O zi

Eu te-am privit cu același pas șovăitor,
Pășind pe-același veșnic și înflorit covor,
Cu-același zâmbet înmulțit de-a lacului oglindă,
Ai luminat din nou aceeași veche tindă...

Pe-același țărm cumplit de dantelat,
Striveam același val albastru, înstelat,
Cu-același cer de-opal și-aceeași lună plină,
În suflet te-am privit cu-adâncă vină...

Căci te-am umbrit cu-aceeași inimă adâncă, 
Cu-aceeași patimă de neclintită stâncă,
Ce ocrotește valul ce i se risipește la picioare,
Nimic nu-i nou pe lume sub același palid soare...

Cerul plângea cumplit peste noi,
Cu lacrimi mărunte și-amare...
Tulburându-și lumina în aspru șuvoi,
Și liniștea-i frântă în fulgere rare...

Cerul plângea pentru păcatele noastre,
Cu lacrimi strivite în sânge...
Pentru chinul ce arde sub frunțile caste,
Pe care rănile nu-l mai pot stinge...

Cerul plângea cu lacrimi de sticlă,
Ascuțite pe tocila rănilor sale...
Risipind în zadar a norilor pâclă,
Neștiind că sufletele-s pustiite și goale...

Cerul plângea cu mâinile întinse,
Cerșindu-și către noi îndurarea...
Cu lacrimi, în colțul ochilor, prinse,
Își striga în pustiu toată zarea...

Cum aș putea să uit de serile pline,
De mierea ce-a curs în cuvinte divine,
De lumina din tindă, fără trecut,
De liniștea casei în care-am crescut...

Căci stelele toate - din cer, în pridvor -
S-au stins pe rând în cuvinte ce dor:
Mi-e teamă c-o să uit verile-n care,
Îmi povesteați de-ale lumii voastre hotare...

Când vântul își urlă neputința-n pustiu,
De voi, aminte mi-aduc așa cum vă știu:
Cu răbdare-n priviri și blândețe în glas,
Pe perete și-n mine doar umbre ați rămas...

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.

Săgeți versus gloanțe. Cine era nebun să aleagă tabăra indienilor, când știai din start că săgețile tale primitive, n-aveau cum să facă față gloanțelor cowboy-lor și deci urmare erai sortit "pieririi"? La fel se întâmpla și cu "hoții și vardiștii"! Ajungeai la hoți dacă întârziai la joacă căci taberele erau deja făcute și trebuia oarece echilibru...

Așa că-ți rupeai pielea de pe tine să ieși afară din casă la timp, ca nu care cumva să ajungi indian sau hoț, după caz. Era tare fain în tabăra cowboy-lor sau a vardiștilor, fiindcă ei aveau puterea și puteai s-o guști câtuși de puțin, alături de cei puternici, mai mari decât tine! 

Însă, uneori, sorții amari te aruncau în tabăra pierzătorilor care în mod invariabil se dădeau "prinși", luați ostatici și aruncați în închisori cu zăbrele imaginare, din care era practic imposibil de evadat, chit că acestea existau numai în imaginația noastră, și trebuie să recunosc că atunci când mă dădeam "prins", chiar "vedeam" zăbrelele, ba chiar le și "simțeam" prezența, așa după cum, în mod simbiotic, simțeam "rănile" căpătate în urma capturării noastre, fiindcă, totuși, nu eram ușor de prins!

Acum, realizez mai bine că hărmălaia monstruoasă pe care-o făceam și cu care ne scoteam din minți vecinii, contribuia în mod realist la conturul stării în care ne găseam, fiindcă era ca o hipnoză de grup, și numai chemarea în casă, mult după lăsatul întunericului, mai putea readuce liniștea în cartier.

Și pentru că de cele mai multe ori, negocierile de eliberare nu-ți aduceau mare lucru - eu știu, poate ceva mărunțiș sau vreo bilă de sticlă fără valoare - cineva dintre noi venea cu ideea "laptelui gros", joc la care participam numai ca să ne răzbunăm pe captivii eliberați pe degeaba, căci efortul de prindere trebuia răsplătit cumva, iar prizonierii, dacă nu-și puteau răscumpăra libertatea, trebuiau să sufere rupându-și spinările sub greutatea noastră!

