Cursul vieții
Am adormit gândind în van
Dacă-i aievea soarta mea,
Sau poate trece într-un an
Această suferință grea.
Nu-s clipele ce le petrec
Atăt de greu de suportat,
Nici lacrimile ce mă înec,
Ca spaima gândului îngrijorat.
Dacă aș putea să-nfrâng momentul,
Să am puterea de a lupta,
Destinului să-i schimb iar cursul,
S-aduc lumină-n viața mea.
Category: Love poems
All author's poems: Cornelia Buzatu
Date of posting: 29 июля 2023
Added in favorites: 1
Views: 734
Poems in the same category
Trecutul cu pauză
Cum reușești să vindeci rănile de cuțit?
Întrebarea nu are un răspuns nemaipomenit
Dar e diferit pentru oricare rănit
Plin de sânge este cel care aproape a murit
Nedreptățit,jignit,rănit,toate au înrăutățit
Viața unui suflet care dragoste a simțit
Pentru un alt suflet la momentul nepotrivit
Când ea de lume s-a despărțit
Însă nu era chip ca povestea aici să se fi sfârșit
El indiferent de amar era mereu necontenit
Și nu a lăsat-o,indiferent de "pumnii" pe care i-a primit
Și prin durere el tot nu s-a oprit
A se îngriji ca ea să știe că el e încă aici
Prin oricâte ea l-ar pune,nu s-ar clinti
Trecutul ca un șarpe ce își vară adânc colți plini de venin
Pentru a distruge prezentul care se bucură fără chin
Însă e greu mereu a spune,că încercarea lui are un scop anume
Pentru că în final nu știe nici unde va ajunge
Dar el tot speră,chiar dacă a mai scăzut la viteză
Pentru că trebuie să vadă cum le merge în sinteză
Dacă viziunile li se înclinează în direcție comună
Pentru a face cea mai bună relație împreună
Deși cei drept,viteza cu care merg,nu e tocmai pe placul lui mai nerăbdător
Dar face compromis că n-are încotro și îi respectă decizia celei care vrea să îi fie amor
Până la urmă nu se poate plânge,când în sfârșit are șansa spre mai multe
Când după toată durerea poate în sfârșit o relație să rezulte
Rece de toamnă
E rece, tot mai rece inima caldă
Vântul usucă pe buze cuvintele
Gândul încet se veștejește nerostit
Foșnește sufletul plutind ruginiu
Șoptește liniștea primind ecouri pustii
Norii de dor acoperă zâmbetul
E întuneric de speranță rănită și plouă
Plouă rece cu tăcere înecând lumina
Spre nicăieri umblă pașii desculți
Pictează umbre reci pe cărări uitate
Bruma crește alburie sclipid orbitor
Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine
Privirea arde stămutată în visare
Caută stelele aprinse în trecut
Vara plecată e spre soare călătoare
E toamnă rece de mă scutură plângând
Jertfesc iubirea
Din nou e seara-ceea dureroasa
Când mergi pe strada,
Când te duci acasă
Dar înțelegi ca nu e fata ta cea generoasa
Ai înțeles ca nu mai trebuie sa cadă
Ca timpul a trecut, nu l-ai întors
Dar inima mai cântă o balada
Ca ea este de neîntors
A trecut deja iar perioada
Când totul bine ți se pare
Ai înțeles ca-i ca livada
Ce se usucă iar in repetare
Ai înțeles ca timpul a trecut
Si interesul ei la tine
E gata timpul cel plăcut,
Ai înțeles ca nu te va mai ține
Nu cred ca viitorul va mai fi perfect
Ca ai pierdut persoana cea apropiata
Ai înțeles ca nu e un defect
Ai înțeles, de ea erai tu obsedata
Tu știi ca nu-i momentul să te lase
Dar e mai bine sa o lași sa plece
Caci visele cu ea se anulase
Deja si ea a devenit mai rece
Tu o iubești, dar ea nu înțelege
Ea crede ca tu ai greșit
Ea știe ca pe ea o vei alege
Dar inima ta iarăși a pierit
Ea spune ca nu are timp
Și tot atunci nici nu răspunde
Dar tu o lași așa cum spune
Ca nu o știi si nu știi unde
Nu știi ce viitor tu vei avea cu ea
Dar știi ca bucuros vei fi
Când știi ca inima nu va cerea
Din nou iubirea pentru-a o jertfi.
Clipe de final
Au mai rămas câteva clipe din anul in care tot te-am
asteptat,
Și sper ca in cel ce urmează, să nu o mai fac...
Au trecut atâtea luni de când nu ne-am mai auzit
Privesc în jurul meu, nu te văd, nu te mai simt
Mi-ai lasat inima grea... sufletul ciunt
De când ai decis să mă laşi în trecut
Mai esti doar în versuri scrise intr-un strigat mut
N-ai fost nicicum ceea ce-am crezut.
