Moștenire
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Category: Prose
All author's poems: Pisica amuzantă ![]()
Date of posting: 18 October 2023
Timp de citire: ~8 min.
Views: 1428
Other poems by the author
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Melancolie de George Bacovia în norvegiană
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Melankoli
For en stubbe, for en klage om høsten...
Og den ville veden hyler -
I sneglene runger en bom,
Og damen starter mer ynkelig.
- Hør, du, godt, honnig,
Ikke gråt og ikke vær redd -
Hør hvor hardt, fra dypet,
Jorden for ham kaller oss...
Melancolie de George Bacovia în franceză
Melancolie
Ce chiot, ce vaiet în toamnă...
Şi codrul sălbatec vuieşte -
Răsună-n coclauri un bucium,
Şi doina mai jalnic porneşte.
- Ascultă, tu, bine, iubito,
Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -
Ascultă cum greu, din adâncuri,
Pământul la dânsul ne cheamă...
Mélancolie
Quel cri, quel pleur d'automne...
Viennent du bois sauvage en gémissant —
Un cor retentit dans le vide
Et la plus triste des lamentations commence.
— Ne pleure pas, mon cœur, ne pleure pas,
Écoute sans peur et sans drame :
Plus loin en ses entrailles la terre
Nous appelle...
Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală
Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.
Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.
Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere.
Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.
Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.
Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în franceză
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Peut-on revisiter l’image d’une personne qui nous a inspiré il y a 10 ans ?
Oui, il faut juste le vouloir,
Oui, si cela avait une influence positive sur nous,
Oui, si ça nous motive,
Oui, s'il pouvait nous comprendre (la plupart des gens ne le peuvent pas),
Oui, si elle pouvait nous transmettre quelque chose de son caractère, de la beauté de son âme et de ses passions,
Oui, si je soupire encore de joie en regardant ses photos,
Oui, si elle nous a laissé sans voix devant l'originalité de ses idées (l'une d'elles m'a vraiment surpris en tous points),
Oui, si elle savait nous donner envie de voir son point de vue,
Oui, si elle pouvait nous offrir un milliardième de ses cadeaux,
Oui, si elle nous a infecté par ses rires, sa gentillesse et ses vœux,
Oui, si vous pensez que cela vous a changé pour le mieux, que vous êtes devenu plus riche (moralement, éthiquement, émotionnellement),
Oui, s'il ne t'a pas abandonné, il a préféré te faire confiance, il ne pensait pas qu'il perdrait son temps sans obtenir de résultats,
Oui, si tu n'as pas non plus trahi sa confiance,
Oui, s'il savait nous inculquer des ambitions et les accroître tout au long de la période où nous nous sommes connus,
Oui, si l'on constate qu'il n'y en avait pas beaucoup comme elle,
Oui, s’il se souciait vraiment des valeurs morales, comment chaque être humain pourrait-il parvenir à une version meilleure, plus douce, plus attentionnée et plus agréable de lui-même ?
Oui, si j'avais toujours la même excitation à chaque fois que je la voyais, peu importe qu'elle soit éclaboussée par de l'eau de pluie boueuse, qu'elle ait des moments où elle était plus nerveuse, qu'elle se fâche, qu'elle soit fatiguée, qu'elle eu la grippe, et nous ne pouvions plus jouir avec les mêmes superbes traits de caractère,
Oui, si les pensées dirigées vers elle portaient du fruit dans nos cœurs,
Oui, si elle n'était pas une inconnue, elle était quelque chose de plus que ça, on avait l'impression de se rapprocher d'elle, elle était comme une amie ou une sœur aînée,
Oui, si chaque jour tu montais un échelon, avec son aide,
Oui, s'il pouvait tout construire avec un tel calme et une telle passion qu'on ne peut vraiment pas réagir en y pensant,
Oui, si tu penses que tu n'aurais pas essayé en vain de l'impressionner,
Oui, cela aurait vraiment valu la peine de participer à une émission de téléréalité comme "Les Roumains ont du talent",
Oui, parce que j'ai évoqué le mot "talent", d'elle j'ai appris que cela n'existe pas, qu'on ne reçoit aucun talent et qu'on ne l'emmène pas avec nous dans l'autre monde, le talent qu'elle a montré était acquis compétence, le résultat d'une certaine habitude,
Oui, quand je suis tombé (trébuché), il a su comment m'aider à me relever,
Oui, si seulement on pouvait encore la voir sur le trottoir, au marché, aux concerts, à la mairie, au stade courir aux 70 ans qu'elle aurait aujourd'hui,
Oui, j'aimerais la revoir une fois de plus...