Luându-mi avântul, strigam cu putere "lapte gros" și săream cu toată greutatea propriului meu corp ca să deșălez spinarea costelivă a vreunui amărât de prizonier, găsind veriga slabă a șirului și dărâmând astfel "podul". Cu spinările "frânte" prizonierii începeau să cânte printre lacrimi și zâmbete chioare: "podul de piatră s-a dărâmat, o-m face altul pe râu în jos, altul mai trainic și mai frumos!"...

Și astăzi, dacă cumva vreo minge îmi iese-n cale, mai întâi "cercetez" să nu fie vreo dezumflată umplută cu pietre, iar dacă nu e, mai întâi mă uit în jur și aștept preț de-o clipă acel: "Nenea, ne dați și nouă mingea, vă rugăăăăăm!", după care mă angajez într-un șut luuuung în direcția râsetelor, trimițând mingea cât mai departe ca să aud bombăneală de după: "Mulțumiiiim! Nu puteați s-o dați mai la picior, nu?"

Acum, ecourile acelea îmi răsună în minte tot mai îndepărtate. În zilele noastre, zgomotul mingii bătute pe asfalt nu se mai aude, vocea maidanului, râsetele au amuțit. Atunci eram fericiți și nu știam...

    O, Ammon, soare pe pământ,
    Eşti zeul ce voiesc să-l cânt,
    Crează-mi umbra pe nisip fierbinte,
    Pe trupul sfânt al templelor-cuvinte!
    
    O, Amon-Ra, al zeilor conducător,
    Eşti tatăl meu, precum eşti tatăl lor,
    Eşti zeul mai presus de orice odă-ntreagă,
    Pe care timpul n-are cum s-o şteargă!
    
    O, Anubis, zeu al sfântului ţinut,
    Prinde-n palma ta, ca-n aşternut,
    Firicel de spirit, umil şi supus,
    Spre drumul vieţii, către roşu apus!
    
    O, tu Apis, zeul-taur, eşti fecund,
    În răsuflarea ta eu vreau să mă scufund,
    Să cresc în umbră de altar deosebit,
    Urmaşii tăi de drept, cu cornul ascuţit!

Mi-am făcut cerneală din fluturii mei albi zburând, prin grădinile de trandafiri lăsându-mi scrisori. unul dintre ei a avut o iniţială greu de scos l-am eliberat

n-ar trebui să mă caute doar prin alte chipuri cu ochi blânzi dar recunoscuţi.

Articolul 601 — Dreptul la viață

(1) Viața omului are o valoare fundamentală.

(2) Fiecare persoană trebuie tratată cu demnitate și respect.

(3) Nimeni nu trebuie să fie ucis în mod ilegal.

Articolul 602 — Respectarea demnității umane

(1) Fiecare om are demnitate indiferent de credință, origine, avere, statut sau opinii.

(2) Demnitatea persoanei trebuie respectată în familie, Biserică, școală, muncă și societate.

(3) Umilirea și degradarea intenționată a unei persoane sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

Articolul 603 — Interzicerea omorului

(1) Porunca „Să nu ucizi” constituie un principiu moral fundamental al acestei Constituții.

(2) Nimeni nu are dreptul să ia viața unei persoane prin răzbunare, ură sau interes personal.

(3) Viața trebuie protejată prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 604 — Interzicerea violenței

(1) Violența fizică împotriva unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul nu trebuie să își rezolve conflictele prin lovire, agresare sau răzbunare.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

Articolul 605 — Violența domestică

(1) Bătaia, amenințarea, intimidarea și abuzul în familie sunt condamnate.

(2) Soțul nu are dreptul să își lovească soția, iar soția nu are dreptul să își lovească soțul.

(3) Copiii, părinții și celelalte persoane din familie trebuie protejate împotriva abuzului.

Articolul 606 — Interzicerea torturii

(1) Tortura este incompatibilă cu demnitatea umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie supusă torturii sau tratamentelor degradante.

(3) Credința religioasă nu poate fi invocată pentru justificarea torturii.

