Soarele verii va muri în curând.
    Prin nori plumburii, pe cerul flămând,
    Păsări străine vor pleca fără niciun cuvânt,
    Iar noi vom trece prin ploi și prin vânt...
    
    Pășind pe frunzele moarte așternute pe jos,
    Într-un covor colorat, moale și gros,
    Ce fel de om grăbit ești tu de nu mai vezi,
    Cum toamna asta brumărește brazii verzi?
    
    Te uită, ploaia-mi bate-n geam cu șoapte,
    În casă-i pace cu aromă de mere coapte,
    Învinețit, amurgul se ivește-nspre fânațe,
    Iar eu, înfrigurat, te strâng sfios în brațe...
    
    Hai să ciocnim în cinstea lunii pline de-afară,
    O cană de vin fiert cu dafin și cu scorțișoară,
    Să-mi fii și să-ți fiu umbră, prelungă pe perete,
    Scăldată în lumina ce tremură-n secrete...

    Printre funigei de zăpadă, haotic dansam,
    Fără să-mi pese de lume, habar nu aveam,
    Ningea liniștit peste-a felinarelor lumină,
    Poleind cu aur curat întreaga zare divină...
    
    Zăpada groasă în straturi caste se-așează,
    Îmbrăcând copacii ce încă mai visează,
    Iar vântul rece, plăcut, își tot susură dorul,
    La călătoarele păsări, uitându-le zborul...
    
    Pășesc pe drumul amorțit sub omăt,
    Ascultând zurgălăii și-al colindelor freamăt,
    Pe uliți sătenii, slăvesc în Ajun de Crăciun,
    Nașterea Domnului nostru cel Bun...
    
    Sub cerul acesta albastru, cu stele pictat,
    Pacea în taină, coboară încet, peste sat,
    Iar în lumina blândă, divină și sfântă,
    Iarna sublimă, peste toată suflarea, cântă...

    Păşeşte încet. Cu grijă. 
    Nu stârni ecouri în sufletul meu. 
    Fiindcă, acum, mă hodinesc. 
    
    Veghează-mi somnul. Asupră-mi. 
    Şi dacă m-agit, sau tresar, 
    Sărută-mi lacrimile ce-mi ard ochii. 
    
    Vorbeşte-mi. În şoaptă. 
    Numai aşa, liniştit voi putea, 
    Să visez catedrale înalte. 
    
    Atinge-mi trupul. Uşor. 
    Cu vârfurile degetelor, 
    Precum orbul cetind într-o carte. 
    
    Dormi. Aici, lângă mine. 
    Osteneala ta va fi răsplătită, 
    De umbra trupului meu. 
    
    Peste tine.

Ai "simțit" vreodată cum unele lucruri, sau fapte, sau chiar oameni, se potrivesc, sau dimpotrivă, se resping ca niște piese de puzzle într-un  mare "tot" și că uneori îți dai seama de asta, ca și cum un fir de nisip auriu, - parte componentă a Marelui Plan, - îți strălucește în cale, suficient cât să întrevezi că nimic nu este întâmplător?

Cumva, lucrurile se așază, sau se tulbură, atât cât este nevoie să pună în mișcare forța motrice care se numește viață! Uneori, eu trăiesc, - cumva, Domnul mi-a dat acest "dar" -, această senzație, pe care o simt acut, ca pe-o tăietură adâncă în suflet, e ca și cum ceva din mine erupe la suprafață ca o lavă fierbinte, incandescentă, care se luptă cu carnea ce îi stă pravilă, lăsând în urmă-i o arsură care se vindecă greu, sau niciodată...

Această "povară" dulce, nu-mi îngreunează trăirile, ci doar mi le exacerbează către culmi de care îmi este în permanență dor să le ating, tânjesc permanent la tot ceea ce pare imposibil astăzi și care este doar inevitabil mâine. Și la momentul potrivit se-ntâmplă!

Vezi tu, atunci când "dimensiunile" existențelor noastre intră în coliziune unele cu altele, se intersectează, sau se suprapun, se întâmplă ceva care ne schimbă fără măcar să ne dăm seama. Asimilăm ceva din aceste interacțiuni, ceva care se depozitează în noi, ca mai târziu, să taie ambalajul atomilor și să erupă de pe orbitele lor, stârnind furtuni pe care nici nu le mai observăm, fiind prea plini de însăși complexitatea noastră, în fapt, nepercepând o realitate care se desfășoară în noi, prin noi, odată cu noi...

Microscopic, dacă ar fi să ne aplecăm și să analizăm aceste furtuni, poate că am vedea schimbările subtile ce s-au produs în alchimia propriei noastre ființe, și, mergând pe izvorul acestor fluxuri poate că am vedea cu celeritate profunzimea schimbărilor "doppelganger"-ului nostru de ieri, replicat la nesfârșit ca între două oglinzi.

Și toate acestea se întâmplă la momentul potrivit, murim astăzi ca să renaștem mâine; odată ce tragem draperiile peste ferestrele lumii și adormim, nici nu ne dăm seama că pielea cameleonică cu care ne-am culcat, are, atunci când ne trezim, altă culoare, altă lumină...

Înnoptăm în nebunia lumii, ca în zori de zi, sa respirăm ușurați aerul curat al cerului și să simțim căldura soarelui, altfel decât am făcut-o ieri. Ieri a rămas în amintirea noastră, mâine nu există. Suntem astăzi. Umbre trecătoare. Înnoiți. Înnobilați cu aripi noi. Gata de alte zboruri sau alte căderi.

