ASEDIU
Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
Cu porțile frânte de berbecele greu,
Rămas fără oaste, regele face rocadă,
Ferindu-se-n turn, de regele leu...
Corbul, de moarte, aripa își frânge,
Arme lucesc în holda de vară,
Eroii sfârșesc în baia de sânge,
Din zorii de zi și până în seară...
Noaptea albă, cumplită și grea,
Fără nori, fără lună și stele,
Noaptea aceasta se va trece și ea,
Precum se vor trece și umbrele rele...
Poems in the same category
colaj//8
compoziție muzicală
pentru
orașul de aur pierdut.....
bătăile ritmice ale tobelor,
nu înăbușă
salvele de tun
în onoarea
regilor antici.
respirație artificială
pentru răsăritul lui aten-oraș
readus la viață...
nefertiti încrezătoare
trece, ca o boare,
pe străzile din piatră,
flancate cu falnice
case.
CASA DIN UNIVERS
PE LUME TOȚI VENIM LA FEL,
DIN IUBIRE , DIN GREȘALĂ,
CU O ȘANȘĂ CU UN SCOP...
CU-N GRĂUNTE DE NOROC.
MICI ,SUNTEM FRUMOȘI ,DIVINI
LA ICOANĂ SĂ-I ÎNCHINI.
ODORUL SĂ CREASCĂ MARE
SA NU FIE UN OARECARE...
VIAȚA ÎNTREAGĂ-I O MINUNE,
UN MIRACOL POT SĂ SPUN ,
ȘI-O TRĂIEȘTE FIECARE CUM DOREȘTE
CU DORINȚE ,CU ILUZII ȘI-O CONSTRUIEȘTE!...
TOȚI MUNCIM ,CREEM ,SĂDIM
FACEM CEVA CE PUTEM ȘI ȘTIM
AM PRIMIT ÎN DAR PĂMÂNTUL
ȘI-Î FRUMOS , BOGAT CA GÂNDUL.
AM PRIMIT ÎN DAR NATURA;
MUNȚI ÎNALȚI , PĂDURI BOGATE, ,APE,
CÂTE DARURI NE DĂ EA ?
SĂ-O PĂSTRĂM AȘA FRUMOASĂ ,
ÎN UNIVERS NE ESTE CASĂ....
SĂ NE BUCURĂM DE EA ,
ALTA NU VOM MAI AVEA!...
Libertate...
Libertate, pasãre ce zboarã
Peste munţi înalţi şi vãi adânci:
Drum deschis având odinioarã,
Dar, acum, lovindu-se de stânci...
Libertate - a pãcii scrisoare -
Scump şi sfânt cadou dumnezeiesc,
Pe care-l strivesc, cu nepãsare,
Cei care rãzboiul şi-l doresc!
Libertate scumpã! Râu de raze,
Strãlucind pe-al apelor întins:
Cel râvnind ale iubirii oaze,
Nu e, niciodatã, un învins!
《"LIBERTATE", nu înseamnã sã faci ceea ce vrei, ci ceea ce trebuie.》 (Cristi Dobrei)
29.03.2022, pe Marea Adriatică
Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
ANUL NOU
Anul nou se primeneste
Cu noile vesminte,
Pe care le porta cu mandrie
Pentru a noastra Romanie.
Tara pe care inaintasii
Ne-au lasat-o noua urmasii.
S-o muncim ,s-o gospodarim
Cu totii sa o iubim.
Pe aceste dragi meleaguri,
Cu viile suind pe dealuri
Cu lanuri si livezi,
Si cu ape limpezi.
Sa o lasam mai departe
Anului urmator cu dreptate..
Sa fie mostenire
Si cu mare pretuire.
Ficelor si fiilor,
Nepotilor si stranepotilor,
S-o infloreasca mai departe
Cu mare dreptate.
Schimbare…
Sunt iar surprins de ce ai face,
Și plâng uitându-mă la noi,
Te-ascunzi temută-n carapace,
Ori faci iar pasul înapoi.
Pământul freamătă unde pășești,
Iar râma dinăuntru țipă,
În mersu-ți grabnic obosești,
Și vrei să zbori c-o singură aripă.
Azi singură alergi spre bătrânețe,
Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,
Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,
Iar brațul tău să fie necuprins.
Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,
Iar spaima nopții te doboară,
Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,
Femeia dulce de odinioară.
Other poems by the author
AȘ FI VRUT
Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...
Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...
Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...
Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...
Capri
Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.
Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...
Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...
Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:
- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."
Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...
Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile.
Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...
Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...
Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...
Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...
Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...
Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.
Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...
Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...
"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)
CÂT MAI EXISTĂ
Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.
Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.
Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...
Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.
NEUITARE (NETERMINATA)
De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare,
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...
Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori.
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească,
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască...
Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare,
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare,
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre,
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste...
EU NU SUNT O LEGE
Eu nu sunt o lege...
Nici măcar un cuvânt,
n-am scris în vreo carte...
Dar am strălucit slab,
ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
Sunt doar durerea,
Desfăcută-n fruct târziu
Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost,
o lacrimă, fragil, oglindind
închisoarea ochilor tăi,
în care-am murit umbră
şi m-am născut lumină...
CUM AS PUTEA?
Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...
Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...
Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...