N-AI TEAMĂ

Credul, te-am așteptat în zadar încă o dată,
Cu sufletul golit, umil, cu fruntea plecată...
Niciodată dorul de tine nu îmi va trece,
Căci nu sunt genul care, ușor, să se plece...

Târziu, când ai venit către brațele mele,
Cerul, de dorul tău în pustie de stele,
Plângea întunecat de nori și lună în ruină,
Căci umbra ta, cumva, mi-era străină...

Părea că jarul cel aprins al zorilor de zi,
Te-a picurat din tihna frunzelor din vii,
Iar tu pășind pe cer cu părul ud de rouă,
Mă-înveșmântai cu trupul tău în umbră nouă...

Și nu știu cum se face că ai rămas până târziu,
Sub cerul ăsta greu, neverosimil și pustiu...
Cu buzele strivite sub sărutul tău apăsat,
Credul, să mă umbrești din nou, te-am așteptat...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, bre! Gre întrebari! Io-ti cum stăm noi aice... Noi șî cu luna...
-Și cu stelele, bunicule!
-Șî cu iele, d-apoi cum?

Este târziu, trecut de ora zece... Bunicul a stins într-un târziu becul de sub streașina casei, ca să vedem mai bine înaltul cerului, stelele și întreaga Cale Lactee... Un greiere singuratec, țârâie din când în când trist, rupând tăcerea și răcoarea nopții... "Balaurul" s-a dus demult la culcare: bunica n-are timp de isprăvit cu filozofiile noastre... O auzim cu hârâie ușor și ne zâmbind unul altuia: am trecut cu bine și prin ziua aceasta, prin ciurul balaurului...

Noi, după ce-am pus țara la cale, stabilindu-le pe toate câte le-om face și desface a doua zi, ne-am luat de vorba noastră de-cu-sară, vrutele și nevrutele noastre, care ne colorau universul în sunete și imagini, pe care apoi le depănam într-un fir subțire, comun, fir pe care îl torceam în fusul amintirilor de mai târziu: eu, întors acasă după vacanța de vară cu mintea parfumată de mirosul târziu al florilor de salcâm, iar bunicul, pregătindu-se de o iarnă lungă în care, la gura sobei, stârnind jarul cu vătraiul, va închide ochii și cu puterea minții va vedea iarăși acest cer, cu această lună, cu aceste stele împrăștiate în această Cale Lactee...

-Bunicule, uite-o stea căzătoare!, zic eu descriind cu degetul pe cer dâra luminoasă care s-a risipit într-o clipită...
-Din bătrâni, îi vorba c-or fi scânteili sabiei Sfântului Ghiorghi în luptă cu balauru', îmi face bunicul cu ochiul. Dară io știu câ poate o hi șî din la copitile nărăvașului,  Perseului... Tu puie-ți o dorință, da' sâ n-o grăiești cu glas tare, sâ se-mplinească...

Iar eu am închis ochii, dorindu-mi să nu se risipească în uitare acea clipă, unică, un crâmpei din vara copilăriei mea trecută la bunici, timp în care-mi treceam și fericirea fără să știu...

N-am știut atunci - cum aș fi putut? -, căci eram prea crud să realizez că nu voi mai găsi acea liniște, acel "într-un târziu", pe care l-am aflat numai acolo, în umbra celor sub care m-am înalțat, fie c-or fost bunii mei or salcâmii copilăriei mele, deopotrivă...

-Bunicule, ce-i fericirea?
-... Io-ti, cum stăm noi aice-n puteri șî voioși cu tății...

...cu cerul nopții, cu luna și cu stelele, bunicule... Și cu parfumul florilor de salcâm...

    Soarele verii va muri în curând.
    Prin nori plumburii, pe cerul flămând,
    Păsări străine vor pleca fără niciun cuvânt,
    Iar noi vom trece prin ploi și prin vânt...
    
    Pășind pe frunzele moarte așternute pe jos,
    Într-un covor colorat, moale și gros,
    Ce fel de om grăbit ești tu de nu mai vezi,
    Cum toamna asta brumărește brazii verzi?
    
    Te uită, ploaia-mi bate-n geam cu șoapte,
    În casă-i pace cu aromă de mere coapte,
    Învinețit, amurgul se ivește-nspre fânațe,
    Iar eu, înfrigurat, te strâng sfios în brațe...
    
    Hai să ciocnim în cinstea lunii pline de-afară,
    O cană de vin fiert cu dafin și cu scorțișoară,
    Să-mi fii și să-ți fiu umbră, prelungă pe perete,
    Scăldată în lumina ce tremură-n secrete...

Mi-e dor de glasul mării amăgitor,
De valurile albastre mi-e tare dor,
De stâncile negre, ascuțite, fierbinți,
De scoicile albe ce mă îngână cuminți...

Mi-e dor de zborul înalt de pescăruș,
Pe care să-l frâng în palme, jucăuș,
De țipătul sirenelor vaporului din larg,
De vele întinse de vânt pe catarg...

Mi-e dor să fiu doar eu cu mine,
În oglindirea palidă a lunii pline,
Și-n umbra de val ce mi s-arată-n cale,
Mi-e dor să fiu îmbrățișat de mare...