Articolul 607 — Interzicerea cruzimii

(1) Cruzimea intenționată față de oameni este condamnată.

(2) Creștinul este chemat să manifeste milă și compasiune.

(3) Suferința unei persoane nu trebuie folosită ca spectacol sau instrument de răzbunare.

Articolul 608 — Interzicerea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să își facă singur dreptate prin violență.

(2) Nedreptatea trebuie sesizată autorităților competente.

(3) Răzbunarea nu reprezintă dreptate.

Articolul 609 — Ura

(1) Ura față de o persoană nu trebuie transformată în violență.

(2) Creștinul este chemat să combată ura prin adevăr, rugăciune, răbdare și responsabilitate.

(3) Iertarea este încurajată, fără a elimina dreptul victimei la protecție și dreptate.

Articolul 610 — Mânia

(1) Mânia trebuie controlată.

(2) Furia nu justifică lovirea, amenințarea sau uciderea unei persoane.

(3) În timpul unui conflict, retragerea și calmarea situației sunt preferabile violenței.

Articolul 611 — Amenințările

(1) Nimeni nu trebuie amenințat cu moartea, bătaia sau distrugerea bunurilor.

(2) Amenințările grave trebuie tratate cu seriozitate.

(3) Persoana amenințată are dreptul să solicite protecție.

Articolul 612 — Protecția persoanei vulnerabile

(1) Copiii, vârstnicii și persoanele aflate în situații de vulnerabilitate trebuie protejate.

(2) Vulnerabilitatea nu poate fi exploatată.

(3) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin celor aflați în nevoie.

Articolul 613 — Interzicerea sclaviei

(1) Nicio persoană nu trebuie tratată ca proprietatea altei persoane.

(2) Libertatea și demnitatea umană trebuie respectate.

(3) Exploatarea unei persoane prin constrângere este condamnată.

Articolul 614 — Interzicerea traficului de persoane

(1) Traficul de persoane este incompatibil cu demnitatea umană.

(2) Exploatarea persoanelor vulnerabile trebuie combătută.

(3) Comunitățile creștine sunt încurajate să sprijine victimele.

Articolul 615 — Exploatarea sexuală

(1) Exploatarea sexuală a unei persoane este condamnată.

(2) Nicio persoană nu trebuie constrânsă să participe la acte sexuale împotriva voinței sale.

(3) Minorii trebuie protejați în mod special împotriva exploatării sexuale.

Articolul 616 — Prostituția și exploatarea

(1) Prezenta Constituție condamnă exploatarea, constrângerea și traficul sexual.

(2) Persoana vulnerabilă nu trebuie tratată cu ură sau dispreț.

(3) Comunitățile creștine sunt chemate să ofere sprijin persoanelor care doresc să iasă din situații de exploatare.

Articolul 617 — Respectarea persoanei

(1) Fiecare om trebuie tratat ca persoană, nu ca obiect.

(2) Nicio persoană nu poate fi redusă la statutul său social, economic sau religios.

(3) Respectul aproapelui reprezintă o obligație morală fundamentală.

Articolul 618 — Protecția victimei

(1) Victima unei agresiuni trebuie tratată cu respect.

(2) Comunitatea trebuie să evite învinovățirea victimei.

(3) Victima trebuie încurajată să solicite ajutorul corespunzător.

Articolul 619 — Protecția martorilor

(1) Persoanele care semnalează abuzuri trebuie tratate cu responsabilitate.

(2) Intimidarea martorilor este incompatibilă cu principiile dreptății.

(3) Problemele juridice privind protecția martorilor se soluționează potrivit legii.

Articolul 620 — Dreptatea

(1) Creștinul este chemat să urmărească dreptatea.

(2) Dreptatea nu trebuie confundată cu răzbunarea.

(3) Nimeni nu trebuie condamnat pe baza unor acuzații neverificate.

Articolul 621 — Prezumția de nevinovăție

(1) O persoană acuzată de o faptă nu trebuie considerată vinovată înainte de stabilirea vinovăției potrivit legii.

(2) Comunitățile religioase trebuie să evite condamnările bazate doar pe zvonuri.