    Ciudate reptile, inerte,
    ca liniile groase, 
    târăsc pe cerul încins, 
    vântul ce-nclină copacii, 
    tăcerea trosneşte în noapte, 
    în zgomot teribil ca oasele sparte...
    
    Apa curge din frunze, 
    şi-agită burlanuri, 
    lumina e moartă,
    pământul slinos, 
    vrea să mă-nghită, 
    bastard ticălos...
    
    În genunchi mă târăsc, 
    cu greu, tot mai greu, 
    noroiul e ud, şi-l simt peste tot,
    îmi curge pe piele, 
    negru, cleios...
    
    Iubito cândva, ai să calci
    peste mine; când piatră voi fi...
    cu sufletul spart, tăiat în felii.
    Dar nu te opri, ci mergi mai departe,
    căci tu m-ai pierdut în gânduri deşarte,
    închis în tăcerea-mi surată, etern blestemat,
    în picioare de tine şi alţii călcat...

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

            cap. 4

      Am fost impresionată de eleganța și luxul hotelului.Camere frumos mobilate, lustre bogate,

tablouri cu rame aurite, perdele fine. În baie nu știam unde să mă uit. Gresie, faianță, chiuvetă 

de un albastru odihnitor, hârtie, șervețele, prosoabele toate în culori sinilii, încălzirea prin pardoseală,

o plăcere să mergi cu picioarele goale pe gresie. Mă uitam la Rodica și ea rămăsese fără cuvinte.

     -Numai să vezi așa ceva, merită toată cheltuiala,Elena uită-te și ține minte, că nu o te mai întânlești

cu așa ceva.

     - Uite, de aceia e bine să mai pleci în excursii, să vezi cum trăîesc unii oameni.

     -Noi ne-am învățat cu puțin, suntem modești de nevoie.

     -Îmi place și admir așa o bogăție, dar nu-mi doresc. Îmi place casa mea așa  cum este și mă simt 

bine în ea.

     -Așa este, numai că m-a pus puțin pe gânduri.

     -Eu cred că am fost cazați în cel mai luxos hotel. Nu o fi în toate locațiile turistice...este și pentru reclamă...

vin turiști, din tot lagărul socialist...

     -Nu ne stă bine bine să facem politică, nu-i treaba noastră...Te pricepi să dai drumul la t. v. ? sunt curioasă 

ce programe au.Mergem la masa de seară...un meniu bogat, variat stropit cu tărie rusească, muzică fără dans.

A doua zi facem un tur de trei ore prin oraș, Natașa ne explică prin Sabina, unde să ne uităm și ce vedem.

În concluzie,orașul este foarte frumos, curat și plin de istorie. Ne-am întors la hotel și ne-am trezit în cameră 

cu vizitatori discreți, ei făceau parte din personal, ne întreabă dacă avem ceva de vânzare.Aici am vândut toate

hăinuțele de copii, am obținut un preț bun, acum aveam ruble și putem merge la cumpărături. A doua zi plecăm 

cu avionul la Tbilisi, capitala Republicii Georgia. Am fost cazați într-un cartier vechi, într-o zonă muntoasă cu 

străzi înguste, multe în pantă, ne temeam că autocarul o ia razna, dar aveam un șofer tare dibaci.Am vizitat 

punctele turistice recomandate, dar ce ne-a impresionat mult au fost așa zisele cotacombe în care s-a refugiat 

mare parte din populația orașului în ce de  al 2-lea război mondial. În oraș am fost martorii unor manifestări 

publice violente confruntare dintre manifestanți și armată .Ne-am nimerit în fața unui magazim, păream străini

atunci stăpânul ne-a tras în prăvălie și a pus obloanel, a aflat că suntem din România, s-a bucurat, ne-a omenit

și explicat că situația e foarte tensionată și se așteaptă schimbări radicale, mai trebuie o scântee.

     -Pasul următor a fost plecarea spre Bacu, capitala Republicii Adjerbaidan, pe malul mării Caspice, am nimerit 

tot într-o zonă veche a orașului pe o stradă pe care în timpul nopții mărșăluiau  soldații.Aici am stat mai mult, s-a 

anulat plecare la Erevan în Armenia fiindcă situația acolo era mai gravă. Ne-am împrietenit cu taximetrist de origine 

român care ne-a explicat că RUSIA este pe un vulcan de pulbere, doar nu se știe când va exploda.

     Excursia s-a terminat, ne întoarcem în țară cu trenul de la Kiev- Buc. Ne-am luat rămas bun de la Natașa cu regret...

Am rămas cu un gust amar...ce se va întâmpla cu marea Uniune Sonietică ? Tot lagărul socialist se cutremuă , dar nu 

vedeam și nu puteam înțelege că atunci când dușmanii își dau mâna ,când demolatorii vor să vândă pe nimic  o  țară în plin 

avânt, trădătorii vor căștiga Peste aceste frământări am trăit o dramă mai aproape de noi . Pe 10 septembrie  s-a scufundat 

vasul ce transporta aproape jumătate din-locuitorii com. Pisica ce plecau din Galați spre casă . Se auzeau țipete , urlete ....

vasul se scufundă ... vasul se scufundă... doar un suflețel de câțva anișori supra viețuiește , aruncat de un tată disperat ...

Să nu dai drumul la bidon, ține-l strâns cu amândoă mânuțe . Toți au murit înecați ....pe malul Dunării am aprins multe 

lumânări...iar noi ...oamenii...avem nevoie de o arcă mare....

