Random creations :)
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Ruine
Azi inima am întrebat-o despre tine,
Căci rănile din piept mă dor neîncetat,
De parc-aș fi un templu al iubirii în ruine,
Pe care-un râu de lacrimi treptat l-a inundat.
Și vei săpa adânc cândva printre vestigii,
Ca să-mi refaci tot corpul omenesc,
Și-atunci cu conștiința vei avea litigii,
Găsind sculptat pe oase: Te iubesc!
Și-ai vrea să mă mai scol dintre ruine,
Ori plânsă toată să alergi-napoi în timp,
Să îmi dedici iubirea și să-mi fie bine,
Să aduni toți anii duși în doar un anotimp.
Dar astăzi templul dăinuie-n picioare,
Și-l vizitează noaptea ușoare nostalgii,
Tristețea îi aduce ofrande și osanale,
Doar tu iubito, tu nu mai vrei să vii.
Și zilnic cade de pe templu câte-o piatră,
Și mor iubiri abandonate ceas de ceas,
Iar tu, departe de a fi femeia idolatră,
Spășită ai să te-nchini la ce a mai rămas.
Insectar
în ultima carte de poezie
am adunat toate insectele tăcute și netăcute
din viața mea
câte zece-douăzeci pe o pagină
pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie
pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat
în propriu sânge
Doamne
cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori
infestând cu otrava dorințelor noastre
altarele spiritului
alunecând cumva pe scara comună a evoluției
de câte ori răsfoiesc câte o pagină
plonjez în întunericul voluptos al trecutului
cu exuberanța poetului ucigaș de greieri
dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă
a copilului care înfige un bold într-un fluture
în cartea mea a mai rămas doar un loc
pe ultima pagină
destul pentru a lăsa să curgă acolo
o lacrimă
Cine?
Cine să-mi spună astăzi mie
Dacă în viața am ales corect?
Iar celor ce mâna mi-au întins
Eu am avut cuvinte de respect?
Cine n-a fost odată mic copil
Căzând pe jos, mergând târâș?
Plângând că nimeni nu-l ajută
Motiv de-a se uita la ei chiorâș?
Cine n-a fost la grădi și la școală
Purtând ghiozdanul plin de cărți?
Iar la final să trecă prin examen
Să poată-n viitor deschide porți?
Cine nu și-a făcut rost pe pământ
Și pentru care a luptat din greu?
Să aibă pentru el și cei apropiați
O pâine albă și-n buzunar un leu?
Cine iubirea n-a încercat s-o afle
Și-n doi să treacă valurile vieții?
Să construiască și copii la masă
Și-n timpul liber o bere cu băieții?
Cine necazuri și eșecuri n-a avut
Și peste care cu greu el a trecut?
Și cât de mulțumit și fericit a fost
C-a izbândit, luptând cum a putut?
Cine nu s-a bucurat de împliniri
Și de prieteni buni, adevărați?
Care să-i stea tot timpu' aproape
Și la nevoie să sară ca niște frați?
Cine n-a fost mințit și înșelat
De cei la care el nu se-aștepta?
Și cât a îndurat pâna-putut uita
Minciuna dovedită și a o accepta?
Cine nu a greșit vreodat' în viață
Cu voie sau obligat de soartă?
Și cine ar putea s-arunce piatra
În cineva care îi spune...mă iartă?
Și cine fericirea o are pe pământ
Și dă ceea ce e de dat Cezarului?
Sigur e omul cel iubit și va primi
Răsplată după faptă..din partea Domnului?
Fata pe deal
Luminile se reflectau
Pe chipul său tânăr
Stelele se intersectau
Când auzeau săracul gemăt rupt din zor
Mărgelele cădeau
Pe de-a lungul dealului
Iar, greutatea metalului
Trupul fetei îngrămădeau.
Lebedele dansau
Pe lângă fata îmbujorată
Penele lor își luă avansu'
În ziua cea înnorată...
Liniștea dealului
Sfârșitul spectacolului
Momentul de odihnă terminat,
Momentul de calmitate exterminat...
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Darul Timpului
Preţuieşte fiecare clipã,
Datã ţie-n dar, spre-a o trãi!
Nu face din clipe o risipã;
Fã ce poţi sã faci, dar nu în pripã,
Cât eşti încã viu, printre cei vii!
