Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i det virkelige liv

Roald Dahls børnehistorie Matilda har også et gran af sandhed. Portrættet af Matilda (med små afvigelser fra Matilda afspejlet i hans skrifter) eksisterer i hverdagen. Den person lavede permutationer, logaritmer, ligninger af jeg ved ikke i hvilken grad, beregninger til 1000 uden at bruge telefonens lommeregnerfunktion, læste siden han var 4 år, så sine egne interesser og lidenskaber, mens hans storesøster lavede hendes neglelak, og hendes bror så en fodboldkamp med jeg ved ikke hvilket argentinsk hold, hvis hendes far undervurderede hende, smurte han foret på den jakke, han oftest bar, med roll-on antiperspirant, han vidste hvor meget tid vil der løbe tør for alle kornprodukterne i hendes skål, hun vidste også, hvem der ville levere hende, og før de løb tør, ville hun altid vælge mælk fra det samme firma (fordi hun kun kunne lide det), hun kunne også fortælle fra udseendet, hvor meget hun skulle hælde for ikke at oversvømme dugen, hun vidste, hvordan hun ikke skulle blive til grin ved danse ved at træde på sin partners fod, hun vidste, hvornår det skulle regne med meget bedre nøjagtighed end AccuWeather-appen, hun følte, da hun blev afvist eller accepteret af dem i Jeg sværger, hun følte sig ofte misforstået, selvom hun forstod alle hele tiden, hun vidste hvad alles grunde og frygt var, hun vidste ikke at lade sig være ringere, hun vidste hvordan hun skulle kæmpe for sine rettigheder , for retfærdighed og sandhed. For hende var det altid ligegyldigt, hvad der var retfærdigt. Han har altid været en rolig, jordnær person, men lige så sjov. Ved at synge alles indsats, blev ingen forurettet eller ignoreret.

Han så alles hensigter, hvad der besjæler hver mand, hvad der styrker ham, hvad deprimerer eller trætter ham. Hun vidste, hvem hun skulle stole på, og hvem der ville have svigtet hende i en mere kompleks situation. Cam kunne næsten forestille sig, hvad de kunne forvente af hver enkelt, hvordan de ville reagere, hvad der ville få dem til at samarbejde eller afvise ideen om samarbejde, hvordan de ville tale med hver enkelt. Ingen kunne overraske hende med noget, hun var bekendt med de fleste af de situationer, der kunne opstå undervejs.

Han kunne se folks naturlige skønhed, ikke kunstige skønhed, at de ville lægge make-up, at de ville tage læbestift på, at de ville skabe en bouffant volumen i deres hår, eller at de ville være i fitnesscentret og arbejde på alt deres muskelgrupper. Nej, intet i den retning, hun værdsatte folk for, hvad de var, ikke hvad de ønskede at fremstå som. Hun havde ikke brug for unødvendig kosmetik, naturlighed var det mest ægte, derfor var hun smuk. Det mest specielle ved hende var, at hun værdsatte folk for, hvem de var, ikke nødvendigvis, hvad de ville tilbyde eller bevise. Alt dette skete, fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberede deres blikke, læste dem, som om hun læste romaner. Hun var ivrig efter at observere detaljerne i hver persons personlighed, at tage det bedste fra hver enkelt, ligesom en bi samler pollen fra blomster for at behandle og blive til honning.

Samtidig var hun beskeden, hun indså, hvad hun kunne, og hvad hun ikke kunne. Hun troede aldrig et øjeblik, at hun kunne klare det helt selv. Han kendte sine grænser. Hun forstod, at der er situationer, hvor hun også har brug for at rådføre sig med sine bekendte for at give deres mening til kende og handle med viden.

Han havde en meget fin og omhyggelig forståelse af konsekvenserne af hans egne handlinger, og hvordan de kunne påvirke dem omkring ham.

Karakteren fra Roald Dahls bog kunne finde sit moderne modsvar hos ingen ringere end Cecilia.

Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.

Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:

- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...

Privesc , mă privesc…

Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La ficción de Roald Dahl en la vida real

El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.

Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.

Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.

Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.

Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.

El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.

           Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante

vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era

mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul

nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,

cu strângere de inimă .

          În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul  nostru

tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări

pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în

fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur

că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar

nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta

mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă

îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.

          Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa

ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in

urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și

galbenul  grâului aproape copt  ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.

          Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.

          Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .

Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,

curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.

 noi  copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,  

casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită  cu var alb-siniliu,învelită  cu                         

stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre

întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot

de la vechiul propietar.

          Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,

iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu

cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că

nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii  curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât

mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o

pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la

scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.

.

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Erfðir

Í dag verður fjallað um hlut, hlut sem er okkur kær, okkur sem enn geymum hluti í geymslu á risi hússins, nánar tiltekið filthatt. Bæverskur hattur, hattur sem hefur óneitanlega sögulegt mikilvægi, náði fimm skírnum, tveimur útskriftum, nokkrum brúðkaupum og það er um það bil. Húfa sem nokkrar kynslóðir áttu bara, en til að vera með, ég held að þeir hafi ekki verið með hann, hann er ekki lengur hægt að nota í langan tíma. Eins og ég nefndi áðan, þá er hann þreifaður, hann er blár (rafblár eða konungsblár) og hann er með fjöður á hliðinni.

