CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Poems in the same category
Ești copil, adult, bătrân!
Cer senin, pământ sub soare
Viața-i scurtă ca o boare,
Azi te naști și-ncepi să crești
Luptă duci pân' la plecare.
Vii cu-al tău destin de Sus
Și pornești într-o călătorie,
Nu știi când o să te-oprești
Pentru că, doar Domnul știe.
Ești copil și mergi la școli
Să înveți și să știi carte,
Toți îți spun că-așa e bine
De vrei să ajungi departe.
Ești adult și mergi la lucru
Să-ți câștigi pâinea cu trudă,
Vrei să-ți meargă toate bine
Pân' ți-apare-n viață-o...iudă.
Ai copii, nepoți și strănepoți
Ești familia cea mult visată,
Dar constați că rămâi singur
Și îți zici cu-amar...ce soartă.
Stai de vorbă cu soția, soțul
Și viața ți-o povestești în doi,
Și îți spui când vorba-nchei
Bătrâni suntem...vai de noi.
Parcă ieri eram copil la mama
Apoi tânăr-însurat și cu fecior,
Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul
Pază bună să ne fie...și-n viitor!
Mierea
O albină cât aleargă,
Nectarul să îl culeagă,
Să-l ducă în stupul ei,
Mierea sfântă e a ei.
O primim la cununie,
Să fim uniți pe vecie,
Să avem pace între noi,
Și să scăpăm de nevoi.
Dumnezeu el a lăsat,
Pe femeie și bărbat,
Fiind uniți ei pe vecie,
Să aibă o dragoste vie .
Preotul ne-a cuvântat,
Fie domnul lăudat.
Albina-i un lucru sfânt,
E ca omul pe pământ,
Adună întruna mereu..
Să-l slăvim pe Dumnezeu.
Nimic din ce omul are,
N-are dar că și Mirea,
Ea e dulce este bună...
Cu viața ar semăna.
Să iubim cu bucurie,
La Domnul să mulțumim,
Dragostea eternă fie,
Și în veci să dăruim.
Ziarul, cine-l citește...?
Cartea mănâncă din scris,
Analfabeți să hrănească,
Cititul să fie numai în vis,
Și foile albe să crească.
Lampa se stinge devreme,
Omul își iese din fire,
Mintea urlă și geme,
Ochiul se mută-n orbire.
Poiana e tristă și goală,
Ziarul, cine-l citește...?
Iocan bocește pe nicovală,
Moromete-n Italia trudește.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Ești copil, adult, bătrân!
Cer senin, pământ sub soare
Viața-i scurtă ca o boare,
Azi te naști și-ncepi să crești
Luptă duci pân' la plecare.
Vii cu-al tău destin de Sus
Și pornești într-o călătorie,
Nu știi când o să te-oprești
Pentru că, doar Domnul știe.
Ești copil și mergi la școli
Să înveți și să știi carte,
Toți îți spun că-așa e bine
De vrei să ajungi departe.
Ești adult și mergi la lucru
Să-ți câștigi pâinea cu trudă,
Vrei să-ți meargă toate bine
Pân' ți-apare-n viață-o...iudă.
Ai copii, nepoți și strănepoți
Ești familia cea mult visată,
Dar constați că rămâi singur
Și îți zici cu-amar...ce soartă.
Stai de vorbă cu soția, soțul
Și viața ți-o povestești în doi,
Și îți spui când vorba-nchei
Bătrâni suntem...vai de noi.
Parcă ieri eram copil la mama
Apoi tânăr-însurat și cu fecior,
Astăzi Îl rugăm smeriți pe Domnul
Pază bună să ne fie...și-n viitor!
Mierea
O albină cât aleargă,
Nectarul să îl culeagă,
Să-l ducă în stupul ei,
Mierea sfântă e a ei.
O primim la cununie,
Să fim uniți pe vecie,
Să avem pace între noi,
Și să scăpăm de nevoi.
Dumnezeu el a lăsat,
Pe femeie și bărbat,
Fiind uniți ei pe vecie,
Să aibă o dragoste vie .
Preotul ne-a cuvântat,
Fie domnul lăudat.
Albina-i un lucru sfânt,
E ca omul pe pământ,
Adună întruna mereu..
Să-l slăvim pe Dumnezeu.
Nimic din ce omul are,
N-are dar că și Mirea,
Ea e dulce este bună...
Cu viața ar semăna.
Să iubim cu bucurie,
La Domnul să mulțumim,
Dragostea eternă fie,
Și în veci să dăruim.
Ziarul, cine-l citește...?
Cartea mănâncă din scris,
Analfabeți să hrănească,
Cititul să fie numai în vis,
Și foile albe să crească.
Lampa se stinge devreme,
Omul își iese din fire,
Mintea urlă și geme,
Ochiul se mută-n orbire.
Poiana e tristă și goală,
Ziarul, cine-l citește...?
Iocan bocește pe nicovală,
Moromete-n Italia trudește.
Suspin
Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,
În dulci amintiri de copil să se scalde,
Focuri de toamnă din piepturi strănut,
Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.
E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,
În care colcăie șerpi și dansează năpârci,
Mă simt sechestrat de propriul dezastru,
Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.
Clopote aud zilnic plângând în timpane,
Sufletul surâde într-un zbucium al minții,
Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,
Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.
Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,
Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,
Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,
Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.
Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?
Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,
În pământul anost sub o brazdă de plug,
Să renasc din sămânță de cer ori infern.
Other poems by the author
CODRUL PLÂNGE
S-au vorbit toamna și vântul
Să cutreere pământul
Să se asundă în pădure
Și tot farmecul să-i fure.
Sus în vârf de rămurele
Cântă în coruri păsărele,
Simfonie de culori
Te vrăjește până-n zori.
Dar un zvon de brumă rece
Fac ca frunzele,florile să plece,
Cântăreții triști se adună
Au plecat, ne fac din mână!...
Codrul plânge după ele
Noaptea-i neagră fără stele
Doar pustiul se așterne
Norii grei zăpadă cerne.
SEMNUL MIRĂRII
Îmi doresc să stea
În loc de lumină
Vorba dulce românească,
Ce-o vorbeau străbunii
Dulce grai moldovinesc
Oltenesc,ardelenesc
Stă retras deoparte
Vorbe noi împrumutate
Și-n cartea de bucate.
Așa limba românească
Îmbracă haină nouă
Șade scoasă la mezat
Ca și-un cenzurat.
Am ales semnul mirării
Vrednic ajutor, concret
În noianul de reclame
Sunt analfabet...
Cum pot eu azi concura
Eu cu româneasca mea
Cu engleza ,cu franceza?
Sau poate m-am rătăcit
Nu-s acasă ,sunt o haimana?
Oare asta-i țara mea?
SETEA
În foșnetul înserării
Amurgul își țese calea
Pe urmele potecii
Un izvoraș e în vale.
Se frânge încet lumina,
Cu ziua care moare
În mantii de nălucă
Păreri de înnorare.
Pe marginea cărării,
Stârnind ades ecoul
Un cârd de ciute,mute
Pornesc să se adape.
Setea sau destinul
Dureros le cheamă
Ele merg încet
Fremătând de teamă.
Geme-în val izvorul
Învolburat de sânge
Trufaș e vânâtorul
În noaptea care plânge.
VISUL NOPȚII
Visez că vreau să prind o stea,
Din miile de stele să fie doar a mea,
Să-mi lumineze în noapte liniștea.
Când muza poeziei,se furișează-n casă,
Doar misterul nopții,treaz mai stă de strajă.
Steaua mea pe boltă,mirată mă privește
Raza-i de lumină cu mine vorbește,
Și de cele rele,ea mă ocrotește !...
Casa mea !
Căsuța mea de la țară
N-am văzut-o de astăvară
Stă tăcută în livadă
În strai alb ca de zăpadă.
Uneori mi-e așa de dor
De căsuța cu pridvor ,
De florile de mușcată
Și de nucul de la poartă!...
CODRUL PLÂNGE
S-au vorbit toamna și vântul
Să cutreere pământul
Să se asundă în pădure
Și tot farmecul să-i fure.
Sus în vârf de rămurele
Cântă în coruri păsărele,
Simfonie de culori
Te vrăjește până-n zori.
Dar un zvon de brumă rece
Fac ca frunzele,florile să plece,
Cântăreții triști se adună
Au plecat, ne fac din mână!...
Codrul plânge după ele
Noaptea-i neagră fără stele
Doar pustiul se așterne
Norii grei zăpadă cerne.
SEMNUL MIRĂRII
Îmi doresc să stea
În loc de lumină
Vorba dulce românească,
Ce-o vorbeau străbunii
Dulce grai moldovinesc
Oltenesc,ardelenesc
Stă retras deoparte
Vorbe noi împrumutate
Și-n cartea de bucate.
Așa limba românească
Îmbracă haină nouă
Șade scoasă la mezat
Ca și-un cenzurat.
Am ales semnul mirării
Vrednic ajutor, concret
În noianul de reclame
Sunt analfabet...
Cum pot eu azi concura
Eu cu româneasca mea
Cu engleza ,cu franceza?
Sau poate m-am rătăcit
Nu-s acasă ,sunt o haimana?
Oare asta-i țara mea?
SETEA
În foșnetul înserării
Amurgul își țese calea
Pe urmele potecii
Un izvoraș e în vale.
Se frânge încet lumina,
Cu ziua care moare
În mantii de nălucă
Păreri de înnorare.
Pe marginea cărării,
Stârnind ades ecoul
Un cârd de ciute,mute
Pornesc să se adape.
Setea sau destinul
Dureros le cheamă
Ele merg încet
Fremătând de teamă.
Geme-în val izvorul
Învolburat de sânge
Trufaș e vânâtorul
În noaptea care plânge.
VISUL NOPȚII
Visez că vreau să prind o stea,
Din miile de stele să fie doar a mea,
Să-mi lumineze în noapte liniștea.
Când muza poeziei,se furișează-n casă,
Doar misterul nopții,treaz mai stă de strajă.
Steaua mea pe boltă,mirată mă privește
Raza-i de lumină cu mine vorbește,
Și de cele rele,ea mă ocrotește !...
Casa mea !
Căsuța mea de la țară
N-am văzut-o de astăvară
Stă tăcută în livadă
În strai alb ca de zăpadă.
Uneori mi-e așa de dor
De căsuța cu pridvor ,
De florile de mușcată
Și de nucul de la poartă!...