                                                                 sfârșit

O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până astăzi la asta și probabil că nu m-aș fi gândit niciodată dacă Victoria, o femeie întâlnită întâmplător, nu m-ar fi lovit cu mașina. S-a întâmplat însă să mă lovească, să-mi facă praf spatele Mercedesului, iar eu, gentleman cum sunt, să accept o înțelegere amiabilă.

   - Ai frânat brusc! mi-a reproșat ea cu o candoare greu de imaginat. N-am mai avut timp să frânez!

   - V-am văzut prin retrovizoare, am încercat și eu o breșă în apărarea ei, dvs. vă rujați în loc să fiți atentă la drum!

   - Asta tot lipsă de atenție se cheamă!

Cum și mașina ei suferise daune considerabile, rămânând înțepenită pe marginea drumului, am convenit s-o duc până acasă și să nu anunț Poliția înainte de trecere celor douăzecișipatru de ore prevăzute de lege. Incidentul se petrecuse pe strada Rozelor, la capătul căreia se afla și apartamentul e somptuos.

   - Urci la o cafea? m-a întreabat după ce a coboarât din mașină.

   - Numai dacă nu deranjez! i-am răspuns.

   - Dacă m-ai fi deranjat, nu te-aș mai fi invitat! mi-a întoars-o zâmbind. Hai să punem țara la cale!

Era o invitație greu de refuzat, așa că i-am dat curs. Am așteptat cuminte să fiarbă apa, timp în care ea s-a dus să facă o baie, de unde am văzut-o întorcându-se total schimbată, fiindcă în locul ținutei de stradă, destul de sumare, aceasta revenise într-o altă ținută, mult mai lejeră. N-am rezistat tentației de a o lua în brațe, încercând s-o prind dintr-o dezichilibrare destul de suspectă, punct din care lucrurile au evoluat într-o direcție previzibilă.

   - Ai casco? am auzit-o la un moment dat, când mintea mea nu mai judeca limpede.

   - Full- casco, iubito!

   - Ce bine!

Nu am înțeles exact ce era atât de „bine”, nici nu mi-am bătut prea mult capul, dar nu m-am putut abține să n-o întreb:

   - De ce te interesează?

   - Poate îmi repari și mie Roverul pe asigurarea ta!

   - Nu cred că se poate! Tu m-ai lovit!

I-am simțit mâinile în jurul gâtului.

   - Stiu, dragule, dar mă gândeam că ai dori să iei totul asupra ta! N-ai nimic de pierdut!

   - Nu m-am gândit la asta!

   - Acum să nu crezi că vreau să profit! s-a bosumflat ea dintr-o dată, ferindu-se din calea unui sărut înflăcărat. Am zis și eu așa!

 N-am de gând s-o supăr acum la sfârșit.

   - Bine, iubito, fac cum vrei tu! Mă ocup de toate!

Am simțit-o cum se destinde ca un arc încordat, cum renunță la cea mai mică rezistență și îmi răspunde la toate efuziunile mele erotice. Câteva minute mai târziu, a repetat figura cu baia, numai că de data aceasta s-a întors îmbrăcată în blugi și nu s-a mai împiedicat, așteptând cam plictisită să-mi beau cafeaua și să mă vadă plecat, ceea ce am și făcut.

Ajuns afară am constatat că îmi strecurase cheile Rover-ului în buzunar. Mașina trebuia dusă și la Poliție pentru constatare, trebuind să apelez la o firmă specializată, care m-a costat vreo două mii de lei, incluzând și service-ul. Agentul de poliție mi s-a părut destul de suspicios și cam greu de cap.

   - Dacă ați fost lovit din spate, m-a informat el, nu dvs. sunteți vinovat! Unde-i propietarul Rover-ului?

I-am explicat că era o femeie și că vina îmi aparținea în totalitate, deoarece frânasem brusc, încercând să evit o pisică.

   - Chiar și așa, tot femeia este vinovată!

Pentru că prezența ei era necesară la Poliție, am sunat-o. Îl cunoștea pe polițist și nu i-a fost prea greu să-l convingă cine era vinovatul. Polițistul ne-a făcut raportul de constatare, adăugând și amenda aferentă pe numele meu. Am dus amândouă mașinile la service, după care m-am întors acasă cu un taxi. Patru zile mai târziu, într-o zi de sâmbătă, am fost invitat să le ridic. Am luat, mai întâi, Rover-ul și m-am grăbit să-l predau propietarei. Mi-a deschis surprinzător de repede (pesemne mă văzuse pe fereastră!), a primit cheile, actele mașininii, apoi mi-a închis ușa cu un „mulțumesc” politicos. Atunci am înțeles două lucruri, primul, că fiecare acțiune din viața noastră poartă ampreta unui drum, și al doilea, că pentru fiecare faptă există un preț.

10. Confesiuni

— Vă sunt recunoscător. Bănuiesc că ați intervenit pentru mine, spuse Gabriel.

— Așa este, dar m-a convins Iulia, asistenta. V-a lăsat o scrisoare, spuse ea întinzându-i plicul, apoi adăugă.

— O sacrificați pe asistentă pentru orgoliul dumneavoastră de medic. Am sentimentul că Iulia vă iubește și nu o să înțeleg de ce a hotărât să plece.

— Sunt lucruri care s-au întâmplat atât de repede încât nici eu nu le înțeleg. Dar accept voia sorții.