Ma chère femme (et les initiales C. P.) qui étaient pour moi plutôt une sœur aînée (environ 42 ans de plus) pendant 7 ans, puis tu as dû partir aussi, une autre étape arrivait. Tu es restée comme une énigme dans mon subconscient, je ne sais même pas à ce jour comment tu aurais voulu que je sois, ce que tu aurais plus aimé te montrer, mais tu es restée quelque part là, sur la liste des "Femmes de 10 et de 10 hommes", comme s'il s'agissait d'un spectacle de terminale.
Pardonnez ma maladresse en tout, mais ce n'était pas fait exprès, mais je gèle, mon cœur bat la chamade, je palpite, je transpire tantôt froid, tantôt chaud, c'est comme si je n'arrivais pas à avoir assez d'air mes poumons quand j'admire la personnalité, les efforts, tout ce que tu m'as montré, et moi, compte tenu de mon manque de compétence depuis, je ne pouvais rien te montrer d'autre que ce que tu as toujours vu.
Iluzii în germană
Ai câți ani ți-ai dori să ai,
Ai părul creț pe care l-ai admirat mereu, care nu se pleoștește niciodată,
Ai un perete plin de tablouri la tine în cameră,
Ai cel mai în vogă model de telefon,
Ai cel mai bun prieten, nu te va dezamăgi în veci, nu cu bună știință cel puțin,
Ai parte de cel mai delicios mic dejun (clătite cu Nutella),
Ai cel mai performant pedometru din câte se puteau descărca,
Ai cea mai rapidă bicicletă, cu ea ajungi în Fălticeni în doar 15 minute,
Ai cel mai drept nas, nu îți mai trebuie rinoplastie,
Ai cei mai drepți dinți, niciunul mai în spate sau mai in față,
Ai parte mereu de cea mai corectă apreciere din partea celor din jur (minciună mai sfruntată nu există, nu te vor cunoaște, fie pentru că nu le pasă, nu le trebuie, fie pentru că ții totul în tine și vrei să pari femeia puternică, nu te mai masculiniza de dragul unor persoane cărora nu le pasă, oricine are fi ele),
Ai cele mai pure intenții, nu doar atât, știi și să le arăți,
Ai cele mai strălucitoare unghii cu gel,
Ai cele mai multe nuanțe de mov în garderobă,
Ai cel mai cuprinzător Playlist cu poeziile lui George Bacovia recitate, una după alta,
Ai câți prieteni ți-ai dori să ai, adică doi, aceia sinceri, cu care vei ține legătura pe viață, restul sunt doar persoane care vor ceva de la tine, te folosesc, nu ratează nicio ocazie când te văd,
Ai cel mai bun mod de a prepara cartofii prăjiți, ca la McDonald's aproape,
Ai cel mai bun styling de fiecare dată când te îmbraci,
Ai parte de armonie tot timpul, nimic nu se abate de la ce ai vrut tu inițial, nici cea mai mică deviere,
Ai parte de cei mai înțelegători oameni (mai că trebuie să explici orice, de ce cerul e albastru?, de ce respiri?), dar asta nu se întâmplă în poemul nostru,
Ai cele mai bune explicații, doar tu știi cum le-ai înfrumusețat atât de mult, nimeni nu rămâne nelămurit, toți te iubesc special pentru acest lucru,
Ai cele mai bune prăjituri de ziua Norvegiei,
Ai cele mai bune stilouri, nu se strică în veci,
Ai cele mai bune perechi de pantofi, inclusiv pentru dansuri latino-americane,
Ai cele mai interesante idei de decorare a camerei,
Ai cea mai bună precizie atunci când tunzi o prietenă (abia dacă te poți tunde singură),
Ai cele mai amuzante preferințe când vine vorba de muzică,
Ai ureche muzicală, dar deloc nu știi să o folosești,
Ai cele mai extravagante gusturi când vine vorba de ojă, doar culorile neon te atrag,
Ai cele mai frumoase standarde, nu te apropii de ele niciodată pentru că sunt frumoase,
