Lucifer

Fetitele speriate nu se coc în femei. 

Nu poarta diamante în cercei. Nici în inele. Haina de blana sau genți grele de piele. Nu au buze purpurii, stiletto aurii. Nu au cuvinte pe buze. Nu pot fi muze. 

Nu au proportii ce nasc emotii. Sau drame. Sau fericiri. Nu poarta și nu aprind foc în priviri. 

Nu plutesc si nu zboara in aer nici pe mari nici in imbratisari. 

Ele stau doar pe pamant până la gleznă. Aprind chibrituri inghetate in bezna, cam ca fetita lui Andersen. Respira 2D, ca un desen. Auriul cocleste se stinge cât le atinge. Muzica tace sau scrasneste când le învelește.

Ele au case care plâng, haine care le strâng. Tot ce au e prea-lung-prea-scurt-prea-nătâng.

Ah și au kilometri inexistenti dar persistenti între ele și Ei. Simt doar interpus. Supus. Prin idei. 

Fetitele speriate Nu se coc.Niciodata. Deloc. Doar se ofilesc în babe uitate. Dacă au noroc.

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

Infloriti pe deal sunt macii,
Si soptesc pe la chindii,
El mai trage cu urechea,
Si compune melancolic,
Poezii.

Obositi cu traista-n spate,
Vine lumea  de la sapa,
Povestind in drum spre casa,
Vre-o istorie hazlie,
Si ciudata.

Poezii despre iubire,
El a scris atit de multe,
Nestiind cum e vreodata,
Cineva sa i-le asculte...

Si acolo unde macii,
Se soptesc pe la chindii,
Sta un tinar melancolic,
Si compune toata ziua
Poezii..

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

A intrat în casă liniștea

Unui nor.

Cerul din nou curat,

Își absoarbe rănile

Usturătoare.

Molatec vânt

Racorește sângele

Zgârie simțul, aripa,

Primăvara.

Seninul este din nou senin

Azurul este din nou

tot mai cert,

Ca și soarele.

Dar rănii îi rămâne

Dorința de veșnicie,

Atârnată într-un cui

Ruginit,

Care zgârie ascuțit

Interior, vesel,

Copilaresc,

Invaluit in ceață fierbinte,

Uitat de natură,

De sine .

Asta e ultima oară cand mă mai ascult
Am exagerat când am spus cât de bine sunt
Sute de lame se aruncă între suflet si trup
Vor să pună capăt definitiv acestui loop

Crezi că mi-a păsat prea mult ca să se vindece?
Vrăjești ce faci să pară că sunt farmece
Muzica în urechi a început să țiuie
Dacă o oprești tot o să mă chinuie

Căutam un semn, dar lumina m-a orbit
Războiul din mine e fără de sfârșit
E dureros din poet să devii poem
In viata celui care-l scrie ca pe un blestem

Controlează-ți respirația atunci când

Bătăile inimii ating pereții pieptului

Eliberând un curent prin tot toracele.

Se sparge,

Globul ce îți comunică formele

Otrăvind gustul amar al dorinței

Ce hrănește setea creației.

Vulnerabil, mâinile tremură

Picioarele caută drumul corect

Lumina e rece, o pierzi

Poate mâine, în același loc.

Vreau puțin din Eminescu
Să te îndrăgostești pe loc
Și puțin din Grigorescu
Să fac din arta ta un joc

Puțin din Creangă să primesc
Ca tuturor să povestesc
Că am avut puțin din Slavici

Puțin noroc să te-ntâlnesc

Puțin din Blaga îmi ajunge
Fricile să le strivesc
Și din Bacovia inima să se înfructe
Cu singurătatea să mă-mprietenesc

Vreau puțin și din Petrescu poate
Să mai petrecem o ultimă noapte
Să-și amintească Stănescu din mine
Că ai fost una la o mie

Zâmbește-mi printre lacrimi
Parfumul tău, fato, ocean de amintiri
Ești drogul magic din care poți să te inspiri
Alcoolul ce te face să nu ai emoții
Țigara de după amorul din toiul nopții
Cafeaua dulce din diminețile cu Soare
Durerea mea, ascunsă-n versuri amare
Deschid fereastra, mă uit în gol, nu mai e nimic de spus
Zâmbește-mi printre lacrimi încă o dată de acolo de sus

M-am săturat de insomnii
Inimii începe să-i placă iadul
Culoarea principală-i gri
Combinată și puțin cu albul

Nu am daltonism ci pesimism
Pun răul înainte de toate
Nu am niciun gram de narcisism
Vreau binele pentru fiecare în parte

Raiul există pe veci
Dumnezeu înseamnă iubire
Trebuie în El să crezi și o să vezi
Chiar și de suferi de orbire

Poate pe mine nu mă înțelegi
Ești om indiferent în ce alegi să crezi
Când ești bolnav nu orice doctor te tratează
Doar Dumnezeu e singurul care te salvează

A fost un fel de primăvară
Un chip frumos cu o iubire avară
Voia să atingă norii dar n-avea scară
Un fel de pasăre care nu zboară
O poveste pe care nu poți s-o înțelegi
Nici acum nici peste două vieți
Mi-a întins paharul și mi-a spus:
"-Toarnă"
Exact ca o ploaie de toamnă
Se întâmpla asta seară de seară
Până în ultima zi de vară
Când te-am rugat să mai rămâi
Deși mi-am jurat să n-o mai spun nimănui
Te rugam să nu mai pleci
Ai fost o iarnă, dupa tine au urmat zile reci