Langamma Ceciliu krafðist þess að henni yrði haldið við bestu mögulegu aðstæður. Eitthvað sem gerðist, aðeins tíminn hefur haft sitt að segja, hann er ekki lengur eins og hann var, hann situr ekki lengur eins og hann var. Jafnvel bláa skugginn er ekki lengur líflegur, hann er subbulegur, gamall, rykugur. Það væri frábært fyrir vintage outfit hugmyndir, en annars hafðu það fallegt, bara fyrir safnið.

Það kom Ceciliu ekkert smá á óvart að húfan, sem hingað til hefur verið lýst svo ljóðrænt, felur í sér stóran galla, nánar tiltekið, hann hýsir mölflugufjölskyldu. Svo við skulum horfast í augu við það, þegar einhver erfir hatt, þá fær hann ekki bara hattinn, hann fær líka mölflugurnar til hans.

Fjölskylda myndi búa í hattinum. Fjölskylda?, svo mörg?, ættarveldi kannski, það hefur líka konung og konung og nokkurn veginn allt sem það þarf til að vera fullgild konungsveldi. En hvernig getur maður líkað svona? Hversu lengi hefur hann verið frá mölflugu?, síðan hvenær hefur Pronto verið notaður til meindýraeyðingar? Reiðin og brjáluð Cecilia spyr sjálfa sig þessara spurninga stöðugt. Hvernig með allri þeirri aðgát sem allir hafa sýnt að hatturinn endar með því að sundrast á þessum hraða. Ef þessi langamma vissi og væri á lífi, þá yrði hún mjög reið. Cecilia situr og situr og hugsar um lausn til að endurheimta dýrð sína í annað sinn.

Hann fann það, hann veit hvað hann á að gera, hann mun koma með lausn sem drepur þá, eftir að þeir deyja mun hann taka og skera út þann hluta efnisins sem vill fjarlægja.

Haltu áfram eins og ég lýsti. Aðeins með því að leika og dýpka klippta hlutann meira og meira nær hann hinum megin á efninu með skærunum. Gott fólk, þú hefur átt það í fjórar kynslóðir, hvernig veistu hvernig á að sjá um eign sem einhver skildi eftir þig? Hún gaf þér það ekki að leggja ábyrgð á herðar þínar, hún gaf þér það vegna þess að henni fannst það vera gott fyrir þig að hafa eitthvað sem henni líkaði vel. Þú fórst virkilega yfir línu léttúðarinnar! Við fáum að þér er alveg sama um hattinn sjálfan, en er þér ekki sama um langömmuna sem fól þér hann?

Cecilia byrjaði að sauma með þræði af svipuðum lit og hatturinn hefði verið upphaflega. Hver er tilgangurinn? Fullkomið samheiti er ekki til, hvorki í litum né orðum, því miður var liturinn einstakur, hann var óbætanlegur. Cecilia, á +1,75 díoptri, heldur að það hafi verið í sama lit. Við vitum ekki hvað við eigum að segja meira... ætlunin var góð... að „gefa aftur dýrðina í annað sinn“, en vegna of mikillar ákefðar var útkoman svolítið slök. Cecilia, við kunnum að meta hugsa um þig þú varst með hann, sótthreinsaðir hann, þrifinn hann, sá um hann, sem er alltaf vel þegið, en ef þú hafðir ekki skemmt þér svona vel við að klippa, þá var það samt mjög gott, það er alltaf ráðlegt að hafa jafnvægi í öllu . Hvers vegna er gott að mæla gjörðir okkar, ákvarðanir? Vegna þess að við skulum segja að við séum að keyra og við verðum að beygja, við eigum beygju framundan, við verðum að mæla hraða okkar (því of mikið gæti tekið okkur út af veginum, víkur frá leið okkar), löngunin sem við viljum fara framhjá kúrfunni, það skiptir ekki máli hversu langan tíma það myndi taka, hversu hratt, hversu sérfræðingur, hvað ég veit ekki hvað.. það sem skiptir máli er hversu samræmd og hversu örugg við erum vita hvernig á að komast í gegnum allt.Það er enginn að klappa okkur, við erum bara við sjálf og þurfum ekkert klapp.

Sömuleiðis í þessu tilfelli hefði erfðahúfan getað haldist ósnortinn, það hefði ekki þurft inngrip, viðgerðir, endurskreytingar, lagfæringar, ef okkar kæra Cecilia hefði ekki viljað bæta hann alveg. Það er líka þess virði að íhuga að hlutir þurfa oft ekki róttæka breytingu til að virka, bara að hluta eða bara fjórðungur myndi hjálpa alveg eins mikið.

Cecilia...Cecilia...annaðhvort varstu ekki með örugga hönd eða hugsaði of mikið um hattinn.

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

navighez pe același fluviu învolburat al timpului

în bărcuța mea denumită viață

valurile mă poartă în toate părțile

se prăbușesc peste mine

abia mai reușesc să scot apa sărată din barcă

albatroșii desenează cu cretă pe cer rute de zbor imposibile

pe care nu le vor urma niciodată

imensitatea aceasta albstră din jurul meu și a iubitei mele

Maria

îmbrățișează senzual aproape tot infinitul de dinaintea ochilor noștri

îl sufocă

nu mai poți arunca un ac dincolo de linia orizontului

cineva a împins un zid de sticlă opalescent între spațiu și timp

nu vom ajunge niciodată la țărm îmi zice Maria

la noapte vom face dragoste la lumina stelelor și a aurorelor boreale

vom procrea dint-un instinct ancestral

într-o lume sinistră a lui Poisedon

fără țărmuri

era glciară a început

peste o mie de ani cineva ne va elibera din strânsoarea de gheață a sărutului lui Brâncuși

și ne vor reda pietrei

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…