Fiecare clipã, datã ţie,
Trasã de pe-al timpului mosor,
E-un condei ce zi şi noapte scrie,
Este şi arvunã, şi simbrie,
Pentru care eşti rãspunzãtor!
Clipã peste clipã, se adunã
Ca ghirlande dese şi subţiri;
Şi-aşezate astfel, împreunã,
Strâng şi împletesc într-o cununã
Triste sau duioase amintiri...
Ruine
Azi inima am întrebat-o despre tine,
Căci rănile din piept mă dor neîncetat,
De parc-aș fi un templu al iubirii în ruine,
Pe care-un râu de lacrimi treptat l-a inundat.
Și vei săpa adânc cândva printre vestigii,
Ca să-mi refaci tot corpul omenesc,
Și-atunci cu conștiința vei avea litigii,
Găsind sculptat pe oase: Te iubesc!
Și-ai vrea să mă mai scol dintre ruine,
Ori plânsă toată să alergi-napoi în timp,
Să îmi dedici iubirea și să-mi fie bine,
Să aduni toți anii duși în doar un anotimp.
Dar astăzi templul dăinuie-n picioare,
Și-l vizitează noaptea ușoare nostalgii,
Tristețea îi aduce ofrande și osanale,
Doar tu iubito, tu nu mai vrei să vii.
Și zilnic cade de pe templu câte-o piatră,
Și mor iubiri abandonate ceas de ceas,
Iar tu, departe de a fi femeia idolatră,
Spășită ai să te-nchini la ce a mai rămas.
Insectar
în ultima carte de poezie
am adunat toate insectele tăcute și netăcute
din viața mea
câte zece-douăzeci pe o pagină
pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie
pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat
în propriu sânge
Doamne
cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori
infestând cu otrava dorințelor noastre
altarele spiritului
alunecând cumva pe scara comună a evoluției
de câte ori răsfoiesc câte o pagină
plonjez în întunericul voluptos al trecutului
cu exuberanța poetului ucigaș de greieri
dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă
a copilului care înfige un bold într-un fluture
în cartea mea a mai rămas doar un loc
pe ultima pagină
destul pentru a lăsa să curgă acolo
o lacrimă
Cine?
Cine să-mi spună astăzi mie
Dacă în viața am ales corect?
Iar celor ce mâna mi-au întins
Eu am avut cuvinte de respect?
Cine n-a fost odată mic copil
Căzând pe jos, mergând târâș?
Plângând că nimeni nu-l ajută
Motiv de-a se uita la ei chiorâș?
Cine n-a fost la grădi și la școală
Purtând ghiozdanul plin de cărți?
Iar la final să trecă prin examen
Să poată-n viitor deschide porți?
Cine nu și-a făcut rost pe pământ
Și pentru care a luptat din greu?
Să aibă pentru el și cei apropiați
O pâine albă și-n buzunar un leu?
Cine iubirea n-a încercat s-o afle
Și-n doi să treacă valurile vieții?
Să construiască și copii la masă
Și-n timpul liber o bere cu băieții?
Cine necazuri și eșecuri n-a avut
Și peste care cu greu el a trecut?
Și cât de mulțumit și fericit a fost
C-a izbândit, luptând cum a putut?
Cine nu s-a bucurat de împliniri
Și de prieteni buni, adevărați?
Care să-i stea tot timpu' aproape
Și la nevoie să sară ca niște frați?
Cine n-a fost mințit și înșelat
De cei la care el nu se-aștepta?
Și cât a îndurat pâna-putut uita
Minciuna dovedită și a o accepta?
Cine nu a greșit vreodat' în viață
Cu voie sau obligat de soartă?
Și cine ar putea s-arunce piatra
În cineva care îi spune...mă iartă?
Și cine fericirea o are pe pământ
Și dă ceea ce e de dat Cezarului?
Sigur e omul cel iubit și va primi
Răsplată după faptă..din partea Domnului?
Fata pe deal
Luminile se reflectau
Pe chipul său tânăr
Stelele se intersectau
Când auzeau săracul gemăt rupt din zor
Mărgelele cădeau
Pe de-a lungul dealului
Iar, greutatea metalului
Trupul fetei îngrămădeau.
Lebedele dansau
Pe lângă fata îmbujorată
Penele lor își luă avansu'
În ziua cea înnorată...
Liniștea dealului
Sfârșitul spectacolului
Momentul de odihnă terminat,
Momentul de calmitate exterminat...