(3) Adevărul trebuie căutat cu responsabilitate.

Articolul 622 — Mărturisirea și responsabilitatea

(1) Creștinul este încurajat să își recunoască greșelile.

(2) Pocăința presupune asumarea responsabilității și dorința de îndreptare.

(3) Pocăința nu trebuie folosită pentru a ascunde sau continua abuzul.

Articolul 623 — Îndreptarea

(1) Persoana care a greșit este chemată să se îndrepte.

(2) Îndreptarea presupune schimbarea comportamentului.

(3) Atunci când există victime, repararea răului trebuie urmărită în limitele legii și posibilităților.

Articolul 624 — Iubirea și dreptatea

(1) Iubirea creștină trebuie să fie unită cu dreptatea.

(2) A iubi o persoană nu înseamnă a ascunde răul pe care îl face.

(3) Protejarea celui vulnerabil este o formă de responsabilitate față de aproapele.

Articolul 625 — Principiul sacru al vieții și demnității

(1) Viața și demnitatea fiecărei persoane trebuie respectate.

(2) Omorul, tortura, violența, răzbunarea, sclavia, exploatarea și abuzul sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

(3) Creștinul este chemat să fie făcător de pace, apărător al celui vulnerabil și slujitor al aproapelui.

Pe când musca motete

compunea la gazeta de perete,

auzit-a o curioasă poveste

de la vânzătoarea de bilete.

Cică-a fost odată ca niciodată,

pe când lupii rătăceau în haită

într-o țară mare, cu multe izvoare,

râuri și livezi în floare

un lup brumăriu și un ogar,

cu o minte…vai ! de cioflingar.

Așadar, copii, dacă în mod fericit,

fiecare locul și-a găsit,

povestea noastră poate începe

pe îndelete; păţaniile nemaiîntâlnite,

și nemaipomenite să-și depene.

Căci noi nu suntem de când cu soarele,

ci suntem de când cu minciunile.

și minciunile, uneori, sunt bune…

dar numai în a basmelor lume.

Când umbla prin păpădie,

musca cu baston și pălărie,

pe același drum ce cotea…

slăbănog şi şchiop mergea

de cu zori şi până–n seară

un lup solitar care abia se târa !

Drum lung străbătut-a lupul pocit,

plecat de la sat, spre oraşul râvnit.

Acolo toate dobitoacele alergau

în sus și-n jos mergeau

cu chef de râs şi de joc

în căutare de fericire ș-un sac de noroc.

Toate doreau să-și găsească un loc

comod, într-un astfel de „mitoc”.

Căci visul lor, era acel vis jivinesc

în care poamele și noaptea strălucesc.

Citiseră undeva că orașul era sfânt

și țâșnea din nori și pământ

lapte, ambrozie, miere,

vorbe dulci de mângâiere,

dorinţele jivinelor văzute,

cât și a celor nevăzute.

Și lupul ori de câte ori citea,

de bucurie în sus sărea :

Ce comedie! curată nebunie…

Stă pământul şi ne-mbie

cu hrană şi apă vie.

Nici mie nu-mi vine a crede

această fantezie aşternută pe hârtie.

Răsturnat cu ceafa-n sus,

dormea lupul, dormea ​dus.

Căci mergând în jos, alergând în sus

s-a rătăcit și urme de oraș nu-s.

El care, până la-ntâmplarea

cea cu „ mutarea”,

gustul ce-l poftea se și împlinea.

De toate vâna

și mânca, se înțelege,

cât nouăsprezece

îi tot fredona în pântec

foamea ca un cântec.

El de două nopţi în gură,

nu luase o-mbucătură.

Zilele-i erau amare

ca un copac fără floare.

Tot atunci, dintr-un frunziș,

uite-așa ieși pieziș

un ogar cam bun de gură,

plecat de pe bătătură.

–– Frate dragă, bun găsit !

Încotro, așa grăbit ?...

Și de ce te uiți așa ?

Parcă îmi ascunzi ceva ...

–– Ăăă... bâlbâind ca struna veche

ogarul, zise mai pe îndelete:

„La Mecca, la Mecca! plecat-am eu.”

