Direcția opusă
Am rămas gol,
De orice sentiment desfăşurat prin exsistența unui cântec.
Am rămas fericit,sperând că am să-mi strig tihna,care lipseşte din inima mea.
Cât să mai merg oare?
Să mă mai plimb mult?
În neadins,neatins şi desprins,dintr-o pânză de păianjen,am zis.
Crează-mi te rog o lume,
Unde eu,va fi întotdeauna eu
Nu eu de azi,de mâine,sau de poimâine.
Cad pe o treaptă unde lumea e prea oarbă,şi-am rătăcit coborâtor,
Sfâşâit de un maraton.
Gol,pe dinăuntru gol,doar cu tine mă simt iar,om.
Category: Philosophical poem
All author's poems: ANONIM
Date of posting: 7 ноября 2023
Added in favorites: 1
Views: 618
Poems in the same category
Paie
Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.
Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.
Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.
În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Eterna secundă
Suflet drag,
Mintea ma minte
Impulsuri neuronale
Izor in a mea gandire
Iluzie de obidie
In fantana de traire
Nesecate de nemurire
Vise spre visare
Trimise si asteptate
Spre intrupare
Legate in fir de alinare
Prin rasuflare vie
Ce cordului putere confera
Spre bataie de putere
Insufleteste si respira
Al omului grai viu
Iubire sa transmita
Creatia sa spre lume
Lin sa zboare
In a universului nesfarsire
Caci a trecut o eterna secunda
De viata efemera...
De m aș găsi .
Voi pleca în lumea largă,
Doar cu mine și o desagă
Unde pașii mă vor duce,
Purtăndu-mi stoic a mea cruce.
Poate norocu-mi iese -n cale,
Învărtindu-mă-n spirale;
Să -mi ghicesc al meu destin,
Să mă dezbrac de clandestin.
Să mi găsesc rostul în viață,
Strecurăndu-mă prin ceață,
Valul mării să-l străbat
Spre un tărâm uscat..
Unde visele pierdute
Încolțesc din nou,vândute
Sufletelor fără prihană,
Rugându-se la o icoană.
Mă scotocesc prin buzunare,
Să găsesc ceva valoare;
Hazardul Să mi -l tărguesc
Din hoinărit Să mă trezesc.
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Paie
Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.
Tot ce-ai construit cu paie,
Se împrăștie-n odaie.
Se cutremură lăuntru-n-tine,
Sinele se preface în ruine.
Cuvântul spus devine scrum.
Scrumul se împrăștie-n neant.
Acompaniat de-un ultim pai
Din care tu pe tine te-ai creat.
În umbra luminii eului
În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,
Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.
Un sculptor orb, de-al propriei ființe,
Ridicându-și ziduri, căi de căințe.
Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,
O pânză subțire, ce timpul o cască?
În bezna minții, lumina se stinge,
Și conștiința, un fir fragil, se frânge.
Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,
O șoaptă din haos, un far interzis.
Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,
Conștiința renaște, ca zori de senin.
Dar bezna revine, o mlaștină vie,
Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.
Și omul pendulează, rătăcind între stări,
Între creație falsă și-al conștiinței har.
Așadar, natura noastră-i un dans nebun,
Între umbre ce mint și lumina ce spun.
Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,
E destinul meu? Sau doar un ceresc?
Eterna secundă
Suflet drag,
Mintea ma minte
Impulsuri neuronale
Izor in a mea gandire
Iluzie de obidie
In fantana de traire
Nesecate de nemurire
Vise spre visare
Trimise si asteptate
Spre intrupare
Legate in fir de alinare
Prin rasuflare vie
Ce cordului putere confera
Spre bataie de putere
Insufleteste si respira
Al omului grai viu
Iubire sa transmita
Creatia sa spre lume
Lin sa zboare
In a universului nesfarsire
Caci a trecut o eterna secunda
De viata efemera...
De m aș găsi .
Voi pleca în lumea largă,
Doar cu mine și o desagă
Unde pașii mă vor duce,
Purtăndu-mi stoic a mea cruce.
Poate norocu-mi iese -n cale,
Învărtindu-mă-n spirale;
Să -mi ghicesc al meu destin,
Să mă dezbrac de clandestin.
Să mi găsesc rostul în viață,
Strecurăndu-mă prin ceață,
Valul mării să-l străbat
Spre un tărâm uscat..
Unde visele pierdute
Încolțesc din nou,vândute
Sufletelor fără prihană,
Rugându-se la o icoană.
Mă scotocesc prin buzunare,
Să găsesc ceva valoare;
Hazardul Să mi -l tărguesc
Din hoinărit Să mă trezesc.
Gânduri peste gânduri
Ce poţi ştii tu de clipa-ţi viitoare,
Când ea nu se gãseşte-n mâna ta?
Sau o vei socoti fãrã valoare
Ca şi cum chiar mai mult ai merita?
Ce sac de bunãtãţi sã-ţi mai aducã
Cel ce le-mparte celor muritori?
Când pentr-un bine, cât un miez de nucã
Ai stat nepãsãtor, de-atâtea ori!
Rodeşte mintea nemulţumitoare
Un pai uscat sau grâu deplin în spic?
Dar, Domnul dã rãsplatã celui care
Îi mulţumeşte pentr-un lucru mic!
Cãci vremea scurtã, rânduitã ţie,
E un adevãrat mãrgãritar
Fie rãscumpãrat pe veşnicie,
Fie jertfit degeaba pe altar!