N-ai fost nici ce-ai făcut să pară.
Cândva credeam că tu ești special
Că am fost "2" nicicand o să doară...
Dar uita-te la mine cum termin acest an.
Că in anul în care te-am asteptat,
Am pierdut orice speranta, inclusiv inima...
E anul in care sufletul mi-ai condamnat,
Cu tăcerea ta cruntă și nepăsarea ta...
Credeam atunci, mai cred și-acum
Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.
Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.
Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.
Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.
Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.
Trecutul cu pauză
Cum reușești să vindeci rănile de cuțit?
Întrebarea nu are un răspuns nemaipomenit
Dar e diferit pentru oricare rănit
Plin de sânge este cel care aproape a murit
Nedreptățit,jignit,rănit,toate au înrăutățit
Viața unui suflet care dragoste a simțit
Pentru un alt suflet la momentul nepotrivit
Când ea de lume s-a despărțit
Însă nu era chip ca povestea aici să se fi sfârșit
El indiferent de amar era mereu necontenit
Și nu a lăsat-o,indiferent de "pumnii" pe care i-a primit
Și prin durere el tot nu s-a oprit
A se îngriji ca ea să știe că el e încă aici
Prin oricâte ea l-ar pune,nu s-ar clinti
Trecutul ca un șarpe ce își vară adânc colți plini de venin
Pentru a distruge prezentul care se bucură fără chin
Însă e greu mereu a spune,că încercarea lui are un scop anume
Pentru că în final nu știe nici unde va ajunge
Dar el tot speră,chiar dacă a mai scăzut la viteză
Pentru că trebuie să vadă cum le merge în sinteză
Dacă viziunile li se înclinează în direcție comună
Pentru a face cea mai bună relație împreună
Deși cei drept,viteza cu care merg,nu e tocmai pe placul lui mai nerăbdător
Dar face compromis că n-are încotro și îi respectă decizia celei care vrea să îi fie amor
Până la urmă nu se poate plânge,când în sfârșit are șansa spre mai multe
Când după toată durerea poate în sfârșit o relație să rezulte
Rece de toamnă
E rece, tot mai rece inima caldă
Vântul usucă pe buze cuvintele
Gândul încet se veștejește nerostit
Foșnește sufletul plutind ruginiu
Șoptește liniștea primind ecouri pustii
Norii de dor acoperă zâmbetul
E întuneric de speranță rănită și plouă
Plouă rece cu tăcere înecând lumina
Spre nicăieri umblă pașii desculți
Pictează umbre reci pe cărări uitate
Bruma crește alburie sclipid orbitor
Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine
Privirea arde stămutată în visare
Caută stelele aprinse în trecut
Vara plecată e spre soare călătoare
E toamnă rece de mă scutură plângând
Jertfesc iubirea
Din nou e seara-ceea dureroasa
Când mergi pe strada,
Când te duci acasă
Dar înțelegi ca nu e fata ta cea generoasa
Ai înțeles ca nu mai trebuie sa cadă
Ca timpul a trecut, nu l-ai întors
Dar inima mai cântă o balada
Ca ea este de neîntors
A trecut deja iar perioada
Când totul bine ți se pare
Ai înțeles ca-i ca livada
Ce se usucă iar in repetare
Ai înțeles ca timpul a trecut
Si interesul ei la tine
E gata timpul cel plăcut,
Ai înțeles ca nu te va mai ține
Nu cred ca viitorul va mai fi perfect
Ca ai pierdut persoana cea apropiata
Ai înțeles ca nu e un defect
Ai înțeles, de ea erai tu obsedata
Tu știi ca nu-i momentul să te lase
Dar e mai bine sa o lași sa plece
Caci visele cu ea se anulase
Deja si ea a devenit mai rece
Tu o iubești, dar ea nu înțelege
Ea crede ca tu ai greșit
Ea știe ca pe ea o vei alege
Dar inima ta iarăși a pierit
Ea spune ca nu are timp
Și tot atunci nici nu răspunde
Dar tu o lași așa cum spune
Ca nu o știi si nu știi unde
Nu știi ce viitor tu vei avea cu ea
Dar știi ca bucuros vei fi
Când știi ca inima nu va cerea
Din nou iubirea pentru-a o jertfi.
Clipe de final
Au mai rămas câteva clipe din anul in care tot te-am
asteptat,
Și sper ca in cel ce urmează, să nu o mai fac...
Au trecut atâtea luni de când nu ne-am mai auzit
Privesc în jurul meu, nu te văd, nu te mai simt
Mi-ai lasat inima grea... sufletul ciunt
De când ai decis să mă laşi în trecut
Mai esti doar în versuri scrise intr-un strigat mut
N-ai fost nicicum ceea ce-am crezut.
N-ai fost nici ce-ai făcut să pară.
Cândva credeam că tu ești special
Că am fost "2" nicicand o să doară...
