ASEDIU

Ți-am spus: "eu te pot apăra de alții, dar nu te pot apăra de o singură persoană, și aceea ești tu. Fiindcă nici tu nu te poți apăra de tine însuți."

Ai tăcut, și am tăcut. Iar tăcerea a crescut între noi uriașă cât tot universul. Priveam zarea cu ochii mijiți, cum soarele își sfârâie ultimele raze, abdicând în fața primelor stele ale nopții, și o oboseală grea îmi făcea să-mi simt trupul străin, amorțit...

Într-un final, părea că țârâitul greierilor nu mai putea sa-mi acopere țiuitul din ureche, iar focul dădea semne că se domolește, azvârlind în întuneric, licurici care dansau nepăsători, pierzându-se unii de alții. Vreascurile uscate trosneau ca niște bice înfierând carnea nopții și înroșind întunericul ca o rană care îmi ardea îndărătul pleoapelor.

Am strâns buzele de durere, chircindu-mi mâinile și apăsând pe durerea ascuțită din piept: aveam gura uscată ca o iască, incapabil să mai rostesc cuvinte. Doar le mai puteam rosti în minte. Atunci am simțit cu adevărat că inima nu este o pompă oarecare, ci un vortex care împinge sângele ce năvălește în vene ducând odată cu el, un șuvoi nestăvilit de simțăminte, iar și iar, cu fiecare bătaie cavă...

"Ce înseamnă asta?", mi-a zis rațiunea. Și am scuturat din cap refuzând să mai cred, refuzând să mă las pradă deșertăciunii, refuzând să mai am așteptări. Iar fără așteptări nu vor mai fi nici dezamăgiri, căci ce altceva poate stârni furtuna perfectă decât o nouă dezamăgire, adăugată la un șir nesfârșit de alte dezamăgiri? Ce mai contează încă una în plus? Mâine vei uita și va trece!

Dar dacă nu va trece? Dacă "zborul" e de fapt cădere? Căci am năzuit zborul, și Doamne!, de câte ori a trebuit în viața mea să-mi frâng aripile, să cad, și din fiecare cădere, să-mi închipui unele noi și s-o iau de la capăt? Atâtea zboruri frânte m-au adus aici, uneori rănit, alteori inutil, dar niciodată învins. Căci rațiunea mea de fier, construită cu sacrificii, sudoare și nopți nedormite, a pus stavilă de netrecut vortexului năvalnic, gata să înece totul în sânge...

Astăzi, singurătatea a ros în mine precum un cariu, prefăcându-mi gândurile în rumeguș, fiindcă tu ai ales să lupți cu toată lumea, chiar și cu mine, cel care te-am ocrotit, refuzând să duci lupta asta și cu tine însuți, lașitate pe care rațiunea mea nu mai poate s-o transforme în "mâine, va trece"...

Dar nu a trecut. Am sperat că se va risipi în tăcere, dar, din păcate, a devenit mai amplă și mai grea, cu fiecare minut pe care l-am simțit târându-se prin mine... prin noi... fiindcă în adâncul vortexului meu, rațiunea mea a fost mulțumită că încă mai poate rosti cuvântul "noi"...

Nu e disperare, ci poate o formă disperată de supraviețuire, întocmai ca un naufragiat, care, neștiind să înoate, își împinge salvatorul către adâncuri... un punct de sprijin, în care rațiunea dă voie vortexului să rupă zăgazul de fier care ne-a ținut echilibrul... E timpul pentru o nouă pereche de aripi. Acestea zac frânte, arse de nepăsarea ta...

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

    Dincolo de oceanul albastru,
    Zac ţărmurile inimii mele sfărâmate 
    De-atât de multe furtuni.
    
    Dincolo pe ţărmurile frânte,
    Doar urmele paşilor tăi 
    Mai dăinuie neantul.

Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

    Apă lină, dulce, de izvor,
    De răcoarea ta mi-e dor...
    Slova ta-i şoptită-n clar,
    Scrisă-n limpede cleştar... 
    
    De nimeni, neştiut, scobori la vale,
    Cu greu, prin luminiş, croieşti o cale,
    Bătută doar de cerbul solitar,
    Ce împlineşte al pădurilor hotar… 
    
    Cu trupul smuls, fuioare, în cascadă,
    Preţ de o clipă stă să cadă,
    Stârnind ecou cu glas asurzitor,
    Tunetul grav, de orgă-al norilor… 
    
    Năvalnic, efemer şi trist,
    Topit în rouă de-ametist,
    Îngemănat cu prima rază de lumină,
    Îmbobocești flori de sulfină... 
    
    Şi în mireasma florilor de tei,
    Te scurgi, ambrozie de zei,
    Umplând pocalul fin de aur,
    Izvor al vieţii cu parfum de laur...