— Nu vă simțiți manipulat? Sau poate nu am înțeles eu și dumneavoastră sunteți cel care manipulează?

— Ce înseamnă manipularea în fața destinului?

— Nu știu ca destinul să sufere iubind și nici să scrie scrisori de rămas bun. I-am spus că ar fi mai bine să v-o înmâneze personal. A refuzat și în ochii ei am văzut durere.

— Dar speranță? Nu ați văzut și speranță?

— Când se naște durerea, speranța moare.

— Nicio speranță nu moare. Rămâne ca o fantomă în preajma minții. Nu vreau să fiu indiscret, dar cred că și în sufletul dumneavoastră mai este loc pentru speranță. Lăsați-o să intre!

Doamna se întoarse spre poza fiicei sale și rămase îngândurată. Simțea o nevoie arzătoare ca vorbele ei să evadeze din închisoarea în care își condamnase sufletul să trăiască. Primul pas era făcut. Poza pe care o purta peste tot nu mai era ferită de ochii lumii. Acum o privea și se întreba dacă nu cumva, acolo, într-un colț de lume, exista un om care îi retrăiește gândurile. Și atunci tresărirea inimii ar trebui să-i inunde întregul corp cu acel sentiment care te poate face să zbori. Nu este oare mai importantă dorința decât putința? Cât de autentică poate fi fericirea dată de trăirile bazate doar pe speranțe? O fericire pe care mereu a refuzat-o, considerând-o ca pe o abandonare într-o beție fără leac. S-a oferit singură ca pradă a unei vieți lipsite de trăiri personale, căci pentru ea viața în afara spitalului genera un veșnic reproș. Acum, în fața acestui tânăr dispus să-și îngroape zilele alături de o nebună, un întreg raționament, bazat doar pe fundația realului care ne pătrunde viața în mod aleatoriu dar determinant, sta să se clatine. Acum simțea că abandonarea în profesie nu putea umple pe deplin casa vieții, că visele ne sunt date spre a fi parte a destinului și fericirea izvorăște și prin propria voință a gândului. Doar că pentru a trăi în speranță ai nevoie de curaj, iar curajul vine de la oameni atunci când ești căzut la pământ și nu te poți ridica singur. La urma urmei povestea ei nu era decât o poveste care putea fi a oricărei femei. Copilul ei nu a murit, era sigură de acest lucru. Ar putea să se întoarcă acasă fără a mai pierde vremea printre copacii impersonali din pădure cu gândul că ea este acolo, în apartament, așteptând-o cu înfrigurare.

— Sigur, mă scuzați, domnule, dar mă grăbesc. Mă așteaptă fiica mea. Ea lucrează după masă și trebuie să am grijă de nepoata mea.

— Nu. Nu este la școală. Are doar trei ani și este o scumpă.

— Fiica mea? Da. Oarecum. Tot în sistemul sanitar. Este medic pediatru. A iubit dintotdeauna copiii. Poate pentru că nu a avut frați sau surori.

— Sigur că ar fi fost bine. Dar vedeți dumnea-voastră, am rămas singură când ea avea câțiva anișori și nu am mai avut timp să-mi refac viața.

— Soțul meu? Nu mai știu nimic de el. A trebuit să fugă din țară.

— De ce? Este o poveste lungă. Da, ne-am iubit și nu regret că m-am căsătorit cu el. Dacă nu ne iubeam, o mai aveam acum pe fiica mea? Cum aș putea să regret? Am fost mereu fericită, chiar și atunci când mă consideram abandonată de lume. De fapt nu aveam nevoie de nimeni. Ea era de ajuns pentru mine.

— Fiica mea? Dacă îi era bine numai cu mine? Chiar nu știu. Mă puneți pe gânduri. Mă iubea atât de mult încât nu cred că era nefericită că nu avea și un tată.

— Spuneți că am sufocat-o cu dragostea mea? Of, am ajuns. Mulțumesc mult. Uitați, ea este fiica mea. Are fetița de mână. M-a văzut. Mi-a făcut semn. Mulțumesc încă o dată.

Coborî din mașină. Cele două se îmbrățișară, apoi luă nepoata în brațe și făcu o piruetă admirând pletele lungi ale fetiței care descriseseră un cerc prin care razele plăpânde ale soarelui se strecurau spre ochii scânteietori. Avea ochii albaștri moșteniți din partea maternă, care contrastau cu tenul castaniu moștenit de la mama sa care, la rândul ei, îl avea ca genă de la fostul ei soț.

— I-am dat deja să mănânce. Dacă nu ești prea obosită mai puteți sta puțin prin parc. Apoi poți să o culci. Și neapărat să te culci și tu mamă!

— Bine, o să vedem. Sigur ne vom mai juca pe aici. Ce înseamnă oboseala în fața a doi ochi atât de jucăuși?

— Dar ești în picioare de la cinci de dimineață și știu că spitalul nu este un loc de promenadă.

Doamna zâmbi fiicei sale și o mai îmbrățișă o dată.

— Hai nu-ți face griji. Mergi la cabinet, iar noi o să ne adormim una pe cealaltă.

Doamna deschise larg ochii după care clipi de câteva ori. Părea venită din altă lume în mijlocul acestei încăperi pe care aproape că nu o mai recunoștea.

— Vă simțiți bine? întrebă Iulia privind-o cu oarecare teamă.

— O, da. Sunt bine. Pentru o clipă... Nu știu. Credeam. Sunt bine. Dar unde este doctorul?

— Doctorul? Nu era nimeni când am intrat în cameră.