Ai cele mai bune oglinzi, prin ele se vede tot, orice muscă care a pătruns,
Ai cele mai multe merite oricând, oriunde,
Ai cea mai bună capacitate de a înțelege întâmplările, de orice natură ar fi ele,
Ai cea mai plăcută voce,
Ai cea mai suavă atingere,
Ai cele mai înmiresmate parfumuri, ești o feerie a primăverii,
Ai cel mai strălucitor zâmbet, atrage toate privirile, deși nu iubești atenția,
Ai cea mai bună mașină de tuns iarba, tunde orice fir la aceeași lungime,
Ai cea mai bună apreciere a lucrurilor, a cantității mai ales, când vine o prietenă și vrei să beți limonadă, ai grijă ca amândouă să aveți la fel de mult suc în pahar,
Ai cel mai bun mod de a înțelege problemele oamenilor, primează logica și ce este realizabil din punct de vedere logic, nu ce vrea fiecare să se întâmple, fii sinceră, și tu ai vrut mulți fluturi frumoși în această viață, dar nu au zburat în direcția ta, doar chestii după care ai sărit să le prinzi și nu ai făcut decât să te rănești,
Ai cea mai bună capacitate de a privi în inimile oamenilor, de a vindeca răni, ești chiar psiholog din punctul ăsta de vedere,
Ai cea mai frumoasă decență în comportament și în conduită,
Ai cele mai corecte și mai bune argumente,
Ai cele mai ciudate preferințe când vine vorba de posturile de televiziune pe care le urmărești,
Ai cele mai triste amintiri, dar ai reușit să înmulțești ceea ce la prima vedere părea a fi prea puțin, să transformi acele sfaturi în ceva constructiv,
Ai avut cele mai simpatice colege de bancă,
mereu ți-ar fi dat exercițiile pe care nu știai să le faci,
Ai cele mai înduioșătoare cuvinte în vocabular,
Ai cele mai bune pensete, unghiere,
Ai cele mai frumoase aspirații în sinea ta, nu doar tu ai fi beneficiară,
Ai cele mai generoase gândurile,
Ai cea mai moralizatoare și melodioasă voce a conștiinței,
Ai puterea/ înțelepciunea de a ceda când vezi că nu mai ai de ce să mai continui,
Ai posibilitatea de a face oamenii să se simtă bine doar prin simpla ta prezență, când ești tu alături de ei nu le mai iese păr alb, sunt mai veseli, nici riduri parcă nu prea ar mai avea,
Ai încercat în toate feluri să devii o versiune mai bună a propriei persoane, obiectiv îndeplinit, te poți relaxa, vocea conștiinței a fost aspră cu tine, fiindcă ți-a vrut doar binele, este parcă vocea unui părinte care nu te obligă, doar îți spune că așa ar fi mai bine, pentru că se gândește la tine și încă îi mai pasă.
Illusionen
Du bist so alt, wie du sein willst,
Sie haben die lockigen Haare, die Sie schon immer bewundert haben und die nie kräuseln.
Du hast eine Wand voller Gemälde in deinem Zimmer,
Du hast das heißeste Telefonmodell,
Du hast einen besten Freund, er wird dich nie im Stich lassen, zumindest nicht wissentlich,
Du hast das leckerste Frühstück (Pfannkuchen mit Nutella),
Sie haben den besten Schrittzähler, den Sie herunterladen können.
Du hast das schnellste Fahrrad, damit erreichst du Fălticeni in nur 15 Minuten,
Sie haben die geradeste Nase, Sie brauchen keine Nasenkorrektur mehr,
Du hast die geradesten Zähne, weder zu weit hinten noch zu weit,
Du erhältst immer die genaueste Wertschätzung der Menschen um dich herum (es gibt keine dreiste Lüge mehr, sie werden dich nicht kennen, entweder weil es ihnen egal ist, sie es nicht brauchen, oder weil du alles in dir behältst und willst Um wie die starke Frau zu wirken, hör auf, dich zu vermännnlichen, um der Menschen willen, denen es egal ist, wer auch immer sie sind.