Dar uita-te la mine cum termin acest an.
Că in anul în care te-am asteptat,
Am pierdut orice speranta, inclusiv inima...
E anul in care sufletul mi-ai condamnat,
Cu tăcerea ta cruntă și nepăsarea ta...
Credeam atunci, mai cred și-acum
Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.
Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.
Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.
Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.
Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.
Other poems by the author
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Oftat și mângâiere
Răsună din străfunduri,
Din suflet, din mănunchiuri,
Din eu-l meu profund,
Suferințe ce se ascund.
Oftat și mângâiere,
Și bucurii ca o refugiere,
În griji împletite,
Cu greu stăpânite.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Gânduri 3
Cutreieri meleaguri ale gândului
Cu sufletul tânjind după iubire,
Și-nfrunți eroic semnele amurgului,
Căutând mereu portița de ieșire.
Portiță deschisă spre o cale
Ce o dorești în drumul vieții,
Așa cum vinul se visează în pocale
Iar tu îmbrăcată-n nuanțele tinereții.
Așa cum floarea așteaptă răsăritul,
Lumina Soarelui ce o înflorește,
Așa și tu încerci să alegi cuvântul
Pentru momentul ce te încălzește.
Credința
Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.
Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,
Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,
În numele neamului în Eternitate.
Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,
Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu
Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,
Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
De milenii, natura și-a păstrat proprietățile
Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,
Dând oamenilor fericire și susținând viețile,
Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.
În miresme înzecite și culori nemărginite
Au fost create minunății ce dăinuie,
Mărturii ale existenței planetare zidite
În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.
Simfonia La porțile Crăciunului
La ferestre sunt ghivece cu flori albe, ce priveliște!
În inimi înmuguresc sentimente pure și de liniște.
Pe fețe se imprimă sentimentul fericirii și mulțumirii.
Spre noi, așteptăm să vină adierea bunăstării și împlinirii.
Din toate părțile se adună sămânța înțelegerii astrale,
Cu care forțele spiritului depășesc momentele banale,
Și toate gândurile se concentrează asupra celor dragi.
Pentru momentele ce se întâmplă în această zi minunată,
Când toată suflarea familiei cu mic cu mare este adunată,
Sub toate acoperișurile, brazii împrospătează căminele
Așa cum reproducerea florii prin polen staminele.
Și prin verdele crud și îmiresmat ce însuflețesc atmosfera,
De ramurile vieții veșnice-s simboluri ce crează umbelifera
Și exprimă micile și marile creații ale omului și naturii.
Prin spiritul Crăciunului se transmit stări sufletești.
Deci nenumărate clipe plăcute, emoționale vestești.
Sărbătoare caldă a întregii suflări acoperită de neaua albă,
Strălucitoare atmosferă aducătoare de plumburie salbă,
Noapte sfântă luminată de dragostea nutrită acestei tradiții.
Toate într-un dans cu prepoziții, conjuncții sunt apariții,
Ce crează simfonia feerică a unui ideal dorit în sfera realului.
Oftat și mângâiere
Răsună din străfunduri,
Din suflet, din mănunchiuri,
Din eu-l meu profund,
Suferințe ce se ascund.
Oftat și mângâiere,
Și bucurii ca o refugiere,
În griji împletite,
Cu greu stăpânite.
Copacul și Muntele
Copacul înalt ce vede-n zare
Muntele bătrân, stabil și mare,
Își înalță mereu ramurile-n sus
Fiind acolo, ca să nu fie exclus.
Pe malul apei albastru-verzuie,
Rădăcinile Copacului reconstituie
Legătura strânsă în sânul naturii
Cu Muntele, ca bază a structurii.
Imaginează cum de pe malul apei
Dorința-i alinată de apusul clipei,
Iar Muntele măreț ce se întinde
Pe celălalt mal, și cum se destinde.
Simbioza creată între cei doi coloși,
Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.
Copacul îi spirit prin care respirăm
Muntele simbol prin care rezistăm.
Gânduri 3
Cutreieri meleaguri ale gândului
Cu sufletul tânjind după iubire,
Și-nfrunți eroic semnele amurgului,
Căutând mereu portița de ieșire.
Portiță deschisă spre o cale
Ce o dorești în drumul vieții,
Așa cum vinul se visează în pocale
Iar tu îmbrăcată-n nuanțele tinereții.
Așa cum floarea așteaptă răsăritul,
Lumina Soarelui ce o înflorește,
Așa și tu încerci să alegi cuvântul
Pentru momentul ce te încălzește.
Credința
Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.
Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,
Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,
În numele neamului în Eternitate.
Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,
Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu
Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,
Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
De milenii, natura și-a păstrat proprietățile
Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,
Dând oamenilor fericire și susținând viețile,
Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.
În miresme înzecite și culori nemărginite
Au fost create minunății ce dăinuie,
Mărturii ale existenței planetare zidite
În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.