— Ai intrat acum? Nu am auzit ușa.

— Nu. Sunt de câteva minute aici, dar erați atât de preocupată de ceva încât nu am îndrăznit să vă vorbesc.

— Ia loc, spuse Doamna așezându-se și ea pe un scaun aflat în fața biroului.

Iulia se așeză nedezlipindu-și privirea de la poza aflată pe noptieră. Ochii albaștri ai copilei păreau rupți din ochii Doamnei. Doamna se îndreptă din spate vrând parcă să simtă siguranța pe care ți-o oferă spătarul scaunului înainte de a se lansa în necunoscutul unei mărturisiri de mult așteptate, dar mereu amânate.

— Este fiica mea. Nu am mai văzut-o de 20 de ani. Tatăl ei, soțul meu, nu este român. Studia medicina în România. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit, dar atunci căsătoria cu un străin nu era bine văzută. După un timp a dispărut. Mi s-a spus că de fapt era spion și a fugit din țară. Mi-au mai spus atunci să-mi păzesc bine fiica pentru că s-ar putea să-mi fie răpită. Chiar asta s-a întâmplat acum 20 de ani în pădurea de pe valea Lotrioarei. De atunci nu mai știu nimic despre ea. Am rămas cu această poză și cu pălăria clovnului găsită în pădure.

O mărturisire simplă, directă, la care Iulia nu se așteptase. Venise să-și ia rămas bun de la această ființă pe care o îndrăgise atât de mult în acest răstimp, iar acum avea impresia că prin plecarea ei va transforma această despărțire dificilă într-un act de lașitate. Doar câteva cuvinte și simțea că Doamna devenise brusc din persoana echilibrată, ușor distantă dar mereu atentă cu cei din jur, o ființă destabilizată moral gata să se prăbușească sub apăsarea propriilor secrete pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Iar ea, în loc să-i ofere sprijinul de care avea acum și aici nevoie, se pregătea să-i dea o ultimă lovitură părăsind-o. Dar, Doamna aflase de intențiile ei și atunci nu reacționase decât printr-un gest normal de nemulțumire. Nicidecum nu-și expusese atât de brutal și de neașteptat rănile propriei existențe. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Să aibă legătură cu tiza ei și cu doctorul? Șirul de gânduri pe care Iulia încerca să le pună cap la cap înainte de a îndrăzni să scoată acele vorbe de bun rămas pe care și le pregătise fu întrerupt de o altă inițiativă a Doamnei, la fel de neașteptată.

— Dar tu, Iulia? Viața ta ce ascunde?

Doamna era cunoscută pentru discreția totală vizavi de personal și această întrebare directă avu darul de a-i clătina și mai mult avântul finalizării acelui gest simplu de rămas bun pentru care venise. Simțea că legătura ei cu Doamna este mult mai profundă decât credea, vorbele ei fiind lanțuri care îi cuprindeau mintea într-un laț din care nu putea scăpa decât mărturisind. Acum lucrurile păreau a avea sens pentru Iulia. Doamna își eliberase sufletul de povara vieții forțând-o și pe ea să facă același lucru.

Chiar dacă Doamna dăduse dovadă de atâtea ori că este apropiată și înțelegătoare față de personalul medical, nicio asistentă nu se considera ca făcând parte din anturajul intim al asistentei șefe. Iulia nu accepta că intimitatea dintre persoane este factorul care facilitează o confesiune, ci mai degrabă lipsa unei cunoașteri a interlocutorului îți poate da curajul de a mărturisi propriile apăsări. Problema care se punea în fața ei era legată de ceea ce va face Doamna cu mărturisirile ei. Povestea asistentei șefe, pierderea legăturii cu propria fiică, părea a fi devenit dintr-odată un lucru comun destinat cunoașterii oricărei persoane care va trece de acum înainte pragul acestui birou. În schimb, povestea ei era mult prea personală pentru a o lăsa ca subiect de discuție în întreg spitalul. Și totuși ceva o îndemna să se lepede de greutatea care îi apăsa conștiința de mai bine de cinci ani. Atunci când o trăire devine o închisoare nu poți decât să visezi că vei evada într-o bună zi mărturisind-o. Și confesiunea în fața Doamnei putea să însemne o astfel de evadare, iar momentul era propice pentru a o încerca. La urma urmei, povestea ei era bazată mai degrabă pe bănuieli decât pe certitudini. Și, în fapt, asta era ceea ce o apăsa cel mai mult. Incertitudinea acelei întâmplări în totalitatea ei. Ce nu ar fi dat să poată spune fără teama de a greși: „Sunt vinovată! Sunt vinovată! Eu i-am chemat pe acei oameni! Le-am făcut semn!”.

Buzele Iuliei începură ușor să se desprindă lăsând mici sunete să întrerupă liniștea apăsătoare care domnea de câteva minute bune în birou. Doamna nu părea să urmărească cum fața asistentei începuse să devină expresivă făcându-se ecoul gândurilor lăuntrice ce încercau să înlăture îndoiala care bloca calea dezvăluirilor.

— Sunt vinovată! Sunt vinovată!

Vorbele Iuliei o îndemnară pe asistenta șefă să-i cuprindă cu blândețe mâinile și o sili să se așeze. Continuă să-i țină strâns mâinile, încercând să nu o privească în ochi.