Du hast die reinsten Absichten, nicht nur das, du weißt auch, wie du sie zeigen kannst,
Du hast die glänzendsten Gelnägel,
Du hast die meisten Lilatöne in deinem Kleiderschrank,
Sie haben die umfassendste Playlist mit Gedichten von George Bacovia, die nacheinander rezitiert werden.
Du hast so viele Freunde, wie du gerne hättest, also zwei, die ehrlichen, mit denen du ein Leben lang in Kontakt bleibst, der Rest sind nur Menschen, die etwas von dir wollen, sie benutzen dich, sie vermissen dich nicht eine Gelegenheit, wenn sie dich sehen,
Sie haben die beste Möglichkeit, Pommes Frites zuzubereiten, wie McDonald's in Ihrer Nähe.
Du hast jedes Mal das beste Styling, wenn du dich schick machst,
Sie haben die ganze Zeit Harmonie, nichts weicht von dem ab, was Sie ursprünglich wollten, nicht die geringste Abweichung,
Du hast die verständnisvollsten Leute (aber du musst alles erklären, warum ist der Himmel blau?, warum atmest du?), aber das kommt in unserem Gedicht nicht vor,
Du hast die besten Erklärungen, nur du weißt, wie du sie so schön gemacht hast, niemand wird verwirrt, jeder liebt dich besonders dafür,
Sie haben die besten Geburtstagstorten in Norwegen,
Du hast die besten Stifte, sie gehen nie kaputt,
Du hast das beste Paar Schuhe, auch für lateinamerikanische Tänze,
Sie haben die interessantesten Raumdekorationsideen,
Sie haben die höchste Präzision, wenn Sie einem Freund die Haare schneiden (Sie können sich kaum selbst schneiden),
Du hast die lustigsten Vorlieben, wenn es um Musik geht,
Du hast ein musikalisches Gehör, weißt aber überhaupt nicht, wie man es nutzt,
Du hast den extravagantesten Geschmack, wenn es um Nagellack geht, nur Neonfarben gefallen dir,
Du hast die schönsten Maßstäbe, du näherst dich ihnen nie, weil sie schön sind,
Du hast die besten Spiegel, durch sie kannst du alles sehen, jede Fliege, die reingekommen ist,
Du hast jederzeit und überall den größten Verdienst,
Sie haben die beste Fähigkeit, Ereignisse zu verstehen, welcher Art sie auch sein mögen.
Du hast die angenehmste Stimme,
Du hast die sanfteste Berührung,
Du hast die wohlriechendsten Düfte, du bist eine Frühlingsfee,
Du hast das strahlendste Lächeln, du ziehst alle Blicke auf dich, auch wenn du keine Aufmerksamkeit magst,
Sie haben den besten Rasenmäher, schneiden jeden Faden auf die gleiche Länge,
Du hast das beste Gespür für Dinge, vor allem für die Menge. Wenn ein Freund vorbeikommt und du Limonade trinken möchtest, achte darauf, dass ihr beide die gleiche Menge Saft in eurem Glas habt.
Du verstehst die Probleme der Menschen am besten, nimmst die Logik und das, was logisch erreichbar ist, nicht das, was jeder will. Seien Sie ehrlich, auch Sie wollten in diesem Leben viele schöne Schmetterlinge, aber sie sind nicht in Ihre Richtung geflogen, sondern nur Dinge, die Sie tun sprang zum Fangen und verletzte dich nur,
Du hast die beste Fähigkeit, in die Herzen der Menschen zu schauen, Wunden zu heilen, in dieser Hinsicht bist du sogar ein Psychologe,
Sie haben den schönsten Anstand in Verhalten und Verhalten,
Sie haben die richtigsten und besten Argumente,
Sie haben die seltsamsten Vorlieben, wenn es um die Fernsehsender geht, die Sie sehen.
Sie haben die traurigsten Erinnerungen, aber Sie haben es geschafft, das, was auf den ersten Blick zu wenig schien, zu vervielfachen, um diese Tipps in etwas Konstruktives umzuwandeln,
Du hattest die süßesten Bankkollegen,
Er gab dir immer die Übungen, von denen du nicht wusstest, wie man sie macht,
Du hast die berührendsten Wörter im Vokabular,
Sie haben die besten Pinzetten, Nagelknipser,
Du hast die schönsten Wünsche in dir, nicht nur du wärst der Nutznießer,
Du hast die großzügigsten Gedanken,
Du hast die moralisierendste und wohlklingendste Stimme deines Gewissens,
Sie haben die Kraft/Weisheit, aufzugeben, wenn Sie erkennen, dass Sie keinen Grund haben, weiterzumachen.
