Poate-n altă viață...

Într-o noapte, tăcerea a prins viață.

S-a ridicat din umbra pereților,

Întinsă și fluidă, un animal fără formă,

Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute

În miezul unui timp care nu mai curge.

Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,

Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.

Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,

De fraze pe care nu le-am rostit niciodată

Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.

Tăcerea mea s-a lipit de mine,

Ca un al doilea strat de piele.

A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,

Despre stele care ard în vid și nu se sting,

Despre oameni care iubesc ca să se piardă,

Nu ca să se găsească.

Am întrebat-o unde ești tu,

Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul

Care vibra ca un fir subțire de lumină

Într-o cameră întunecată.

Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,

Un punct pe o hartă care se șterge

De fiecare dată când încerc să-l ating.

M-am ascuns în mine, încercând să fug,

Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,

Și am început să mă dizolv în ea,

Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,

Un fel de poezie care își uită începutul

Și se repetă până devine cântec.

În final, nu mai eram decât o idee,

Un fragment dintr-o poveste

Pe care tăcerea o rostea în locul meu.

Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,

Am înțeles că te-am pierdut de mult.

Că nu tu lipseai, ci eu,

Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult

Ca să mă lase să vorbesc.

Doamne, de ce mă mai ții pe pământ,

Când fiecare pas pe care-l fac mă doboară?

Într-un trup bolnav, pierdut într-o mare de lacrimi,

Nu mai știu dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc,

Și mă întreb, dacă nu sunt de folos nimănui,

De ce mă ții încă în această prizonieră roată de suferință?

Ai uitat de mine, Doamne, în mijlocul acestei frânghii frânte,

De ce mă legi de un pământ care mă sfâșie

Și mă roade pe dinăuntru, zi după zi?

Fiecare celulă din mine strigă, dar cine mă aude?

Trăiesc printre oameni, dar sunt o fantomă printre ei,

O umbră ce se stinge încet, în timp ce aș vrea să fiu o lumină.

Sunt un vis rătăcit, o rămășiță a unei ființe care cândva visa,

Dar acum sunt doar o fărâmă de carne și o minte prăbușită,

Cum poate fi un om atât de singur în fața Ta,

Când sunt înconjurat de răni ce nu se vindecă niciodată?

Cum mă pot folosi de această viață,

Când nu am nici putere, nici glas, nici speranță?

Mă întreb, oare mai am vreun sens aici,

Sau sunt doar un chip pierdut în neant,

Un trup care nu mai răspunde la chemările lumii?

Și totuși, mă ții în viață… pentru ce?

Poate că în toată această suferință, în fiecare clipă de durere,

Se află un plan pe care nu-l înțeleg, un sens care îmi scapă.

Dar dacă nu pot să dau nimic înapoi,

Dacă nu pot să fac nici măcar o umbră de bine în lume,

De ce mă lași încă să respir, să mă simt prins într-o capcană de carne?

Răspunde-mi, Doamne, căci sufletul meu se zbate,

Și nu mai știu dacă încă sunt omul care odată visa la ceruri

Sau doar o rămășiță ce caută alinare în adâncul acestei lumi.

Mă mai iubești?,Nu te văd asa clar acum,

Simți  mirosuri diferite pe perna ta,

Poate note dulci și florale...

Sau poate note de cafea puțin amare.

Ai schimbat câteva săruturi și priviri ,

În ziua actuală 

Te-au îmbrățișat trupuri,unele mai mici  și firave

Unele s-au distanțat, ca s-a răcit inima. 

Dar cu apartamentul nou schimbat,te va lăsa rătăcit,

Și rezemat de pat

Gândindu-te la un "iartă-mă "

Și ea ce face ? Hmm,Să știi că e schimbată, mai îi este dor..

Nu uita că pagina s-a ars, 

Și multe răni au fost de cos.

Încerc să nu urăsc... să nu regret nimic

Din tot ce plecarea ta, mi-a lăsat de trăit 

N-aș vrea să-mi pară versul de realitate pierdut 

Dar azi, totul e parte din ce-am devenit!