Iulia avea privirea ațintită undeva în afara biroului și ochii ei clipeau ori de câte ori o picătură de apă se desprindea din streașină. Curgerea apei părea un izvor de timp, un timp care exista dincolo de zidurile spitalului și care se derula fără grabă, exact așa cum Iulia îl retrăise de atâtea ori. Acea seară, din urmă cu cinci ani, reapărea din nou, clipă de clipă, de această dată ca o adevărată confesiune.

Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat. Un zgomot ușor o făcu să tresară. Inima începu să-i bată nebunește când văzu că unul dintre bărbați părăsise terenul. Așteptă încordată binecunoscutul scârțâit al ușii cabanei de lemn. Acum va fi cu adevărat a unui bărbat. Pe iubitul ei îl lăsase de atâtea ori să o atingă dar nu-i cedase. Dorea cu tot trupul să fie iubită de un bărbat dar faptul că se cunoșteau atât de bine o făcea să aibă rețineri. Ar fi dorit să treacă prin acest moment de viață de parcă ar fi fost vorba despre o altă persoană, o persoană al cărui trup să-l părăsească atunci când va deveni femeie. În plus el se lăuda cu aventurile pe care le avusese și într-un moment de teribilism a mințit că și ea a făcut dragoste cu antrenorul. Este adevărat că acesta insistase de câteva ori, dar nu-l acceptase din aceleași motive. Se cunoșteau de prea multă vreme. Căldura îi copleși întregul corp și simți cum obrajii îi luau foc în timp ce sângele continua să zvâcnească sub tâmple. Se apropie din nou de geam. Mai apucă să vadă că pe teren erau abandonate rachetele iar bărbații se precipitau spre cabana antrenorului.

— Hei! Veniți! Avem o târfă de mulțumit!

Două brațe o traseră și căzu întinsă pe cimentul încălzit de apă. O liniște teribilă îi cuprinse mintea. Când deschise ochii, din duș curgea ritmic câte un strop de apă. Privirea urmărea picăturile iar auzul amplifica la nesfârșit zgomotul produs de spargerea lor pe cimentul ce se răcise. O undă rece îi imobiliză întregul corp. Nu era capabilă să iasă din starea de amorțeală, singurul contact cu exteriorul era acea curgere sacadată și explozia sunetului care îi învăluia mintea în necunoaștere. Doar că, la un moment dat, o picătură căzută prinse culoarea roșie și atunci corpul ei se dezmetici. Adevăratele zgomote îi inundară ființa făcând-o să-și ascundă chipul între mâini, ghemuindu-se într-un colț al cabinei de duș. Un tremur puternic puse stăpânire pe toată ființa ei în timp ce din fața ușii închise pătrunseră, printre gemetele unei fete, primele vorbe pe care putea să le perceapă cu adevărat.

— Nu pot să cred! A fost virgină!

— Ăsta da noroc pe mine! Dar mai vreau o dată.

— Bine. Te lăsăm. Doar tu ne-ai deschis calea.

— Hai că a început să-i placă fetei. Uite ce față are.

• Râde!

— Da, râde! Râde ca o nebună!

— Haideți mai repede că ne prinde noaptea.

— Părinte este rândul tău. Înseamn-o pe vecie.

Gemetele continuară încă câteva minute, apoi se lăsă liniștea. O liniște parcă anume calculată pentru a scoate în evidență și mai mult ultima scenă a spectacolului. Un spectacol pe care Iulia îl trăia ca și când trupul ei era dincolo de ușă. Ultima scenă pe care bărbații o inventaseră pentru a-și spori plăcerea. Și plăcere mai mare nu poți să ai decât să însemni locul pe care l-ai pângărit. Un strigăt scurt se revărsă din trupul tinerei în timp ce râsetele celor patru se estompară în întunericul nopții nepăsătoare. Iulia se furișă afară din cabină, fără a avea curajul să privească în lumina slabă a becului trupul leșinat întins pe patul plin de sânge. În timp ce se îmbrăca grăbită simți mirosul de carne arsă. Deschise ușa și fugi prin parc fără să privească înapoi. După câteva sute de metri, corpul începu să nu o mai asculte, picioarele îi tremurau și deodată se întinse pe pământul umezit de o ploaie măruntă pe care nici nu o simțise până atunci. Rămase nemișcată. În plin întuneric imaginea fetei întinse pe pat îi juca în fața ochilor, iar mirosul de carne arsă nu se lăsa alungat de prospețimea aerului biciuit de ploaie. Se ridică și cu pași din ce în ce mai repezi luă drumul înapoi. Sfârși prin a fugi călăuzind parcă toată furia în mișcarea picioarelor. Ajunse la cabană. Lumina era aprinsă, dar în cabană nu mai era nimeni.

— Poate totul nu a fost decât un vis. Am fost amețită de aburi. Știu că am leșinat. Asta este. De fapt nu s-a întâmplat nimic.

Patul era curat. Nici urmă de sânge. Se apropie de colțul în care își pusese geanta cu rachetele și se pregăti să plece cu sufletul ușurat de o povară. Un mic zgomot îi atrase atenția. De pe geantă căzuse o brichetă. Alături, o cruce de metal din cele pe care preoții le poartă la gât. Simți căldura metalului și dintr-o dată mirosul de carne arsă îi inundă din nou ființa. În fața ochilor apăru din nou imaginea acelei fete cu fața schimonosită într-un zâmbet ce îți dă fiori. Lăsă rachetele jos, aprinse bricheta și încălzi crucea, apoi închise ochii. Un strigăt scurt și mirosul de carne arsă inundă din nou încăperea.

