o breșă pe undeva, fu de părere K1, lăsându-și o mână pe umerii ei. Simte imperios nevoia să facă acest lucru, să-i atingă pielea catifelată neacoperită de rochia albă, fără bretele, care i se sprijină de sâni. Erika este atât de surprinsă încât nu reacționează nici după ce mâna lui îi mângâie sânii, poicioarele, zonele intime sau o întinde pe spate, alături de el, așa cum mai văzuse doar în documentarele video despre comportamentul terranian, lucru care, în mod curios, nu-i displace deloc. Conformația ei organică ( un fel de substitut al cărnii), ca și a lui, de altfel, necunoscută pe Terra, formată din țesuturi, nervi, vase, fibre, învelișuri, etc., copiind fidel structura corpului uman, reacționă într-un fel cu totul neașteptat, ca un corp viu, cum ziceau terranienii.

- K1, șoptește ea, lăsându-se copleșită de senzația aceea nouă, iubitule!

Pentru K1, cuvântul „iubitule” sună magic, iar actul spontan de posesie al femeii, privit prin ochii unui robot, dincolo de orice limbaj de programare, soft, cunoscut până atunci.

- Iubito! îi răspunde la rându-i în timp ce ușa de la intrare se deschide scârțâind, iar în prag îl zărește pe K2, care îl salută cu un zâmbet.

- Să trăiți, domnule general!

- Am impresia că ai încurcat generalii K2!

- Nici vorbă! Nu există decât unul singur.

K1 se uită lung la el.

-  Poți să-mi spui ce cauți pe aici?

-  Stii foarte bine, trebuie să te dezafectez și să preiau controlul bazei!

-  Nu pari prea motivat s-o faci?

- Nu.Umanitatea din mine cântărește mai greu decât imobilismul contursian, lucru pe care-l observ și la voi! De altfel, conveiețuiesc, ca să zic așa, cu o terraniană.

- Ai vreo explicație pentru acest lucru?

-  Universul e plin de surprize, domnule general!

Cu mulți  ani în urmă să fie două-trei sute de ani

prin părțile noastre ,una din îndeletnicirile oamenilor

era creșterea animalilor ,mai ales cea a oilor .Cine nu

a crescut  oi nu știe cât sunt ele de docile și de pe urma

lor ,omul  , folosea tot : din lână își făcea haine și zestre

laptele și brânza , carnea era hrana lor de toate zilele .

Creșterea oilor era meseria celor harnici ,îndrăzneți ,cutezători .

Nu este o muncă ușoară ,să fii mereu departe de casă ,

de familie .Din primăvară până toamna târziu ,erau pe drum .

          Trashumanța  de prin Ardeal , Oltenia ,a ajuns  și prin

părțile noastre pe malul Prutului În  satul acela vechi ,era o fată

orfană ,care nu avea nici un rost.Au cunoscut-o ciobanii și au

făcut-o părtașă la paza oilor pe timp de vară .Această întânlire

i-a hotărât destinul .Era fericită ,avea un rost ,oile o iubeau .

Câ era fericită  Că era fericită o descoperă ,cei care o descoperă

cântând  la fluier .Până și oile se opreau să asculte doinele ,baladele

și dorurile  fetei singuratice .Povestea  spune că ciobănița Ileana

în zilele călduroase  se oprea la umbra  sălciilor de pe malul Prutului ,

și cântecul ei răsuna în toată valea .În toamnă turmele s-au retras la

iernat ,cu promisiunea  că se intorc la primăvaă .Povestea se repetă

,Ileana  ia turma în primire și-îș urmează destinul !,,,Pe malul stâng

al Prutului  era un tânăr Basarabean ce-ș pășrea  oile lui o turnă  mică .

          Încă din vara  trecută fusese fermecat de melodiile  ce îi 

mângâiau singurătatea .Începuse iar  să răsune valea de cântec .

Vasile  era curios  să vadă cine cântă ,se apropie  încet de mal și vede

cine era fluierașl .Cu picioarele în apa limpede o fată se răcorea și oile

în jurul  ei, se adăpau .S-a făcut nevăzut  în stufăriș ,meditând la ce văzuse!.

Până la urmă Ileana  și Vasile  s-au  văzut și au descoperit  că deși îi desparte un

hotar  de țară  ei  vorbesc aceiasi  limbă -limba  moldovenească -

          In toamnă  când  turmele  s-au retras  la iernat , Vasile  a trecut  Prutul

cu mica  lui turmă  de oi ,a luat-o pe Ileana de mână ,și au făcut casă nouă

și au avut  urmași  și urmașii lor alți  din generație în  generație  pănă  a ajuns la

mine .ILEANA   și VASILE  ALEXA  sunt strămoșii  mei  și ssunt mândră  că le

cunosc  povestea  și că  mai  trăiesc  cu tot neamul  ALEXA