Acelaşi timp îl are înţeleptul,
Pe care-l are cel nepãsãtor.
Pe când acesta crede c-are dreptul,
Dintâiul va fi recunoscãtor.
Nu ştim nimic de timpul care vine,
Aşa cum nu-şi ştiu peştii ceasul lor;
Dar ştim cã trecem din greu, spre mai bine,
În timp ce ei nu-s conştienţi cã mor.
În floarea tinereţii, omul crede
Cã el este stãpân pe timpul sãu,
Însã abia la bãtrâneţe vede
Cine-i, de fapt, Stãpânul: Dumnezeu!
O urmã de pantof, în praful verii,
Va fi, creştine, existenţa ta?
Sau bulgãrul de-argint, ce-l scot minerii,
Pe care focul îl va curãţa?
Iar gândurile tale, cele multe,
Vor fi un lan de grâu, folositor?
Sau o grãmadã mare de insulte,
Pierdute pentru vecii vecilor?
Prin viaţã, tu nu treci decât o datã:
Învaţã, prin urmare, A TRÃI!
Pânã nu vine noaptea-ntunecatã,
Pânã nu auzi gongul ce-o sã batã
Şi sã cerşeşti cu lacrimi înc-o zi!...
26.11.2021, Maribor, SLO
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Other poems by the author
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
Omul de zăpadă
Doi prieteni copilaș
Tare harnici și isteți
Vor să facă în ogradă
Un om mare de zăpadă
Încep treabă cu domulul
Dau zăpadă rostogolul
Și-astfel întocmesc ușor
Din zăpadă omul lor
Capu-l fac ,apoi drept nas,
Pun un morcov de pripas,
Pentru ochi sunt tocmai buni
Două cioturi de cărbuni
Pălăria,un castron
Doi trei nasturi la burtica
Și omul de zăpadă-i gata
Dar venit-a iepurașul
Urechiatul și poznașul,
Și-a mâncat pe negustate
Morcovul pe jumătate.
De Cocoru David Cristian
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ “
Rugăciune
Doamne !
Dă-mi în noblețea ta
Puterea de-a mă mai schimba.
Chiar și acum în ceasul de pe urmă
Nu mă lăsa fără de turmă.
Adună-mă în grupul Tău sfințit,
Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.
Chiar dacă faptele spun împotriva mea,
Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.
Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit
Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.
Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,
Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.
Cu ajutorul tău și rugăciunea mea
Voi știi și crede în învierea Ta !
Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,
Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !
®️
Dar ce-i!?
Tu nu ma vrei, iar in adanc, sa mor daca te vreau cum esti.
Eu nu te vreau, dar aparent, sunt nevoit sa te iubesc, caci altfel viata n-are sens si e apus continuu-n jur, iar apa si desertu-s una.
Nu e iubire; e far' de nume, si-as vrea sa pot urla, sa zbier, s-auda toti...dar ce-i!?
Prima
Schimb zeci de mii de vorbe
Dar vorbesc numai cu mine,
Singura mea speranta
Este binele de maine
Si sincer , am prea multe ganduri negre
Ma compar in veselie doar cu pompele funebre.
Dar cu toate astea ,
Incerc sa-mi pastrez echilibrul
Sa rezist tentatiei
De-a nu mai lupta cu timpul
Acest permanent nefavorabil
Monstru care-nghite sentimente,
Dorinte si vise neimplinite.
Un izvor de lacrimi
Ce nu seaca niciodata
Ce dezgroapa o amintire
De lume de mult uitata.
O traire care nu mai lasa
Loc nici de cuvinte
Foc etern aprins in graba
Intretinut de minte.
Un sir lung de palpitatii doar de la o privire
As vrea sa simti doar o secunda
Ce simt eu pentru tine.
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
Omul de zăpadă
Doi prieteni copilaș
Tare harnici și isteți
Vor să facă în ogradă
Un om mare de zăpadă
Încep treabă cu domulul
Dau zăpadă rostogolul
Și-astfel întocmesc ușor
Din zăpadă omul lor
Capu-l fac ,apoi drept nas,
Pun un morcov de pripas,
Pentru ochi sunt tocmai buni
Două cioturi de cărbuni
Pălăria,un castron
Doi trei nasturi la burtica
Și omul de zăpadă-i gata
Dar venit-a iepurașul
Urechiatul și poznașul,
Și-a mâncat pe negustate
Morcovul pe jumătate.
De Cocoru David Cristian
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ “
Rugăciune
Doamne !
Dă-mi în noblețea ta
Puterea de-a mă mai schimba.
Chiar și acum în ceasul de pe urmă
Nu mă lăsa fără de turmă.
Adună-mă în grupul Tău sfințit,
Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.
Chiar dacă faptele spun împotriva mea,
Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.
Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit
Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.
Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,
Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.
Cu ajutorul tău și rugăciunea mea
Voi știi și crede în învierea Ta !
Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,
Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !
®️
Dar ce-i!?
Tu nu ma vrei, iar in adanc, sa mor daca te vreau cum esti.
Eu nu te vreau, dar aparent, sunt nevoit sa te iubesc, caci altfel viata n-are sens si e apus continuu-n jur, iar apa si desertu-s una.
Nu e iubire; e far' de nume, si-as vrea sa pot urla, sa zbier, s-auda toti...dar ce-i!?