— În noaptea aceea nu am dormit la cămin. M-am dăruit iubitului meu, iar a doua zi am plecat din oraș fără să spun nimănui nimic.

— O cunoșteai pe fată?

Câteva clipe de tăcere în care Iulia părea să caute  mai degrabă o scăpare decât răspunsul pe care nu era pregătită să-l dea.

— Poate o mai văzusem. Nu știu.

— De aici bandajul pe care îl porți la mână.

— Am vrut să mă pedepsesc. Să simt măcar o parte din durerea ei.

— De ce te simți vinovată? A fost alegerea ei să intre în cabină.

— Știu. Dar dacă a făcut-o doar pentru a mă apăra pe mine? Nu pot să uit când am fost trasă în cabina de duș.

O întrebare se născu pe buzele Doamnei dar ceva o făcu să se răzgândească în ultimul moment. Știa că Iulia petrecea multă vreme cu pacienta din salonul-debara dar intui posibilitatea ca ea să nu-i fi văzut semnul. Poate doar ea știa de această coincidență. Și dacă nu este o coincidență? Dacă nebuna din salonul-debara este tocmai ființa care se sacrificase în urmă cu cinci ani pentru Iulia?

— Vei pleca? reluă Doamna după o scurtă pauză.

— Da. Într-un fel, da! răspunse aceasta hotărât.

— Cum adică, într-un fel?

— Eu plec, dar rămâne Iulia, pacienta din salonul-debara. Nu spune toată lumea că parcă am fi surori?

— Ce știi despre pacientă? Știi că o putem ajuta doar dacă îi cunoaștem trecutul.

— Nu știu mare lucru. Viața ei este în acel caiet.

— Și Gabriel?

— În mintea lui Gabriel sunt o jucărie care nu este stricată. Iar el vrea o jucărie defectă pe care să o repare.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Paras catering-palvelu

(ironisesti)

On perjantai-ilta, on myöhä, olemme liian laiskoja tekemään ruokaa. Mikä muu olisi maukkaampaa kuin Quattro Stagioni -pizza? Katsomme tablettia, valitsemme sen napsauttamalla "Lisää koriin", valitsemme kastikkeen ja annoksen paistettuja perunoita. Tämän sanottuamme painamme "Tee tilaus", syötämme osoitteen, puhelinnumeron , valitsemme maksutavan. Odotamme kuolaamalla, nälkäisemmäksi ja nälkäisemmiksi katsoen heidän näyttämiensä kaunokaisten kuvia. Kotona ollaan niin innoissamme, toisaalta ravintolaan on tullut jo jonkin aikaa kokkiopiskelijoita. He eivät osaa kokata, mutta he menivät oppimaan kokkeilta, joilla on vuosikymmenten kokemus. Kaikenlaiset virheet annetaan anteeksi, koska ne ovat alussa ja koska vain tekemällä virheitä he oppivat. Sillä ei ole ollenkaan väliä, kuinka monta kertaa hän tekisi virheen, että ehkä polttaisi pannun, keittolevyn, koko keittiön tai vain keittiön ja kylpyhuoneen, jotka kommunikoivat väliseinän kautta. Joten saamme puhelun toisensa jälkeen, jossa kokki pahoittelee, että glögiastia on haljennut, että pizza on ylikypsä, ettei se jäänyt tarpeeksi paistumaan, että juusto leviää liikaa, ettei hän lisännyt tomaatteja ja sieniä , että hän ei laittanut viiriäisen munia (se on vähän dieettipizzaa), ettei ruokalistalle lisätty tzatziki-kastiketta, että unohtui annos sitruunamakuista Pepsi Twistiä, että munkit sitruunakuorruteella eivät olleet ei onnistunut kovin hyvin suklaata ja muita...

Niin moniin selityksiin kyllästyneenä (en edes halunnut selitystä, halusin vain ruokaa) sanoin kauniisti asianomaiselle kokille, että haluaisin ruuat tilattavan klo 12 mennessä yöllä, tilaisin noin klo 7 illalla. Kokki ymmärsi, otti harjoittelijat kauniisti siivestä ja lähetti heidät kotiin, että hänellä oli tilaus valmistaa.

Tällä tavalla, noin klo 23:45, korttelin lähelle saapui pyörällä poika, joka soittaa minulle ja kysyy olenko kotona (missä muualla voisin olla tuona myöhään?, torilla?, meren rannalla kalliolla?, tarkoitan vakavasti, missä muualla voisin vain odottaa pizzaa, jäädytettyä tai palanutta, mitä tahansa?), Sanoin hänelle olevani kotona, mutta pyysin häntä käyttämään hissiä ja menemään yläkertaan. Se saapui, maksoin, otin pizzan kaiken muun pyytämäni kanssa ja avasin laatikon.

Pizza oli itse asiassa Quattro Stagioni Happy Meal, jossa oli lelu tilaukseni lisäksi. Hän teki lasten ruokalistan, koska oppilaat olivat käyttäneet kaiken taikinan oppiakseen pizzan valmistamisen ja se oli enää jäljellä.

Pizza oli hyvä, odotus kannatti kaikkien hermojen ja huolien jälkeen, vaikka se olilasten annos.

Cand ai un impuls de a-i arata cuiva ca iti pasa,actioneaza! Exprima-ti aprecierea! Arata-ti respectul! Rosteste cuvintele pe care le gandesti! Fa tot ce-ti sta in puteri sa cultivi momente de dragoste tangibila pentru ceilalti! Actioneaza deliberat in felul in care te raportezi la ceilalti!