Din durere, lacrimi, vise și zâmbet...din pasul greșit 

Am început să-mi scriu povestea și cumva, am înflorit 

Deși drumul mi-e greu ca în orice început 

Mi-amintesc cum mă încurajai, neștiind că voi scrie acut...

Încerc să nu mai astept...chiar de mi-e dor,

De ochii tăi ghiduși...de vinul ce-l ador....

N-aș vrea să-mi pară versul prea măreț 

Dar mi-ați fost iubirea ce n-am să mai trăiesc!

Sper doar, într-o zi, să-ți inapoiez indiferența prin curier

Decorată frumos... cu un zâmbet stingher

Închisă cu grijă, în liniște... fără vreo adresă 

Numai să n-o mai simt printre rânduri cum se vrea scrisă...

Poate ai s-o găsești cândva într-un colț prăfuit...

Să pui și tu lângă ea, promisiunile ce le-ai rătăcit 

De vei deschide coletul... să găsești ce mi-a rămas de dat

O cutie goală, un gol ambalat și-un vis... dezlegat...

Păstrează-l... înrămează-l cu a ta tăcere 

Eu știu deja cum este timpul să stea în loc...

Cum e să nutresc speranțe din durere

Să fac literatură dintr-un final, ce n-a avut noroc...

Azi arde trandafirul dăruit de tine 

in colțul amintirilor de altădată. 

La cumpăna gândului, umbrele-s senine 

iar spinii n-or să mai înțepe niciodată. 

De astăzi lacrimi nu mai curg 

s-au format deja cascade, 

pașii nu ți-i mai parcurg 

și-nchei frumoase episoade;

de iubire și surâs la țărm de dor,

plecat vei fi, dar în inimă-mi,

te vei afla nemuritor.

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.

Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare 

Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare 

Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint 

La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt 

Seara deprimat mă uit la stele

Le privesc și mă gândesc la tine,

De ce nu ești în brațele mele

De ce nu ești lângă mine....

Regret că nu mai ești a mea,

Dar eu încă sunt la tău,

De pe cer s-a furat o stea,

Lipsa ei îmi face rău......

Defapt... nimic nu s-a furat

Eu sunt cel care am pierdut-o,

Merit să fiu deprimat,

Eu sunt cel care am rănit-o.....

Inimă... te rog nu lăsa iubirea să te distrugă 

De ce trebuie să fi tu bună într-o lume atât de crudă?

De ce îți pasă ție de cea ce la nimeni nu îi pasă?

De ce când rămâi fără iubire parcă rămâi și fără viață?

De ce îți place atât de mult să te îndrăgostești

Când ști că niciodată nu primești cea ce-ți dorești....

De ce încă continuui să speri că totul va fi bine 

Când ști că nimanui nu-i pasă de tine....

Poate n-a știut să te iubească,

N-a fost suficient să te dorească,

Poate că este prost,

Ai vărsat lacrimi fără rost

Din pricina unui prost,

Dar el așa iubește,

Fără tine înebunește,

Iartă-l te rog că greșește.....

Este prost,

Nu crede că se poate schimba,

Chiar dacă poate-i fără rost,

Îți promite că va încerca🥺🥺

Mă doare când te văd cum plângi după altul,

Îmi vine să sar de la 12 să-nbrățișez asfaltul,

Pe cealaltă lume să-mi construiesc regatul,

Și să aștept ca eu să fiu regele tău, nu altul.....

Sunt un rege renegat,

Care luptă pentru același vis,

Am să construiesc un regat

Pentru cea căreia iubire eternă i-am promis......

Am să mor de durere, 

Am să mor de dragul tău,

O să renasc din durere,

O să renasc de dragul tău......

Sunt un suflet blestemat,

Și am un vis nemuritor,

Aruncămă în război dezarmat,

Și pentru tine am să ies învingător......

De ce mereu vi și pleci,

Oare de ce îți bați joc de mine?

De ce mereu încerci să negi 

Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?

Dacă este adevărat spune-mi de ce...

De ce nu pleci definitiv din a mea viață?

De ce îmi dai mereu falsă speranță?

Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?

Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?

De ce mereu îmi faci inima să plângă?