CARTOGRAFIA UNEI APROPIERI

Ne-am lipit de ecrane

ca de o a doua piele.

Degetele știu mai bine decât inima

ce buton să apese.

Omul vorbește în mesaje scurte,

emoji în loc de emoții,

iar tăcerile sun trimise

cu „seen” la final.

tehnologia ne știe pașii,

ne ghicește dorințele

dar nu știe cum sună

un gând spus cu voce tare.

Suntem rapizi, informați,

mereu la un click distanță,

și totuși ne pierdem uneori

în propriile camere luminate artificial.

Omul a creat mașina

ca să fie singur,

iar acum învață din nou

cum să fie om.

Poate  viitorul nu e un update,

Ci o pauză,

un moment în care ridicăm privirea

și ne reconectăm fără cabluri.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Orașul rulează pe modul nocturn,

străzile - circuite deschise.

Ferestrele clipesc intermitent,

ca niște sateliți domestici

care ne monitorizează  somnul.

Corpul meu învață limbajul semnelor,

respiră în  impulsuri scurte,

în timp ce timpul se fragmentează

în date neclasificate.

Cerul nu mai e o promisiune,

ci o hartă de coordonate instabile.

Stelele tramsmit tăceri codate,

iar eu le recepționez

fără să știu parola.

Rămân în stare de veghe,

între carne și algoritm,

așteptând o eroare minoră

în sistemul realității

care să mă lase

să fiu viu.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

O singură lacrimă

se prelinge în tăcere,

ca un râu care sparge piatra

ascunsă în adâncul inimii.

Ea nu e doar apă,

ci dorință de iertare,

strigăt mut

al celui care a rătăcit.

Cade încet,

dar lasă urme în suflet,

cărări nevăzute

pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

În ea se adună toate regretele,

toate greșelile

care au înăbușit bucuria.

Și totuși,

în căderea ei se naște harul.

Lacrima pocăinței

deschide porțile invizibile,

iar sufletul, chiar și obosit,

simte lumina

cum îl atinge și-l vindecă.

Hai să ne sinucidem!

M ai crezut nebună în delir

Când țigara o aprindem

Nu desfășor firul fictiv

Parcă îți aud gândurile

Și simt ca înnebunesc

Când nici furtunile

Nu mă lasă să trăiesc

Tu mi ai spus să ucid

O lume nemiloasă

Să mă aleg pe mine,translucid

Să mă regăsesc acasă

Uite mă aici,mare dragă,

M ai învățat să mă iubesc,

Să devin o filoloaga,

fără să te vad,cum îmi zâmbești

Te-am iertat de-atâtea ori,

Crezând că dorul prinde flori.

Dar iertarea, pas cu pas,

M-a făcut să te tot las.

Din ce în ce mai mult ți-am dat,

Până ce dorul s-a uscat.

Și-n loc să te iubesc mereu,

Am învățat să-mi fiu doar eu.

Acum privesc fără regret,

Nu ești ce-am vrut, ci un secret.

Iubirea mea s-a risipit,

Când am văzut că n-ai simțit.

Viaţa mea este o Gară -

cu mii şi mii de pasageri

unii cu vagoane de iubire,

alţii - cu saci de dureri.

Pe unii îi voi revedea

Pe alţii cu siguranţă niciodată

Şi tu eşti un simplu pasager

Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...

Se-nvață greu să ții o mână strânsă

Când tremură sub greul unei zile,

Când dorul pare rană necuprinsă

Și visele rămân doar amăgiri fragile.

Se schimbă omul, nu-i la fel mereu,

Și dragostea apasă, nu promite

Că va fi ușor, că totul e un zmeu

Ce zboară lin prin ceruri infinite.

Învață-i răbdarea și pasul în doi,

Că uneori se cade ca să te ridici.

În liniștea dintre cuvinte goi

Se nasc iertări și drumuri către „nici”.

O mângâiere poate fi o punte

Peste o prăpastie de neînțeles,

Și uneori, tăcerile mărunte

Spun tot ce inima nu a ales.

Sunt zile-n care parcă tot se rupe,

Și nu mai vezi lumina din ce-a fost.

Dar dragostea, când nu e doar o luptă,

Devine sens, și rost, și adăpost.

Nu-i totul simplu — se trăiește greu,

Se înțelege-n timp, se țese-n fapte.

Dar cei ce-și dau din suflet tot ce e al lor

Se regăsesc și-n ploi, și-n nopți nedrepte.

Și dacă-n tine arde-un dor curat,

Nu-l stinge pentru-un ceas de rătăcire.

Ce-i viu rămâne, chiar dacă e-ncercat —

Nimic nu e mai greu… ca fericirea.

Dar ea se merită. Se cere. Se clădește.

Cu doi ce nu renunță, chiar de doare.

Și-atunci, din tot ce pare că se pierde,

Se naște dragostea… nemuritoare.

Prolog:

Au atomii tăi agilitate emoțională?

Pot ei să-și arate sentimentele?

Cu sentimentele te poți identifica

sentimentele i-ar face să pară aproape umani

iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate

(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).

Ficțiune #1:

În vasta infinitate a Universului

atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.

Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,

atomii tăi au întins timid mâinile către univers.

Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba

în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,

cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,

cum sunt atrași de însăși chemarea destinului

(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),

cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..

S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.

În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat

dar plin de însemnătate.

Până și divinitatea a fost surprinsă.

Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -

se transformau, prindeau agilitate emoțională,

se îndrăgosteau, în felul lor științific.

Ficțiune #2:

În vasta infinitate a Universului

sunt mândru deținător al unui început clar

(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)

și al unui final și mai clar

(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)

de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,

după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.

Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,

atât de evident de tragică, dar complex de minunată

(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)

Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:

Atomii tăi….

se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?

poate într-o altă viață? într-un alt univers?

sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați

își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea

simțind mereu că le lipsește ceva,

ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens

pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.

Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,

vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…

Epilog:

Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor

pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor

vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice

fugind cât mai departe de tine,

așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.

(la viață?! la singurătate!? la tine?!)

Realitate:

În vasta infinitate a Universului

realitatea este într-adevăr mai complexă.

complex de tristă,

lipsită de vreun sens anume, dar mai ales

lipsită de atomi cu agilitate emoțională.

Iubita mea îţi scriu tardiv,

De aici de la capăt de lume,

Deşi nu mai avem nici un motiv,

Şi nici o vorbă a ne spune.

Iubita mea să-ţi povestesc un vis,

Ce l-am avut  spre seară,

Părea că pe vecie sunt închis,

În a ta lacrimă amară.

Iubita mea mă simt ciudat,

Şi-ntruna gândul mă apasă,

Că prea uşor m-am lepădat,

De-a ta făptură prea frumoasă.

Iubita mea la mine acuma plouă,

Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,

Eu simt deopotrivă pe amândouă:

A ta atingere şi extazul.

Iubita mea la mine acum e soare,

Şi-n raza ce mă încălzeşte,

Eu simt făptura-ţi arzătoare,

Şi chipul care mă iubeşte.

Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,

Că soarta ne-a învins deopotrivă,

Păstrează însă nedeschisă-n plic,

Scrisoarea mea tardivă.