Du hast die Möglichkeit, den Menschen allein durch deine bloße Anwesenheit ein gutes Gefühl zu geben, wenn du in ihrer Nähe bist, haben sie keine weißen Haare mehr, sie sind glücklicher, sie scheinen nicht einmal mehr Falten zu haben,
Du hast in jeder Hinsicht versucht, eine bessere Version deiner selbst zu werden, das Ziel erreicht, du kannst dich entspannen, die Stimme des Gewissens war hart zu dir, weil es nur dein Wohl wollte, es ist wie die Stimme eines Elternteils, der dich nicht zwingt, nur sagt er, dass es besser wäre, weil er an dich denkt und sich immer noch um dich kümmert.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Surâsul Giocondei
Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:
„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit. Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”
În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!
Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni, iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…
VA FI ȘI UN RĂSPUNS?
-TU ce mai faci, pe unde mai alergi?...
EU, de vrei să știi, mereu alerg zi de zi să culeg clipele rătăcite…
Alerg în ritmul timpului, urmând cărarea către amurg, fruntea plină de trecut să mi-o atingă
cu a lui voal de culori, unele vizibile, altele ascunse, așa-i destinul în amurg. Privindu-l,
primesc extazul nuanțelor care, înlocuiesc tăcutul trecut.
Am să-ți trimit la noapte vise de mine pictate și câteva stele din galaxie luate,dacă vei vrea …
-TU ce mai faci, pe unde timpul te aleargă? Hai, oprește-te un pic, în amurg să ne întâlnim,
să mărturisim sub culorile înserării ,despre noi,despre copilărie și despre trandafirul trecut
printr-un inel, uitat, sau lăsat să rătăcească-n timp …
Când nu mai avem cuvinte, fiecare să iscălim ziua care a trecut și să facem un nou pact
pentru încă o zi când amurgul se stinge în noapte...
-TU, ce mai faci, pe unde mai alergi? EU, am ajuns în amurg și el mă privește , cum aș fi vrut
să fiu privită …
Deși am vrut amurgul să fie mai târziu , el este amurgul vieții și nu se poate amâna…
La lumina palidă a serii
Am vrut să scriu câteva rânduri
Amurgului să-i scriu
S-ar fi învolburat noaptea
Și stelele s-ar stinge-n vis… - Tu
ce mai faci, pe unde viața te alergă ?…
E ora când stele s-au stins și întrebarea a rămas fără răspuns…
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 1. Turnul roșu
Motivație
Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.
1. Turnul roșu
Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.
— Nu pune mâna!
Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.
— Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.
Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.
— Nu pune mâna!
Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?
Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.
— Lazaret.
Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.
Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.
— Lazaret.
Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:
— Haide, maică, să asculți!
Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:
— Ce să ascult, maică?
— Nebunele din Lazaret.
Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.
— Nu pune mâna!
Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:
— Rousseau, Emile ou de l’education.
Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.
— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.
— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.
— Fata, are și ea o oglindă?
— Fata nu este în lumea ta.
Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.
— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!
Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.
— Piei, drace, de aici!
— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.
Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.
— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.
Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:
— Să nu mă bați!
— Cum vă numiți?
Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.
— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?
Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.
— Deseară, la geam, doctore.
Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.
— Incurabil. Incurabil. Incurabil.
Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.
Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.
— Aici? Aici nu este nimeni?
Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.
— Însoțește-l tu pe doctor.
Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.
— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.
— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.
— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.
— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.
Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.
— Nu pune mâna!
— Nu pune mâna!
Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.
Copyright Silviu Crăciunaș (email:[email protected])
DANIEL PAR. 2
Nu toate lucrurile de care aveam nevoie le-am putut lua cu noi.Oprim pe cele necesare celelante
vor fi vândute.Așa că am mai făcut rost de ceva bani ,de care aveam mare nevoie.Casa s-a golit de ce era
mai bun și-l așteptăm pe nenea Alexandru vecinul nostru ,el avea mașină mare în care încape tot bagajul
nostru .Ne-am luat rămas bun ,de la vecini,de la colegi,de la prietenii de joacă ,de la blocul copilăriei noastre,
cu strângere de inimă .
