Cursul vieții

Frumos este gândul

Cu care îmbrățișezi cuvântul.

Vioaie ți-e privirea

Cu care cuprinzi marea.

Caldă și dulce-i vorbirea

Cu care destăinui iubirea.

Inima gingaș tresaltă

La amintiri de altădată.

Freamăt e-n suflet acum

Ca frunza-n plopul din drum.

Bucuria risipită-n culori

Preia nuanța mată din nori.

Visuri, dorințe-s cuplate

Principii și gânduri curate.

Destinul din nou se amuză

Și nu-ți acordă o scuză.

Ți-e pură și vie credința

În care-ngenunchiezi umilința.

Albastrul superb al speranței

Te-ndepărtează de chinul căinței.

Încerci să porți șiragul de safire,

Dar gândul îți zboară la mătănii.

Și sufletu-i pe altarul de jertfire

De a uita c-au fost năzdrăvănii.

În iarba deasă, verde și în cețuri,

Oare se ascunde un spiriduș poznaș,

Ce se tot joacă cu ale tale simțuri

Și te include ca fiind părtaș?

Doar este timpul ce trece ca vântul

Peste iarba verde și ființe, grăbit.

El cârmuiește de veacuri Pământul

Și te-nconjoară în zboru-i robit.

Ți-amintește că viața-i frumoasă

Și să trăiești fără regret în prezent.

Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă

Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.

Acest modest talisman 

Ce îl primim în fiecare an,

Soli de primăvară aduce

După iarna ce se duce.

El simbolizând calin,

Aer, apă, cer senin,

Soarele cu a lui căldură,

Acasă florile din bătătură.

Sper ca solul să fie bucurie!

Să aducă pacea timpurie,

Un gând bun și fericire,

Voie bună, liniște, împlinire.

Ramurile verzi de finic

Și de salcie-n prorocie,

Oamenii purtîndu-le tainic

Înmânate-s apoi cu dărnicie.

Trei zile și trei nopți sfinte,

În ore, minute și multiple clipe

Să le-mparți, ca bun părinte,

Cu cei dragi și dor să se-nfiripe.

Cele șapte taine spuse de Paști,

Aflate de creștini prin Apostoli,

Învățături divine să-nsușești

Că-s aduse din cer de către soli.

În spiritul sărbătorilor pascale

Se-așterne masă îmbelșugată.

Sufletul cântă pe note muzicale

Iar ființa cu natura-i conjugată.

Gîndurile se-nobilează feeric,

Inimile toate se deschid în floare,

Magic împrăștiindu-se generic

Și armonia pe toți să-nconjoare.

Luna, când acum iarna cedează.

Zăpada și viscolul nu mai apar,

Iar razele de soare scânteiază

Și sentimentele de negură dispar.

Februarie își amintește veacul

Când viscolul și gerul domneau.

Zăpada ce acoperea bageacul

Și țurțurii la ferestre înlemneau.

Zăpada ce se așternea pe câmp,

Protecția semănăturilor de toamnă,

Era o slujnică a iernii ca anotimp

Și își ducea solia sa solemnă.

Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,

Că am întâmpinat bucuroși căldura,

Lăsând soarele să ne înconjoare,

Uitând că-n case fumega campadura.

La finele anotimpului de iarnă,

Așteptam primăvara cu nerăbdare,

Ca iarna câmpul să-l deștearnă,

Și luna martie să apară-n calendare.

Natura toată se înviora și înverzea.

Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.

Ciripitul păsărilor sunet slobozea,

Iar tânărul anotimp ne armoniza.

Furtună în suflet.

Clipe înlăcrimate.

Vei duce cu tine

Tot ceea ce ai ales.

Vei pierde curând

Tot ce ai crezut câștigat.

Vei uita mâine

Ceea ce ai dorit azi.

O rană în inimă,

O perlă în privire,

Surâs amar pe buze,

Frâu clipelor nefericite.

Voi fi departe-n gânduri,

Și-n suflet încerc a rezista

Efectului ce-adânc e cauzat

De-al fricii, sentiment ascuns.

Nu se-nclină oricărei raze,

Nu se supune niciunui vânt,

Crește departe, fără pază,

Nu-și lasă rădăcina-n rând.

Pe stânci albastre, printre ceață,

Acolo-i leagănul dintâi,

Puțini ajung, puțini o-nvață,

Puțini o smulg din al ei cui.

Dar eu, cu mâini temătoare,

M-am apropiat încet, tăcut,

Să nu-i strivesc a ei suflare,

Să n-o rănesc cu dor durut.

Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,

Că-n palme mi s-ar veșteji,

Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,

S-ar mistui, s-ar risipi.

Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,

Am înțeles ce nu știam:

Nu-i floarea mea, doar mă adună,

Și-o port în suflet... nu în ram.

Să mi te imaginez cum dormi

nu mi-e destul,

mi-aș dori să pot să te îmbrățișez

chiar acum 🥺

În timp ce tu ai vorbi  neîntrerupt

despre orice îți trece prin cap,

și eu te-aș asculta cum ai vorbi despre tot

și despre nimic anume,

trecându-mi blând degetele

prin părul celei mai frumoase și adorabile prințese din lume.