    Această noapte n-a fost o minciună, 
    doar flori zdrobite de furtună, 
    valuri ce s-au spart de mal, 
    în reflexe de cristal...
    
    Adâncul mării s-a cutremurat, 
    când s-a ivit Întâia Dimineaţă...
    - m-am regăsit înstrăinat
    de apă, cer, pământ şi viaţă -... 
    
    Delfinii mei plecaţi de-atunci în larg, 
    nu v-aţi întors acasă niciodată,
    cu fiecare val v-aţi depărtat, 
    de plaja mea, ciudat de-albastră.
    
    Voi, ridicaţi-mi eşafodul,
    lan de gânduri înverzit,
    si lăsaţi să-mi moară dorul,
    de flori, de stepă-n asfinţit...

-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?

Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!

Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare... 

Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire! 

Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!

Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!

În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...

Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor. 

Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!

La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)

În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!

Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?

Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane... 

Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...

    O, Ammon, soare pe pământ,
    Eşti zeul ce voiesc să-l cânt,
    Crează-mi umbra pe nisip fierbinte,
    Pe trupul sfânt al templelor-cuvinte!
    
    O, Amon-Ra, al zeilor conducător,
    Eşti tatăl meu, precum eşti tatăl lor,
    Eşti zeul mai presus de orice odă-ntreagă,
    Pe care timpul n-are cum s-o şteargă!
    
    O, Anubis, zeu al sfântului ţinut,
    Prinde-n palma ta, ca-n aşternut,
    Firicel de spirit, umil şi supus,
    Spre drumul vieţii, către roşu apus!
    
    O, tu Apis, zeul-taur, eşti fecund,
    În răsuflarea ta eu vreau să mă scufund,
    Să cresc în umbră de altar deosebit,
    Urmaşii tăi de drept, cu cornul ascuţit!

Privesc, din când în când, străinul din oglindă,
Și-l mint sublim și cu senină sinceritate,
Că mai sunt inimi și brațe calde să-l cuprindă,
Că nu e singurul ce-și cară viața-n spate...

Trăiesc, de-atâta vreme, în această piele,
Că nu mă recunosc, nu mai sunt eu demult,
În ochi fără lumină, pe buze fără miere,
Drept, frânt, cum sunt, eu încă mă ascult...

Voi toți care mi-ați curs cândva prin vene, 
Lăsând în urma voastră aceste rime-adânci,
Cu rănile deschise și aripi fără pene,
Fi-vom înalți, spre cer albastru, stânci...

Pe drumul greu al vieții, de capăt întrerupt,
Purtăm cu noi, întreaga noastră fire,
Și-avem înscris pe frunte, în inimă, pe trup,
Ca pe-un halou, biletul către nemurire...

Sunt mort în lumea asta vie?! Dar poate viu în acea moartă?! Aici nimeni nu mă ştie, Acolo nimeni nu m-aşteaptă. Mă rog lui Dumnezeu, El știe, Prin ce-am trecut, ce-am suferit. Mă scald-n praf de Poezie, Din care ies... mai fericit. poezie de Vladimir Potlog

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

Secunda curge-n gol ca o clepsidră spartă,

Un monstru mut născut din propria-mi conștiință,

Suntem o pânză neagră, o neterminată artă,

Purtând în vene cheia spre neființă.

Ce este frica oare? Un sâmbure de vid,

Sau umbra unui zeu ce a uitat să moară?

Zidim în jurul nostru un orizont rigid,

Să nu vedem cum timpul pe la spate zboară.

Pășim pe coridoare de nepătruns mister,

Căutând sens în carnea ce-o să devină lut,

Iar spaima e doar frigul coborât din cer,

Când înțelegi că ești un sclav necunoscut.

Privesc în întuneric și-n fața mea apare

Oglinda fricii mele, un ciob de amăgire,

Un labirint absurd din care n-ai scăpare,

O scurtă rătăcire numită... nemurire.

La capăt de meandru, când măștile-or cădea

Și adevărul gol ne va privi în față,

Vom înțelege singuri că frica ne era

Doar puntea inventată între nimic și viață

În fiecare zi,
Poate  și mâine,
Îmi dau ,, bună dimineața,
Îmi  vorbesc
De ce e rău și ce e bine
Când,  ziua îmi dă povața
Să nu uit  nimic
Nici chiar pe mine.

……………………………………………….

Din timpul ce-a  rămas
Pentru  apus, extaz apus,
Iau dalta și  cioplesc
Neînțelesul  meu contur
O umbră, un crochiu
Lângă  candela-nserării
Când visele-mi vorbesc
de,,noapte bună,,
Eu  nu, nu le mai aud
Și vreau să le gonesc.

…………………………………………………..

Din când in când
Mi-am scris câte-o scrisoare:
,, Draga mea, tu, ce mai faci
De ieri,nimic
de tine nu mai știu,,.
Am lăsat arvună o vioară
Să-mi cânte-n primăvară
Când, va fi  ziua
Să nu mai șlefuiesc
Al meu contur.
Tu, dimineață, ziuă
Și tu,, noapte bună,,
Zilelor! Cu  reverență,
Pe toate vă adun.