„La Mecca!”...zicea el mereu.

Dar deodată, cum să-ţi zic,

nu s-ar fi întâmplat nimic

dacă pe cărarea cu iarbă deasă,

vântul să nu îl miroasă,

zorile să nu îl vază,

vru norocu-n drum să-mi iasă :

Legată de o tilincă,

am găsit chiar o turbincă !

M-am uitat la miază-noapte și la zi-amiază,

și nimeni nu ședea de pază.

Mi-am pus dar laba pe ea,

și acum este a mea.

–– Ca în basme românești.

ogarule, să trăiești !

Ai pus torba-n tărăboanţă ?

să o cari singur acasă…

–– Vai de mine, vai de mine !

astfel de turbincă mare,

mare cât un drob de sare

nici nu mai văzusem încă :

nu puteam s-o duc în cârcă.

Şi turbinca, ia aminte,

îndesată-i cu plăcinte !

Alivenci apetisante,

făcute cu unt și lapte,

copănele moi, pufoase

și pârjoale delicioase.

Ba și brânză, niște caș

Mămăligă, colţunaș

cu aromă amețitoare,

de popcorn tăvălit în sare

Desert de găluşte coapte

și-o cofa plină cu lapte,

sarmale în foi de viță,

și fondante cu alviță

toate numai bunătăți

merișoare în bucăți.

Sunt ogar ce-și știe locul,

acum mă găsi norocul

Lupu-i gata să leşine,

apoi zise pentru sine :

Ogarul... este câine măricel.

Ce-i altfel ? Tot ce idiot este de fel

Ce-i al tău e și al meu.

Ce-i al meu, e tot al meu !

–– Dar turbinca nu-i cu tine,

Eu cred c-ai ascuns-o bine !

Vai de mine şi de mine !

să nu mă faci de ruşine…

–– Fii pe pace ! N– am lăsat-o prea departe,

Iaca, doar un drumeag ne desparte !

Pân-la ea pasu-i uşor

un’- doi- trei într-un picior.

Pe cărarea care duce

până la vechea răscruce

cu teiul uscat, subţire

cu crenguțe ca de fire.

–– Aş merge… și eu ! zise lupul…

–– Să mergem ! zise ogarul.

Haide, vino, măi fârtate

ș-o-mpărţim pe jumătate !

–– Cum să nu ! Lupul, zvârli la-ntâmplare

rufele întinse la soare,

și s-ar duce s-ar tot duce

turbinca doar s-o apuce.

Dar uite, nu-i ştie locul

iar ogarul, arză-l focul !

sta ca un marinar la pupă

privindu-l ca printr-o lupă.

Au tot mers și-au mers pe cale

Pân-ce noaptea se prăvale,

pân-ce-n vîrfuri de nuiele

veniră vreo șapte stele

Oh ! dar când îi fu dat să vadă

lupului râvnita pradă,

deveni mare pohoț

deprins la aşa negoț.

–– Stai ! o să le-mpart eu,

am și eu cuvântul meu

Ce rost are

să o cărăm în spinare ?

Hai mai bine, colea-n drum,

și să o împărţim acum !

Iar cât timp eu parte fac,

stai de pază sub copac !

Tu te uită... nu cumva

să se-arate careva,

să ne tulbure încât

c-o să ne lungim de gât !

Ogarul, un gură cască,

nu-i copil să nu-l cunoască,

Cum căsca ochii la el

şi îl auzi astfel,

zise : da! uite aici,

să facem aşa cum zici !

Că eu gândind, observând,

pe legea mea, nu mă vând !

Dar cuprins de somn în gene,

nici că nu clipea de lene.

Sub copacul uriaş,

doarmea ca un copilaş.

Slobod un purice pui,

ce umbla tehui, haihui

pe coada, pe coama lui

nu mai știu la care ceas,

îl pișcă direct de nas.

––Măi, dar mult am dormit,

ori pureci m-au ciupit ?...

Hei tu? n-ai sfârşit cu-mpărţeala

că burta mi-e alan-dala

şi după cum văd eu bine,

trecură trei ceasuri pline...

