Copacul și Muntele

Când privești frunza bătută de vânt,

Razele de soare jugăușe-ntre rămurele,

Și-asculți triluri și ciripit de păsărele,

Ființa-n simțire dorește-un avânt.

Zumzet de gâze și susur de râuri,

Pajiști întinse-n tomnatice culori,

Septembrie apare cu strune de viori

Și melancolic se așterne pe drumuri.

Cutreieri meleaguri ale gândului

Cu sufletul tânjind după iubire,

Și-nfrunți eroic semnele amurgului,

Căutând mereu portița de ieșire.

Portiță deschisă spre o cale

Ce o dorești în drumul vieții,

Așa cum vinul se visează în pocale

Iar tu îmbrăcată-n nuanțele tinereții.

Așa cum floarea așteaptă răsăritul,

Lumina Soarelui ce o înflorește,

Așa și tu încerci să alegi cuvântul

Pentru momentul ce te încălzește.

Back to the childhood in mind

My heart is beating so strong.

May I offer a thoughful yearlong

Joy words and a smile to remind?

The lovely house of my parents,

Their kind and blessing advice,

The play corner and ancestor's guidance,

Are all that matters to get a life price?

The entire bag of my memories

It is giving me the force to go far more.

I wonder it is admiration or envies.

I question myself, I've got the hard core?

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

Timid este gândul

Cu care ai descoperit

Tainele din priviri.

Frumos este visul

Cu care ai dezvăluit

Subconstient din adâncuri.

Credul este sufletul

Ce speră intr-un sfârșit

Al suferinței din corpuri.

Umil este trupul

Lovit si vlăguit

Sub grele poveri.

Plăpând este spiritul

Ce nu s-a dezlănțuit

Din liana de ocări.

Liniștitor este fumul

Ce se-nalță în infinit

Ducând mii de gânduri.

Mister este destinul

Ce nu l-ai deslușit

Ascuns în căutări.

Ai mai trecut un podeț

Încrezător și îndrăzneț.

Să împlinești ani mulți!

Și tot greul să-l înfrunți.

Nu uita că poți avea

Bucuria în sănătate a trăi,

Și credința de-a putea

În veselie și iubire a grăi.

Clipe frumoase să petreci

Lângă toți ai tăi cei dragi.

Și-a ta dragoste s-apleci

Că a lor adorare o atragi.

Suflet ferice, cald și adorat

Iubitor, grijuliu și simțitor,

În inimile noastre te-ai ancorat

Precum și într-un viitor înfloritor.

Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
 
 
 
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

Cu draperiile trase stau și suspin

Ce soare e afara și ce frumos senin

Geamul de sticlă, portal se arată

Dincolo de el un zbucium și-o artă

Acuarelă din materie vie colorata

Nu uită pe nimeni, niciodata

Și fiecare are locul lui în scenariu

Ca la un film mut, la un planetariu

Toata lumea își exprimă rolul

Publicul larg decide viitorul.

Tot în intunericul blocat de draperii

Stau în pat și ma gandesc la bazaconii.

Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,

O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.

Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților

Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.

Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă

Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.

O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni

Important e marșul,nu durerea mamelor.

O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari

O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.

Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,

Împotriva ta,în favoarea regimului.

Împotriva familiei,împotriva prietenilor,

Împotriva celor care te înconjoară,

Vei fi cel mai bun slujitor,

Dar mai puțin bun pentru țară

                        ...

O dimineață înzăpezită,prin troienele mari

Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,

Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,

A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.

Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .

Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.

Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,

Afară se întunecă,norii încep să plângă.

Soarele se mărește și vine spre pământ,

Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.

Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.

Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,

Cad spirite încinse,cade lumea toată.

Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,

Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.

                               ...

În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.

Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.

Și prin curaj și demnitate vei înainta,

Ferit de a luptei impotență.

La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,

În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,

Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,

Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,

La o parte de relele lumii.

În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,

Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,

Nefiind singur,iubit de cineva,

Luminată mereu să fie viața ta.

Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,

Te simți uitat de lume,uitat de tot,

Nu uita că-ți este cineva alături,

Printr-o prezență spirituală,în acel loc.

Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,

Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,

Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.