Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Cornelia Buzatu
Date of posting: 10 мая
Comments: 1
Views: 147
Comments
Poems in the same category
Algoritm cosmetic
Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.
Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,
Într-un hambar, pe unde n-am habar,
Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar
Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,
Printr-o formulă imaterial obscură,
Expert extras dintr-o inflorescență de primulă
Vom aplica elementar pe Euclid,
În centrifuga Newton pe rapid,
Un epsilon intuitiv de Lovelace,
Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.
E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,
Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?
Crisalida
Într-o noapte cu ferestrele deschise
M-am așezat pe marginea timpului,
Și-am început să număr stele,
Până când una mi-a căzut în palmă.
Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,
Și-au început să se împletească,
Ca două păsări fără zbor,
Prinse în colivia tăcerii.
Am simțit o bucată de cer
Căzând pe umerii mei,
Greu ca un gând uitat în ploaie,
Încercând să se desprindă din carne.
În fiecare clipă, neștiind în gândire,
O parte din mine se desface de lume,
Dar rămân acolo, legat de pământ,
Ca niște rădăcini însetate de lumină.
79
Crisalida mea nu știe de frică,
Dar o simt ca un ecou
Ce pulsează în venele nopții,
Tremurând pe marginea infinitului.
Când m-am trezit,
Dimineața avea gust de tăcere,
Și doar liniștea rămăsese
Între mine și cer, între cer și stele.
Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,
Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,
Până când nu a mai rămas decât o urmă,
Pe care doar timpul o poate șterge.
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Menirea
Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!
Sacrificiu
Vântul ușor, de vară aduce o dulce melancolie
În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie
Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare
Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare
Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra vieții mele
Acum, pot să cad cu ușurință în adâncimea prăpastiei neajungând la cele mai uimitoare stele
Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta cu întunericul nesfârșit
În întunericul acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt
Aud, un ecou a unei voci groaznice și puternice din îndepărtare
Dar parcă acest glas plin de furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare
Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură omenească de pe acest pământ
Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt
Dar nu văd rostul și sensul salvării, din primejdia cea mai aspră a vieții
Poți muri pentru cea mai excelentă și veșnică creație, lăsând dar umbra în pragul dimineții
La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru oricare vis copilăresc
Viața întreagă, merită cât coastă pentru fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.
Algoritm cosmetic
Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.
Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,
Într-un hambar, pe unde n-am habar,
Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar
Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,
Printr-o formulă imaterial obscură,
Expert extras dintr-o inflorescență de primulă
Vom aplica elementar pe Euclid,
În centrifuga Newton pe rapid,
Un epsilon intuitiv de Lovelace,
Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.
E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,
Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?
Crisalida
Într-o noapte cu ferestrele deschise
M-am așezat pe marginea timpului,
Și-am început să număr stele,
Până când una mi-a căzut în palmă.
Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,
Și-au început să se împletească,
Ca două păsări fără zbor,
Prinse în colivia tăcerii.
Am simțit o bucată de cer
Căzând pe umerii mei,
Greu ca un gând uitat în ploaie,
Încercând să se desprindă din carne.
În fiecare clipă, neștiind în gândire,
O parte din mine se desface de lume,
Dar rămân acolo, legat de pământ,
Ca niște rădăcini însetate de lumină.
79
Crisalida mea nu știe de frică,
Dar o simt ca un ecou
Ce pulsează în venele nopții,
Tremurând pe marginea infinitului.
Când m-am trezit,
Dimineața avea gust de tăcere,
Și doar liniștea rămăsese
Între mine și cer, între cer și stele.
Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,
Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,
Până când nu a mai rămas decât o urmă,
Pe care doar timpul o poate șterge.
Prizonierii umbrelor
Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Menirea
Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!
Sacrificiu
Vântul ușor, de vară aduce o dulce melancolie
În acest farmec minunat, plutesc și ascult frumoasa melodie
Abia aștept momentul, să plec din împrejurimea plictisitoare
Și mă pot ajuta, măcar puțin ascunzând în buzunar steauau cea mai strălucitoare
Ziua, plină de căldură și noaptea, ce cuprinde cu frig își pierd puterea asupra vieții mele
Acum, pot să cad cu ușurință în adâncimea prăpastiei neajungând la cele mai uimitoare stele
Fiind la adâncimea cea mai mare, unde lumina pierde lupta cu întunericul nesfârșit
În întunericul acesta adânc și dens, dispare chiar și ecoul gândului neîmplinitt
Aud, un ecou a unei voci groaznice și puternice din îndepărtare
Dar parcă acest glas plin de furie primejdioasă, vine de la mine pierzând ultima picătură de răbdare
Parcă strig, furios și plin de cea mai mare ură omenească de pe acest pământ
Și vreau să mă salvez de la căderea în viitorul și adâncul meu mormânt
Dar nu văd rostul și sensul salvării, din primejdia cea mai aspră a vieții
Poți muri pentru cea mai excelentă și veșnică creație, lăsând dar umbra în pragul dimineții
La urma urmei, există întotdeauna un singur preț pentru oricare vis copilăresc
Viața întreagă, merită cât coastă pentru fiecare pas făcut pe calea spre bunul omenesc.
Other poems by the author
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
Cursul vieții
Am adormit gândind în van
Dacă-i aievea soarta mea,
Sau poate trece într-un an
Această suferință grea.
Nu-s clipele ce le petrec
Atăt de greu de suportat,
Nici lacrimile ce mă înec,
Ca spaima gândului îngrijorat.