    Trimite acel mesaj! Cumpara acele flori! Spune ce te deranjeaza,dar si ce iti place!Spune da atunci cand stii ca merita si refuza cand simti ca nu-ti face bine! Nu sta pe ganduri si nu analiza fiecare lucru marunt in parte! Fa ceea ce simti! Stiu ca e usor de zis si greu de facut,dar peste cativa ani sau poate si mai putin vom regreta ca nu am facut ceea ce am vrut la timp. Pentru ca,anumite lucruri trebuie facute la timpul lor,pentru ca nu te vei afla de mai multe ori in fata aceleiasi situatii.  Mereu ne vom gandi la "Cum ar fii fost daca?" cand alegem sa nu facem ceva la timp,iar astfel de ganduri nu ne macina doar mintea,ci si inima!Pentru o viata sanatoasa si fericita,specialistii recomanda un numar cat mai scazut de regrete,spre deloc!

Un foc cu o foame necontrolabilă de agonie arde în mine ce pare să mă scrume de vie.

Fiecare flacără are grijă să mă ducă la culmile păcatului , unde eu voi rămâne, sau poate am rămas de mult, fără suflare. Sunt pierdută, nu știu unde, cum sau cine sunt.

Mă privesc în oglindă și parcă se împrăștie în mii de cioburi pe podea împreună cu persoana mea. De la cel mai ascuțit până la cel mai tocit îmi pătrund bucățile în țesuturi până când aproape văd noi orizonturi. Privirea mi-e aproape tăiată în momentul în care o reflexie mi se arată cu toate greșelile cu care sunt în continuare pătată. Pată peste pată, culorile deja s-au combinat și a rămas un negru platinat ce avea să mă orbească pe viață. Aidoma legilor fizicii, reflecția ce mă pătrunde este lipsită de lumina, iar până și focul din mine mă lasă fără pic de strălucire .

Că trăim în cea mai bună lume posibilă obișnuia să spună un mare filosof, Leibniz pe al său nume, dar poate că erau niște simple cuvinte puse aleatoriu, unele lângă altele doar cat a prinde o fărâmă de sens, iar ca cei ce aveau să-i arate interes să-i ofere perfectă dreptate, căutând un sens prin toate substraturile contextului. Oare sunt o ipocrită dacă nu-i dai dreptate? Mi-e greu să găsesc adierea de înțeles în furtuna constituită din vorbele sale când eu nici drumul spre casă parcă nu-l mai stăpânesc. Mă pierd continuu și de fiecare dată când încerc să găsesc câtuși de puțin din mine mă pierd și mai rău.

Cad. Cad și privesc în jur de fiecare dată , dar nu reușesc să văd nimic, cu atât mai puțin lumina de la capătul tunelului pentru că e bezna. Mă simt ca într-o spirală pierdută în umbra văzduhului căreia nici măcar cel mai subțire murmur nu-i scapă când se învârte , făcându-mă să mă simt ca într-un ciclu vicios unde suferința parcă e singura de folos. Se crează o simfonie atroce, unde pășesc cu neputința pe câte o clapă greșită , iar fiecare notă muzicală mă sfâșie și mai tare.

Greșesc și tot nu mă regăsesc, pășesc și tot nu avansez, deoarece oricât aș încerca nu pot să ajung sa fiu alta. Fiece gest eronat îmi definește nu numai firea, ci și corpul, căci parcă port pe oriunde trec o greutate ce nu poate fi slăbită printr-o nicio dietă distinctă de cea încercată până acum. Unui maraton a cărui linii de sfârșit nu știu dacă se află pe undeva m-am alăturat și nimeni nu vrea să mă descalifice. Am încercat să mă opresc, dar inima imi e plină de adrenalină oricât de încet aș merge, iar să stau într-un loc nu-mi este dat drept alegere ca răsuflare de ușurare, astfel simt cum mă sufoc și mai tare.

Aș da orice la troc pentru un cadru favorabil al unui context perfect valabil unde aș putea simți măcar puțin cum este să nu-ți pierzi controlul minții. O bătălie de gânduri în cap mi se desfășoară și oricât de mult aș vrea să înțeleg ceva din ea, eșuez. Mă simt ca un val ce încearcă să prindă avânt, dar oricum se reconstituie la mal, întorcându-se de unde a venit, doar ca eu nu știu unde aparțin.

Oare asta îmi este lumea perfectă ce are să mi fie predestinată? O speranță la perfecțiune când o dau în bară la fiecare acțiune.

Am cunoscut oameni plini de viață, dar cu ce folos când eu sunt de gheață. Am încercat să le dau tot ce am mai bun, dar printr-o simplă clipire am ajuns o umilire. Aveam să fiu trup și suflet implicată în prietenia noastră, sau cel puțin aveam să încerc. Urma să mi se dovedească într-un final că n-aș putea fi capabilă de un asemenea masacru când tot ce las în urmă este un simplu gust acru. Să mă dezgheț în fața unuia nu a fost chip, așadar am devenint o stona de piatră pe care nici măcar focul nu o poate atinge în vreun fel. Cu toate acestea, nu m-am gândit la cel interior care ma distruge pe zi ce trece, făcându-mă să mă întreb cat mai este.

Mi-ar plăcea să fie totul roz, sau măcar cu o tentă de gri, însă orice aș face rămân la capăt de prăpastie. Lumea nu e un loc tocmai perfect mie, dar poate cândva, la capăt de poveste, are să-mi fie.