I'm alone in this world.

I don't need anybody,

I'm walking around the world,

on my own.

I'm not afraid of anything,

Anymore.

I'm not afraid of my shadow,

Because I am reflected in her.

She's my friend,now.

I'm not afraid of tomorrow.

Because it won't came 

I'm alone.

And sometimes, I'm happy and not.

Because I'm alone in this world.

And nobody knows about it!

Author 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

faci totul aluziv și-acum depind,
în mare măsură de contrastul
pe care îl are o idee, cu odrasla unui gând,
oribil, etern și nonșalant, din când în când...

faci dinadins să pară că nu merg împreună plângând,
nici unduiri de vânt și nici apusuri cu strigoi,
chiar dacă pânza pe care o ungi, lasă dâre colorate
neinteligibil, într-o poveste cu tâlc...

și, de când s-au scurs, mai demult,
clepsidre-ntregi de plaje,
ne-am cuprins într-o îmbrățișare
pe care statuile au plâns-o și atât...

cu toate că doare, hoinăresc profund,
de mână, sub soare, cu ode zise
scurt, concis unor metafore răsfățate
și privirilor mirate, care-și caută retina...

uit diverse amănunte cu care, dacă aș vrea,
fără explicație m-aș întoarce
spre partea din care răsare tot timpul,
aceeași explozie de lumină, mereu!

ai spune ca aceasta discutie nu duce nicăieri
altundeva decât, concentric, în simetria
ce imită fildeșul colorat optimist,
în spirala unui scâncet viu.

parcă ai vrea să revii de dincolo de
gestul infantil, care, cu ochiul albastru,
l-ai dăruit florilor de cireș înfumurate,
cu gust asurzitor de cheie sol.

și-atunci răspunsul la întrebare,
mereu în gând, din când în când,
ideea că prăpastiile au flori de colț
cu catifea perenă, e înspăimântătoare!

Tu...eu și noi!

Tu, Luceafărul ce strălucești
Eu, poetul mic din întâmplare,
Tu, cu strofa ta ne cucerești
Eu, cu rânduri simple, populare.

Tu, un geniu făr' de asemănare
Eu, un scriitor cu vers și rimă,
Tu, un Om făr' de egal sub soare
Eu, mărunt ce-ți poartă stimă.

Tu, cu ale tale...multe scrisori
Eu, doar cu-ncercări modeste,
Tu, cu poezie, pentru muritori
Eu, scriind, doar o poveste.

Tu, cu Veronica, plutind pe val
Eu, iubind-o, pe-a mea Mărie,
Tu, cu buciumul sara pe deal
Eu, cu dorul dus, înspre  copilărie.

Tu, cu-n talant
...dumnezeiesc
Noi, cu talent și poate har,
Tu, acolo Sus, în cor Ceresc
Noi, aici cu-al nost'
...amar!

Tu, rămâi, în veci, Luceafărul
Noi, pământeni și trecători,
Tu, adorat de-ntreg poporul
Noi, cu toții, ai lumii, muritori!

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

Despre alegerile de acum

mulți vor scrie oarecum.

Eu am să scriu imediat,

să nu regret că am uitat.

Da, ele ne sunt necesare

pentru România Mare,

unde sunt mulți democrați,

liberali și tehnocrați.

Între ei  sunt auriști,

unii sunt chiar useriști,

udemeriști, peuneriști

și mulți alții cam la fel....

Toți se socotesc model

de cinste și de dreptate.

Au uitat de demnitate.

Dar așa cum sunt votanții,

așa sunt și candidații;

unii se cred mai frumoși,

alții se cred viguroși.

Se prind în horă, tresaltă,

alții pe arcuri se saltă,

s-arate la fiecare

că sunt zdraveni pe picioare.

În țară e harababură,

parc-am merge pe-arătură.

România se divide

în zeci de grupuri și partide,

ba și-n grupulețe și clanuri.

Cine-or fi cei ce fac planuri

de dezbinare și ură

și în viață, și-n cultură?

Ieri votam pe-ai noștri Ion și Ioana,

Acum votăm ”străinii” Piedon și Piedoana!

Mulți candidați ajung la limită

unii renunță, alții ezită.

Pe toți  îi privesc cu drag...

mai ales atunci când se retrag.

Se zice că cei mai buni

ar fi candidații comuni.

Vom trăi și vom vedea

de-o fi sau n-o fi așa.

Pentru toți domnii primari

și stimați parlamentari,

și pentru cei ce votează:

Hora Unirii nu se minează!

Alegători, aveți răbdare,

nu votați la întâmplare!

Vă îndemn  să citiți tot

din buletinul de vot!

Zic pentru cei ce-au mai votat

și apoi au regretat.