În drum spre necunoscut ,am trecut și pe lângă cimitirul unde își doarme somnul de veci iubitul nostru
tată .Mama l-a rugat pe nenea Alexandru să oprească și ne-am dus toți la mormânt Mai ardeau încă lumănări
pe mormânt semn că mama fusese mai devreme .Mama nu mai plângea..Ne-a adunat lângă ea și a jurat în
fața crucii ,pe care chipul tatei părea să zâmbească:-Ștefane ,acești copii ai noștri sunt toată avera mea .Îți jur
că am să-i cresc așa cum se cuvine, să nu ne facă de rușine .Noi începem o nouă viață .Ne va fi foarte greu ,dar
nu greu decât despărțirea de tine.Vom veni mai rar să aprindem o lumânare,dar te luăm cu noi .Te vom purta
mereu în sufletele noastre. Ne va fi greu ,foarte greu ,fără tine ,dar trebuie să reușim .Știu că am copii buni ,nu mă
îndoiesc ,doar seamănă cu tine.Adio ,dragul nostru-.
Eram hotărât să nu plâng ,dar nu am reușit ,când toți ceilanți au izbucnit în lacrimi am plâns cu durere .Așa
ne-am luat rămas bun de la iubitul meu tată.Neam urcat în mașină și am pornit mai departe.Străzile rămâneau in
urmâ una câte una ,până am ajuns în câmp deschis .În stânga și în dreapta ,holde bogate de porumb verde și
galbenul grâului aproape copt ne însoțeau.Șoseaua ne chema la drum ,înainte.
Mă întrebam :Mai este mult pănă la căsuța noastră de la țară?.
Ajungem la un pod pe care nenea Alexandru îl trece cu grijă ,i se pare că se clatină și o ia la dreapta .
Ne îndreptăm către un sat mai mult ascuns înrr-o pădure de salcâm.Întrăm în sat ,vâd căsuțe mici,garduri căzute,,
curți năpădite de buruieni ,semn că sunt părăsite .Într-o ulicioară mai dosnică ,mama spune că am ajuns.
noi copii ,ne grăbim să coborâm .Caut cu ochii în jur să-mi dau seama care este căsuța noastră.În dreapta,
casă nouă modernă nu poate fi a noastră ,doar cea din stânga proaspăt văruită cu var alb-siniliu,învelită cu
stuf ,cu geamuri mici și gardul din plasă de sârmă .Poarta era larg deschisă și o aleie cimentuită ne dirija spre
întrare..Lăngă o cușcă mică ,un câine legat în lanț își pierduse curajul .Mama a cumpărat casa cu căine cu tot
de la vechiul propietar.
Era început de vară .Grădina și curtea fuseseră îngrijite .Florile străjuiau întreaga alee: stânjineii ,liliac,crini,
iasomie ,bujori și mulră verdeață ...În spatele casei ,loc penrtu animale și păsări .Casa ,grădina.curtea și cușca cu
cățel mi-au plăcut de la început .Era și loc de joacă destul .În timp ce lucrurile erau așezate la locul lor ,pentru că
nu eram de mare ajutor ,am făcut cunoștință cu câțiva copii curioși ce ne priveau cu interes .Erau mai mari decât
mine și au început să-mi arate tot ce este de văzut în mahala .În vârful unui stâlp de curent electric își avea cuib o
pereche de berze ,care tocmai își reparau cuibul .Puțin mai jos ,copii mi-au arătat lunca Prutului unde ei merg la
scăldat ,precum Nică a lui Creangă în apa Ozanei .Îmi spuneau că ei știu multe jocuri frumoase pentru vacanță.
.
Despre inimă și suflet
Uite, în ultima vreme, simt tot mai des cum protestează mușchiul ăsta pe care mulți îl numesc "inimă", chiar sărind cu câte-o bătaie, unii numind-o chiar "strângere de inimă"... căci multe rabdă într-o viață de om, și bune, dar mai ales și rele...
Că așa-i omul: mai degrabă ne-aducem aminte de-amarul, decât de dulceața trăirii, fiindcă ce-i drept, dacă este mai mult amar, cum altfel? Că nimeni nu e nebun să ofteze la bucurie și să se bucure la tristețe. Doar inima, nebună cum e ea, nu știe: își sare bătaia și la bucurie și la tristețe, "durerea" ei este aceeași... capul îi spune ce și cum... să bată mai repede, sau mai încet...