Lupul, modulându-și chiar în ton

vocea c-un diapason,

trecu iute la atac

cu laba ţinând de sac :

–– Haide, vino! Te aşteaptă,

uite acilea, partea-ţi dreaptă !

–– Hm, desaga e... ce scofală ?

că din plină iaca-i goală

Din mai ditamai copanul,

mai rămase doar ciolanul.

Sarmalele ?.. Și dumnealor

au pierit cu frunza lor.

Din colţunaşi, cum să spui ?

Nicio fărămiţă nu-i.

Urdă-a mai rămas să zic,

mai puţin decât nimic.

Pentru tot ce a furat,

ogarul l-a întrebat :

–– Ce eşti lupule? Geambaş ?

că din sac tot îmi furaşi !

Bătu-te-ar oarba, băiete !

mâncași totul pe-ndelete...

Tu cu plinul,

eu cu golul ?
Din tot soiul de bucate,

tu chiar le mâncași pe toate !

Asta e -mpărțeală bună ?

Sunt flămând, mă uit la Lună…

Însă lupul sus susține,

că-a-mpărțit foarte bine:

Cum erau aşezate ?

Unele erau stricate

Numeri drept, dar iese strâmb.

Pui fasole, culegi porumb.

Cine doarme, nu mănâncă ce gândeşte,

el mănâncă ce găseşte.

–– Să mă bată Dumnezeu

de-oi fi luat mai mult eu.

E vina unui arici,

care a venit aici.

Ariciul e vinovat,

eu așa am constatat

el pe mine m-a furat.

Vrând cu el chiar să mă pui

el mă-nțepă cu un cui

Iar când l-am încălecat

desaga mi-a apucat...

Dar nu trebui să mă cerți,

că mă înțepă în țepi !

Când mi-am revenit niţel

Ţac–pac, m-am dus după el.

Și fugi ! fugi ! coboară urci!

El a luat-o către turci….

–– Jură-mi că a fost arici !

Jură-te aici !

–– Dar nu am în faţa mea

nimic să mă pot jura !

- Destul!

Destul.

Găsesc eu, p-aici, ceva !

unde să te poţi jura.

Și fără zăbavă găsi în răsură

o fântână…Uite! Coboară și te jură!

–– Nu-i departe colea-n vale,

tocma-n potecile tale;

Ciutură cu turla subțire

curată ca o mănăstire.

Lupul, e acuma gândui şi norocul.

De părere bună nu-l încăpea locul:

Fii în pace !

Nimica nu îmi va face,

Multe în zilele mele

le-am trecut eu prin măsele!

Te-nşeli lupule, el zise,

Mie-mi pare că-mi spui vise,

dar vei vedea tu acuma

cum ţi se termină gluma,

Hoţ și încăpățânat,

prefăcându-se îngenuncheat,

lupul repede se duce

dar abia a dat s-apuce

laba pe cruce să pună

şi abia un ,, eu mă...” să spună

când s-a văzut îndată
prins în cursă şi deodată
se zbatu în sus şi-n jos,

dar nu-i mai e de folos.

Atunci gura îşi deschise

şi către ogar el zise :
–– Am păţit-o ! Iacă, mor !
Zbiera el tânguitor.

–– Hei, lupule, ce e asta ?!

Vezi cum te-a lovit năpasta ?!….

Ţi-a mers bine când ţi-a mers,

dar acum singur te-ai șters.

Gândeai că hoţul e sfânt,

ușor ca un pui de vânt

Trăieşte lupule la Paşti

De-acuş doar iarbă o să paşti.

––Stai frate, nu mă răpune,

la pedeapsă nu mă pune

că eu vinovat nu sunt,

Ascultă de-al meu cuvânt !

Auzind acestea îl luă de coadă,

și după picior frumos mi-o înnoadă,

Și precum un paznic strâns îl ţine,

pentru că norocul doar odată vine.

C-are el o vorbă sfântă

care foarte îl încântă :

Să te-ntorci acasă cu desaga golă

este mare și neiertată greșeală.

Morala;

Omul, răul ce şi-l face,

nimenea nu i-l desface.

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse