Pe dos
Lucrurile merg pe dos...
Tu m-ai iubit cu toata ființa și m-ai strigat
Iar eu orb și surd nu am surprins chemarea
Ai insistat, mi-ai desenat, mi-ai scris...
Eu nu mi-am deschis ochii să vad fericirea
Te-ai suparat și eu nu stiam de ce
Ne-am îndepartat, nimic nu era lafel
Viața și-a facut treaba și ai pe cineva
Iar eu speram să pot reveni la ce eram...
Iar când mă gândeam cel mai mult la tine
Ne-am întalnit în lumina nopții pe o trecere de pietoni
Tu aveai un suflet pereche, eu doar la tine ma gândeam
Și în lumina nopții ți-am răpit o clipă
Ce s-a simțit ca mulți ani de liceu pierduți
Mă uitam în ochii tăi ce straluceau pe fond întunecat
Dar am trecut fără a mă opri
Un simplu "salut" nu e îndeajuns
Vreau să știu tot ce ai mai făcut
Nu conteaza că iubesti pe altul
Tot esti acea fată perfectă din inima mea
Poems in the same category
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Mă mai știi, straine?
Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,
Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.
Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,
Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.
Când noaptea vine atât de repede și iute,
Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,
Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,
Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.
Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,
Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.
O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,
Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.
Eram atât de fericită și rănită în același timp,
Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.
Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?
Deloc deloc nu ne venim în fire.
De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?
Atât de rea și fioroasă ți se pare?
A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,
Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare.
Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic,
Și să mă lași de jos încet să mă ridic.
Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare,
Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare.
Și noaptea cea dintâi a noastră,
O vei arunca oare pe a ta fereastră?
Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,
În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.
Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori,
Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?
Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,
Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?
Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,
Pentru care de ieri noi am pornit acest război?
Mai ai tu oare acea simplă cană,
Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?
Mă mai știi tu oare cine sunt?
Mai știi când mă priveai prelung?
Mai știi cine te-a iubit atât de tare?
Și pentru cine eu sunt biruitoare?
Mai vrei să-ți amintești de mine?
Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?
Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?
Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?
În umbra Cometei
A doua oară când văd luna
Stând culcată lângă geam,
Dar e alta-mi spune-ntruna
Lacrima ce-o tot pierdeam....
Prima mea țintire-n astă toamnă,
Spre luciul fermecat în diafragmă
Era la poza noastră, mai deseamă,
Când o priveam tot mai cu teamă.
La secunda încercare în a o privi
Striga cu îndurerare și se liniști,
Și-amintea încet, estetic a grivi
Ca-n desenul ce nicicând nu-l ști.
O cometă mai târziu ar fi căzut
Văzând doar un singur meteor,
Izbindu-se de tot lucrul făcut
Luând-l iar peste-al său picior...
Într-o clipită totul s-a stricat,
Fiind total de ne-nteles,
De parcă, nimic n-ar fi existat,
Asta a fost menit de-ales.
Meteorul a plecat făr' ca să termine
Fenomenul conceput făr' de planuire
În stare totu-n jur să exerermine
Rezolvând cu o simplă învinuire...
Inima-n infinitul de bucăți s-a rupt
În timpu-n care tot scruta iubirea
Pe luna-n care trebuia din nou să lupt
Pentru a găsi rătăcita-mi fericirea...
Dorință
Dac-aș vedea o stea căzând
La miez de noapte doar un gând
Va fi ce v-a întruchipa,
Dorința îmi v-a relata.
Gând ce mereu e către tine,
Gând ce crede în destine,
Dor doar ție îți revine,
Speranța nu expiră-n mine.
Sper căndva te vei întoarce,
Soare îmi vei reîntoarce,
Ce a fost atunci pierdut
Lângă chipul tău tăcut.
(În a șaptea așteptare/ part 3)
Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
O numeam acasa
Doar noi doi și restaurantul japonez.
Lumina slaba pe masa reflecta fata ta
Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"
Unde ne am obişnuit cu liniştea
E parte din noi.
Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,
Dar nu simt ca merge
Asa ca deschide fereastra,
Poate ne trebuie aer
Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,
Care taie orice chef de viata.
Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,
Care tipa la noi ca se dam la o parte
Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.
Mergem spre podul ce traversează
Marea de probleme tumultuoase,
Îndreptându-ne spre locul rece
Care odată se numea acasă,
Acum a rămas o neluminata casa
Mă mai știi, straine?
Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,
Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.
Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,
Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.
Când noaptea vine atât de repede și iute,
Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,
Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,
Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.
Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,
Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.
O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,
Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.
Eram atât de fericită și rănită în același timp,
Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.
Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?
Deloc deloc nu ne venim în fire.
De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?
Atât de rea și fioroasă ți se pare?
A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,
Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare.
Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic,
Și să mă lași de jos încet să mă ridic.
Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare,
Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare.
Și noaptea cea dintâi a noastră,
O vei arunca oare pe a ta fereastră?
Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,
În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.
Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori,
Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?
Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,
Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?
Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,
Pentru care de ieri noi am pornit acest război?
Mai ai tu oare acea simplă cană,
Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?
Mă mai știi tu oare cine sunt?
Mai știi când mă priveai prelung?
Mai știi cine te-a iubit atât de tare?
Și pentru cine eu sunt biruitoare?
Mai vrei să-ți amintești de mine?
Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?
Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?
Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?
În umbra Cometei
A doua oară când văd luna
Stând culcată lângă geam,
Dar e alta-mi spune-ntruna
Lacrima ce-o tot pierdeam....
Prima mea țintire-n astă toamnă,
Spre luciul fermecat în diafragmă
Era la poza noastră, mai deseamă,
Când o priveam tot mai cu teamă.
La secunda încercare în a o privi
Striga cu îndurerare și se liniști,
Și-amintea încet, estetic a grivi
Ca-n desenul ce nicicând nu-l ști.
O cometă mai târziu ar fi căzut
Văzând doar un singur meteor,
Izbindu-se de tot lucrul făcut
Luând-l iar peste-al său picior...
Într-o clipită totul s-a stricat,
Fiind total de ne-nteles,
De parcă, nimic n-ar fi existat,
Asta a fost menit de-ales.
Meteorul a plecat făr' ca să termine
Fenomenul conceput făr' de planuire
În stare totu-n jur să exerermine
Rezolvând cu o simplă învinuire...
Inima-n infinitul de bucăți s-a rupt
În timpu-n care tot scruta iubirea
Pe luna-n care trebuia din nou să lupt
Pentru a găsi rătăcita-mi fericirea...
Dorință
Dac-aș vedea o stea căzând
La miez de noapte doar un gând
Va fi ce v-a întruchipa,
Dorința îmi v-a relata.
Gând ce mereu e către tine,
Gând ce crede în destine,
Dor doar ție îți revine,
Speranța nu expiră-n mine.
Sper căndva te vei întoarce,
Soare îmi vei reîntoarce,
Ce a fost atunci pierdut
Lângă chipul tău tăcut.
(În a șaptea așteptare/ part 3)
Strălucirea iubirii pierdute
Pe-o stâncă-naltă, la ceas de seară,
Întâlnit-am o zână etereală,
Cu aripi luminoase, ochi de vară,
Când am privit-o, inima-mi fusese clară.
Ea strălucea sub clar de lună,
Un vis efemer, născut din eter,
M-am apropiat, dar mi-a spus o umbră,
Că iubirea noastră-i un vis stingher.
Glasul ei era ca adierea vântului,
Cuvintele-i dulce șoaptă în noapte,
Dar m-am trezit, pierdut în fața gândului,
Că dragostea noastră, este o poveste trecătoare.
Ea plutea deasupra valurilor departe,
Un spectru de dor, de neatins,
Mâna mea, de-a ei, nu mai era parte,
Și-n inimă, simțeam un foc aprins.
Am strigat către cerul întunecat,
Dar ea, încet, se stinse-n zori,
Sufletul meu, de dor înfrânt și zbuciumat,
Rămase singur, purtând amintiri.
Așa rămân, între vis și realitate,
Cu zâna mea, doar umbră și fantomă,
Iubirea noastră, prizonieră în eternitate,
Un foc ce arde-n mine, fără a lua vreo formă.
Other poems by the author
Iubirea vieții mele
Din cerul gri de toamnă târzie
Ai apărut tu și ai stat lângă mine
Te-ai pus pe creanga mea din toate
Și ai început să îmi descânți multe păcate
Eu auzeam ce spui, dar nu înțelegeam
Eram pierdut în gânduri și te citeam
Până într-un moment când tu te-ai oprit
Ți-ai luat zborul și creanga s-a zguduit
Te-am privit cum prin aer te miști și planezi
Nu știam atunci că doar pe mine mă vezi
Te priveam cum dispari înconjurată de nori
Nu voiam să te pierd, mă gândeam la noi
Atunci am zis să îmi iau și eu zborul
M-am luat după tine, ocoleam norul
Erai acolo și parcă mă așteptai
Să zburăm împreuna, asta voiai
Așa am facut până spre țările calde
Am călătorit amândoi foarte departe
Acolo am ajuns să te cunosc mai bine
Pe zi ce trece mă gândeam mai mult la tine
Erai compania din ochii mei singuri
Erai bucuria din sufletul meu gol
Erai speranța din mintea mea pesimistă
Erai acolo pentru mine, mulțumesc pentru tot
Atunci cand a venit vremea să ma întorc
Ți-am spus să nu vii cu mine și ai avut un șoc
Am plecat liniștit, nu m-am uitat înapoi
Am trecut prin zăpezi, furtună si ploi
Acasă vremea era perfectă, luminoasă
Creanga mea verde și parcă mai frumoasă
M-am așezat la locul meu preferat
Și am rămas acolo mai îngândurat
Dar nu eram bine, nu eram sigur pe mine
Am început să mă întreb de ce nu mai vi
Stiam răspunsul dar cerul era tot gri
Voiam sa știu ce faci, cum esti
Îmi era dor de tine, să mă iubești
Atunci am realizat cât de mult țin la tine
De atunci mă tot gândesc, și poate și mâine
Dacă te voi mai vedea vreodata pe creangă, lânga mine.
Uneori
Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan
Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am
Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer
Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu
Uneori ma termină sentimentul de tristețe
Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe
Uneori nu ma pot simți decat judecat
Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.
Mare mirare
Nu se simte fericită
Ci doar recunoscătoare
Mi se pare foarte trist
Pentru o așa floare
Merită să simtă totul
Fiecare strop te ploaie
Adierile vântului
Razele de soare
Fulgii de nea
Cruda uitare
Ofilirea mea
Mare mirare
Sunt
Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni
Lipsit de esența vieții
Sunt lacrimile din ochii tai
Plin de regrete și emoții
Sunt briza mării când te gandești la mine
Rece și îmi arăt colții
Sunt luna de pe cer când stai în lumină
Aștept să inunde zorii
Sunt copacul la care stai la umbră
Îmi pierd nuanța culorii
Sunt sângele ce îți curge prin vine
Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.
Fluturi
O adiere prin părul tău înmiresmat,
Un gând pe la urechile tale,
Cerceii tremură cu vibrație de-argint,
Ascultă-mi temerile-n ploaie.
Fâlfâie aripi mici de mătase,
Duc cu ele greutatea unei vieți,
Cele mai multe fapte nespuse,
Particule de praf între patru pereți.
Pe mâna ta stă și privește
Prin sufletul tău și caută o poveste,
S-o ducă departe pe adierea de vânt,
Să treacă prin curcubeu, să-i dea sens și atat.
Deschide iar geamul, ploaia s-a oprit,
Eliberează adierea și făptura de-argint,
Cercerii în formă de fluturi îi porți,
La mine te uiți, povestea s-o coși.
Iubirea vieții mele
Din cerul gri de toamnă târzie
Ai apărut tu și ai stat lângă mine
Te-ai pus pe creanga mea din toate
Și ai început să îmi descânți multe păcate
Eu auzeam ce spui, dar nu înțelegeam
Eram pierdut în gânduri și te citeam
Până într-un moment când tu te-ai oprit
Ți-ai luat zborul și creanga s-a zguduit
Te-am privit cum prin aer te miști și planezi
Nu știam atunci că doar pe mine mă vezi
Te priveam cum dispari înconjurată de nori
Nu voiam să te pierd, mă gândeam la noi
Atunci am zis să îmi iau și eu zborul
M-am luat după tine, ocoleam norul
Erai acolo și parcă mă așteptai
Să zburăm împreuna, asta voiai
Așa am facut până spre țările calde
Am călătorit amândoi foarte departe
Acolo am ajuns să te cunosc mai bine
Pe zi ce trece mă gândeam mai mult la tine
Erai compania din ochii mei singuri
Erai bucuria din sufletul meu gol
Erai speranța din mintea mea pesimistă
Erai acolo pentru mine, mulțumesc pentru tot
Atunci cand a venit vremea să ma întorc
Ți-am spus să nu vii cu mine și ai avut un șoc
Am plecat liniștit, nu m-am uitat înapoi
Am trecut prin zăpezi, furtună si ploi
Acasă vremea era perfectă, luminoasă
Creanga mea verde și parcă mai frumoasă
M-am așezat la locul meu preferat
Și am rămas acolo mai îngândurat
Dar nu eram bine, nu eram sigur pe mine
Am început să mă întreb de ce nu mai vi
Stiam răspunsul dar cerul era tot gri
Voiam sa știu ce faci, cum esti
Îmi era dor de tine, să mă iubești
Atunci am realizat cât de mult țin la tine
De atunci mă tot gândesc, și poate și mâine
Dacă te voi mai vedea vreodata pe creangă, lânga mine.
Uneori
Uneori nu realizez cât de grea e povara pe care o duc în spate ca pe un ghiozdan
Uneori nu vreau sa îmi amintesc de momente pe care nu o să le mai am
Uneori vreau doar liniște și nici un nor pe cer
Uneori vreau sa fiu singur, dar acasă-n patul meu
Uneori ma termină sentimentul de tristețe
Uneori ma gandesc la mii și mii de fețe
Uneori nu ma pot simți decat judecat
Uneori îmi dau seama cât de mult am uitat, iar alteori realizez ca timpul trece și le pun pe toate înapoi în ghiozdan.
Mare mirare
Nu se simte fericită
Ci doar recunoscătoare
Mi se pare foarte trist
Pentru o așa floare
Merită să simtă totul
Fiecare strop te ploaie
Adierile vântului
Razele de soare
Fulgii de nea
Cruda uitare
Ofilirea mea
Mare mirare
Sunt
Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni
Lipsit de esența vieții
Sunt lacrimile din ochii tai
Plin de regrete și emoții
Sunt briza mării când te gandești la mine
Rece și îmi arăt colții
Sunt luna de pe cer când stai în lumină
Aștept să inunde zorii
Sunt copacul la care stai la umbră
Îmi pierd nuanța culorii
Sunt sângele ce îți curge prin vine
Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.
Fluturi
O adiere prin părul tău înmiresmat,
Un gând pe la urechile tale,
Cerceii tremură cu vibrație de-argint,
Ascultă-mi temerile-n ploaie.
Fâlfâie aripi mici de mătase,
Duc cu ele greutatea unei vieți,
Cele mai multe fapte nespuse,
Particule de praf între patru pereți.
Pe mâna ta stă și privește
Prin sufletul tău și caută o poveste,
S-o ducă departe pe adierea de vânt,
Să treacă prin curcubeu, să-i dea sens și atat.
Deschide iar geamul, ploaia s-a oprit,
Eliberează adierea și făptura de-argint,
Cercerii în formă de fluturi îi porți,
La mine te uiți, povestea s-o coși.