Că nimeni, n-a reușit să spuie unde sălășluiește sufletul omului: în inimă sau minte. Eu zic că mai degrabă în inimă, că acolo săgeată fiorul... dar parcă și în minte, că și acolo poate să înghețe...
Azi, e greu... Tot mai grea ieșirea din iarnă, timpul se scurge greu, uleios, târându-mă după el, furându-mi vioiciunea tinereții și lăsându-mi în loc amărăciunea senectuții... troc pe care în tinerețe, nepăsător, nu-l înțelegeam, dar pe care, azi, îl scrutez în ridurile pe care nu le mai citesc dimineața în oglindă...
Iară inima, ce zice și ea? Ce să zică, plânge în asistola ei și-i zice minții să uite de tinerețe și să accepte grizonatul fir al vieții. Că doară așa i-e dat omului: să-i pese doar când îl doare... să ignore adevărul și realitatea, să le vadă cu ochii tulburi, după un timp, care nici el nu mai este...
Că după atâta amar adunat, cum poate mușchiul ăsta să nu se strângă în durere, doar-doar, mintea să-i deie ordine trupului să se mai hodinească oleacă din alergătura lui cea de toate zilele... Că nu poate omul să-și dorească mai mult timp cu sănătate, belșug și tinerețe, decât lucrurile cu ce se-nconjoară, hainele cu care se-mbracă, sau mâncarea pe care o mănâncă...
Uite, inima asta îți spune curat: că de multe ori, pierdută i-a fost cumpătarea și acum plătește... Minții ce-i pasă, a primit ce-a cerut. Numai inima, săraca, are de tras... Că parcă tot în inimă s-acunde la necaz sufletul greu al omului...
Sânge
Sânge, esența vieții, a existenței însăși, chiar a umanității... Fără minunatul sânge nu putem trăi, nu putem exista. Și, dacă nu existăm, cum putem trăi, respira, iubi?
Golit de sânge, dacă ești, din rasa umană nu poți spune că faci parte. Nu poți trăi bucuriile vieții, nu te poți bucura de familie, nu poți gândi... Și, atunci, ce poți face fără sânge? Fără sânge poți să mori, ba chiar să te bucuri, sub o piatră de mormânt cenușie, de moarte. Să vezi partea opusă, neagră a existenței. Dar, cu ce rost?
Precum sângele curge în vene, așa curge și viața în oameni, așa curg și gândurile din mintea noastră, curg în valuri meditații în inimi, în suflet.
Sânge, parte a umanității, parte minunată din om, pein culoarea sa roșie exprimă bucuria de a trăi, bucuria de a fi om. Reprezintă iubirea ce se leagă între oamenii de pretutindeni, căci toți avem în noi sânge.
Legăturile de sânge sunt mult mai profunde decât par, căci, chiar dacă la propriu sângele poate fi văzut, ca o dovadă pentru existența umanității din toate ființele vii, ce prin bunătate sunt legate, în profunzime, chiar în suflet, înconjurând inima precum o strajă a iubirii, stă sângele, schimbându-se neîncetat, căci și emoțiile, precum sângele, se schimbă... Și la fel se schimbă și lumea.
Sângele este doar o dovadă. Sângele este doar un exemplu. Dar, mai presus de toate, sângele este o legătură.
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Gustul durerii
Monica P
31 October
Frumos,melancolic,adânc... Felicitări!!!:)
Yin-Yang
anca_nistor
25 October
"Și moartea însăși naște o iubire"- atât de frumos descrisă speranța în continuitatea vieții. 🙏
Străin în sinele său
anca_nistor
24 October
Ai descris perfect omul zilelor noastre, îndepărtat de sinele său autentic, rătăcit în plăcerile și cerințele deșarte ale lumii exterioare. Frumoase v...
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 October
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 October
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 October
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!
Caut un om
anca_nistor
22 October
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Poem
Deea
21 October
Mulțumesc
Sunt singur
anca_nistor
21 October
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Catastrofa din mine
Monica P
20 October
Profund și frumos,felicitări!!!💌