(prințesa mea)

Nu vreau să exagerez,

dar dorm ca un înger știind

că tu ești de celălat capăt al ecranului,

cu fățuca aia scumpă pe care

îmi doresc mereu să o văd zâmbind.

Din nou, nu vreau să exagerez…

chiar deloc,

dar ahhh, când o să înveți să te teleportezi? 🥺

Nu cred că mai pot…

de fiecare dată când mintea mea își imaginează,

cum ar fi să te ating pentru prima oară,

sau sa fiu super aproape de tine în realitate,

sufletul meu aproape că explodează.

(Nu știi tu atâta chimie,

cât de dragă îmi ești tu mie.)

(ahhh, nu mai am răbdare până să te văd 🥺)

Oricum, până atunci,

voiam să știi că luni și marți

sunt exact ca o rândunea,

(în sfârșit libertate)

Deci fii pregătită pentru o avalanșă

de atenție și de iubire,

că am de gând să recuperez timpul

în care nu am putut să fiu aproape

de mititica mea.

(știu că ăsta nu e cel mai reușit poem din lume… am vrut doar să-ți spun chiar și așa cu ochii obosiți, că te iubesc și că ești cea mai importantă pentru mine, și că ești cea mai frumoasă și că mi-aș dori să-ți pot dărui toată iubirea pe care o simt pentru tine (o iubire imensă))

Noapte bună, mică prințesă! 🐥

Las clipele mele în freamăt arzând
din viața lipsită de veșnicul când,
las timpul să-mi fie o ploaie de scrum
când verbul mă-nvinge aici și acum.

Las gânduri înscrise în părul cărunt,
purtate vremelnic de faptul că sunt,
las pielea să-mi fie tomnatic veșmânt
când iarna din mine e veșnicul cânt.

Las urme de viață să plângă amar,
din tot ce mă stinge să nască un dar,
las neguri pe ape întinse spre zări
când sângele sparge în mine cărări.

Las visul de mâine s-aștepte tăcut
în picul de viață ce azi m-a născut,
las trupul să piară, în mine mă-nec
de dorul iubirii ce nu știu s-o trec.

De florile las să se stingă de dor
în zorii cuprinși de miresmele lor,
sub cerul cerșind o culoare model,
mă bântuie timpul cu gând infidel.

Pe câmpul cu flori omonime

Tu vii să-mi spui sinonime

Pentru acest cuvânt, “iubire”

Iar eu nu îmi pot veni în fire

Mă rogi să îți dau antonime

Dar nu am cuvintele la mine

Și nu știu cum sa îți spun pe loc

Că sentimentul este reciproc

Și chiar atunci în fragedul moment

Mi-ai furat un sărut atât de ardent

În care m-am topit fără să realizez

Însă pe care de mult timp îl visez

Iar, când îmi revin din frenezie

Sinonimele vin ca într-o poezie

Pentru cuvântul acela, “iubire”

Pe câmpul cu flori omonime

Ce rost are eternitatea pentru tine,
Când tu nici măcar un an nu-l trăiești bine
Ce rost are eternitatea pentru noi
Dacă și o viață cu șfârșit se uită odată cu noi.

Încă mă întreb
Ce să fac cu anii rămași?
Căci deja mulți dintre ei,
Mi-au fost arși.

La final de zi
Când poate oi dormi
Mă voi tot gândi
Oare mă voi mai trezi?

Măi prințesă mică,

doar nu credeai că nu-ți scriu…

da știu,

uneori mai adorm,

dar când mă trezesc

tot eu mor de dor,

și nu un dor oarecare,

imaginează-ți o floare

de la tulpină,

(o floarea soarelui 🥺)

dorul meu e mult mai mare de atât,

e cât o rădăcină.

Nimeni nu bănuiește

că sub ochiul cuiva închis,

este o persoană care și-ar dori

să știe cum să se întoarcă din vis,

la o prințesă care stă ea seara

mititică împreună cu luna,

(mă topesc numai când mă gândesc)

cu stelele, și mă așteaptă să apar,

și când vede că nu vin,

cred că în loc de lună,

vede un șlap.

(pe care să mi-l arunce în cap)

Și e okay dacă este șlapul ei,

îl accept,

dar dacă gândește vreodată

ceva negativ despre ea,

s-ar putea să facă și ea cunoștință

cu luna mea 😡

O să plec de aici în curând,

și i să-mi caut altceva pe parcurs,

sper eu cu folos,

pentru că unul din motivele

pentru care am încercat,

a fost să-ți demonstrez

că pot să fiu și un om serios 🥺

ceea ce e destul de greu de făcut,

mai ales când te visez cu ochii deschiși

(dacă se mai repetă,

o să trebuiască să deschid o anchetă)

Noapte bună, 🐥

te iubesc mult, mult, mult de tot…

Și nu mai am stare până să te văd 🥺