Dacă aș putea să-nfrâng momentul,
Să am puterea de a lupta,
Destinului să-i schimb iar cursul,
S-aduc lumină-n viața mea.
Vraja nopții
Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,
Nu-mi spulbera speranțele-n viață,
Nu-mi alunga cântecul de chemare
Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.
Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.
Luminează-mi calea cea lungă și grea,
Invită stelele să transforme timpul auster
Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.
În tăcere aud vântul cum bate
Și privesc drumul apei sălbatic,
Și-aud zgomote surde, departe
Create de-ntreg alaiul empatic.
Apleacă asupra-mi palida sclipire
Ca blândă și calmă natura să devină,
Și din contopire, sufletul să mă inspire
Ca noile speranțe în gându-mi să revină.
Visare
O desfătare în serile lungi,
În clipele de relaxare,
Cu ochii minții să ajungi
Și să asculți freamăt de mare.
O liniște lăuntrică se naște.
Curând vei adormi visând
Un câmp cu un căluț ce paște
Și mii de fluturași zburând.
Lumini strălucitor aprinse,
Se-ntrezăresc la orizont.
Nouri albi și stele sunt cuprinse
Într-un dans dumnezeesc.
Paradoxuri
Nu trebuie să ne deranjeze performanța,
Pentru că noi nu suntem perfecți.
Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,
Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.
Nu trebuie să ne impresioneze durerea,
Pentru că nu suntem destul de puternici.
Nu trebuie să ne influențeze negativul,
Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.
Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,
Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.
Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,
Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.
Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,
Oricât de neajutorați suntem pe lume.
Să împărțim cu aproapele nostru binele,
Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.
Ritmuri în minte
În nopți albe de singurătate,
În minte cu ritmuri de tango,
Vârtos simțurile sunt purtate
Pe aripi rozalii ca de flamingo.
Bătăile inimii sunt înaripate,
Iar sufletul aspiră la iubire.
Și cu un suflu plin de voluptate
Îngădui corpului avântul de trăire.
Spre dimineață când zorii apar,
Pe ritmuri de vals starea unește
Toate simțurile ca la un stupar,
Și firav imboldul vieții renaște.
Creând în cursul întregii zile
În minte ritmuri cât mai vioaie,
Și înfruntând toate vânturile
Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.
Visând cu ochii deschiși larg
La ritmuri de jazz și blues,
Am ridicat la corabie catarg
Navigând pe ape ce-mi dau ghes.
Și mă gândesc la clipe magice
În ritmuri de muzică piano,
Primind în dar momente feerice,
Așa cum cafeaua e și capucino.
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
Cursul vieții
Am adormit gândind în van
Dacă-i aievea soarta mea,
Sau poate trece într-un an
Această suferință grea.
Nu-s clipele ce le petrec
Atăt de greu de suportat,
Nici lacrimile ce mă înec,
Ca spaima gândului îngrijorat.
Dacă aș putea să-nfrâng momentul,
Să am puterea de a lupta,
Destinului să-i schimb iar cursul,
S-aduc lumină-n viața mea.
Vraja nopții
Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,
Nu-mi spulbera speranțele-n viață,
Nu-mi alunga cântecul de chemare
Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.
Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.
Luminează-mi calea cea lungă și grea,
Invită stelele să transforme timpul auster
Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.
În tăcere aud vântul cum bate
Și privesc drumul apei sălbatic,
Și-aud zgomote surde, departe
Create de-ntreg alaiul empatic.
Apleacă asupra-mi palida sclipire
Ca blândă și calmă natura să devină,
Și din contopire, sufletul să mă inspire
Ca noile speranțe în gându-mi să revină.
Visare
O desfătare în serile lungi,
În clipele de relaxare,
Cu ochii minții să ajungi
Și să asculți freamăt de mare.
O liniște lăuntrică se naște.
Curând vei adormi visând
Un câmp cu un căluț ce paște
Și mii de fluturași zburând.
Lumini strălucitor aprinse,
Se-ntrezăresc la orizont.
Nouri albi și stele sunt cuprinse
Într-un dans dumnezeesc.
Paradoxuri
Nu trebuie să ne deranjeze performanța,
Pentru că noi nu suntem perfecți.
Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,
Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.
Nu trebuie să ne impresioneze durerea,
Pentru că nu suntem destul de puternici.
Nu trebuie să ne influențeze negativul,
Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.
Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,
Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.
Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,
Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.
Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,
Oricât de neajutorați suntem pe lume.
Să împărțim cu aproapele nostru binele,
Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.
Ritmuri în minte
În nopți albe de singurătate,
În minte cu ritmuri de tango,
Vârtos simțurile sunt purtate
Pe aripi rozalii ca de flamingo.
Bătăile inimii sunt înaripate,
Iar sufletul aspiră la iubire.
Și cu un suflu plin de voluptate
Îngădui corpului avântul de trăire.
Spre dimineață când zorii apar,
Pe ritmuri de vals starea unește
Toate simțurile ca la un stupar,
Și firav imboldul vieții renaște.
Creând în cursul întregii zile
În minte ritmuri cât mai vioaie,
Și înfruntând toate vânturile
Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.
Visând cu ochii deschiși larg
La ritmuri de jazz și blues,
Am ridicat la corabie catarg
Navigând pe ape ce-mi dau ghes.
Și mă gândesc la clipe magice
În ritmuri de muzică piano,
Primind în dar momente feerice,
Așa cum cafeaua e și capucino.
Silvia Mihalachi