Maree

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

le prind certandu'se iar pe locul din fata,
toate ma au si eu pe rand toate am fost.
nici una nu se lasa, vrea un loc la masa,
ele se lupta sa existe, cred ca au un rost.

ca un costum facut la comanda, imi pica bine
si dintr'o clipa in alta, eu nu mai sunt eu
ma apar sau apar doar un gand ce'mi apartine?
sunt la mila amintirilor, uit ca sunt dumnezeu

nici carnea de pe mine nu ma mai convinge,
nimic ce pot numi nu mai e adevarul meu.
pana uit din nou si suferinta invinge
si iar ma trezesc numindu'mi corpul, eu.

eu sunt e comanda, om, barbat, sot, imigrant,
un actor ce'si joaca prost pana si propriul rol,
atent la ce ma inconjoara, la mine ignorant.
actionez din impuls sub iluzia de control.

ce sunt eu fara ele? ce sunt daca n'am ce numi?
dresat ca nimicul nu'i destul, greu am nimic in minte
fara multe cuvinte care sa ma descrie, cine m'ar iubi?
printre identitati si ganduri caut cum sa iubesc fara cuvinte

Viața unui om este ca un film

De groază, de romanță,

De comedie, de tragedie,

Însă viața bate filmul.

Ți s-a-ntâmplat vreodată să te uiți la un film

Şi apoi involuntar să-l compari cu realitatea?

Dacă da, e un semn bun

Pentru că sunt inspirate din clipe trăite.

Întreabă pe oricine vezi pe stradă

Şi-ai să vezi că umbra lui

Duce-n spate o povară anume,

Chiar dacă-i mai grea sau mai uşoară.

Viața bate filmul

Aşa că lasă-n spate tot răul trăit,

Chiar dacă ai suferit,

Pentru că orice film are şi un sfârşit!

Poeme,s în al meu caiet                                                                              Dar nu le dau pr Internet                                                                           Las loc să publice și, un alt                                                                       Alt om aflat sub ceru,nalt.                                                                                                                   .                                 ..  ...........                          Și de se mișcă câte-un ram                                                                        Și  de lovește-n al meu geam                                                                  Scriu în altă poezie                                                                                      Că Adventul va să fie.                                                                                                                                                                                                      Lege duminical-a fi                                                                                    Pe munte,mare și câmpii                                                                          Dar noi tot sambatari vom fi                                                                     În toată țara, mii și  mii!                                                              . ....       

În noaptea asta, iarăși e tăcere,

Și toate sunt din nou cum trebuie să fie,

Pe scări de-asediu, peste ziduri în cădere,

Penumbre decupate din drapele de hârtie.

De parcă fiecare clipă, s-ar opri în loc,

Râzând în fiecare sunet, ca un bubuit de armă,

Și parcă simt miros, de sânge și de foc,

Băltind în timp ce-apăs, butonul de alarmă.

Aleargă lunetiștii, printre fluturi înapoi,

Spre gurile de cazemate,

Și tigrii adormiți de mult, tresar în noi,

Sfidând secundele, ce ne despart de moarte.

Putem, ...o știu cu siguranță de acum,

Să biruim zâmbind, momentele confuze,

Târziul ce ar vrea, să ne prefacă-n scrum,

Orice sărut, arzându-ne pe buze.

Atunci când corbi multicolori, se varsă,

Rostogoliți în râuri, prin priviri,

Ascunse într-o rimă ștearsă,

Mereu la pândă, sfâșiate amintiri.

Și-al lor izvor tânjește

în marea de-ntuneric

după izul de lalele

din coastele-nverzite.

el îi sărută sânul gol

și ea șoptește-amurgul,

iar viața din ei se-nalță

spre orizontul gol.

În munți suflul ajunge,

printre lalele strivite

de sânul alb și gol.

Izvorul lunii izbucnește

cu sunete vivace,

dar cu răsunet gol.

Ea e doar ecou și el

doar nepăsare

pe ast podium gol.

Dar al lor izvor tânjește

în marea de-ntuneric

cu suspin domol.