Îmbrățișarea pârâului

Lasă-mă să-ți înroșesc buzele cu 

praful fluturilor de pe aripi,

Lasă-mă să-ți umezesc ochii cu lacrimile

lor, s-apropie noiembrie și mor,

Lasă-mă să-ți pun gene din antenele lor, 

le-au smuls când l-au văzut pe om,

Lasă-mă să-ți pun aripile sub pleoape, 

să-ți odihnești ochii pe vise ce zboară, 

Lasă-mă să-ți mângâi fruntea cu piciorușele lor, 

cum mângâiau mai devreme fluturii flori...

Lasă-mă toamnă să mai fiu fluture,

Să mai sărut o dată și să zbor..

„Alege alta din mulțime!” 

Așa zic cei fără de minte, 

Că balta-i plină de-adâncime 

Și pești destui sunt înainte.

Sunt unii ce în plase strâng 

Iubiri, ca marfă de vânzare, 

Iar alții-n sport destine frâng 

Și-apoi le-aruncă-n marea mare.

Sunt cei ce-n foame tot vânează 

O pradă oricât de mică, 

O clipă pofta și-o stâmpează, 

Pân' foamea iară se ridică.

Dar una-i prada ce te-oprește 

Și căutarea ți-o încheie, 

O luptă care te sfințește 

Și-n suflet vrea tablou să steie.

Așa mi-ai fost... un chin cerut, 

Luptând să te aduc la mal, 

Dar când în luciu te-am văzut,

Te-ai dus... pierdută sub un val.

Din câte lumi s-au zămislit

Și-n hăul orb se vor topi,

Ce-i timpul meu, abia șoptit,

Pe lângă-acest etern „a fi”?

Sunt scânteierea din amnar

Ce prinde viață pentru-un ceas,

Ca-n universul solitar

Să pier, de parcă n-am rămas.

Câți oare-n lume au pășit,

Și câți din urmă or să vie?

Sunt sub privirea lor un mit,

Străin în marea simfonie.

Nici chip, nici nume nu-mi ghicesc,

Nu știu de plânsul meu pustiu,

Acești drumeți ce nu privesc

Spre umbra mea, pân' la sicriu.

Să numeri toate câte sunt,

Ar cere vieți fără hotar;

Să le-nțelegi e-un chin mărunt,

Un zbor himeric și-n zadar.

Privind la universul mut și greu,

Ce-i mai rămâne omului al său?

Pierdut sub bolta făr' de temelii...

Ce mai e omul, dacă nu doar a iubi?

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Pe când ceru-i-ntunecat

stele strălucesc puternic 

eu-ți vorbesc întins culcat

când veghezi însingurat...

De atâtea ori mă rog să vii,

să cobori ca dintr-o navă,

să mă iei sau să rămâi,

să fim doar noi doi... 

Iar de fiecare dată îmi 

trimiți plăceri deșarte, 

să te uit printre extaze,

să-mi pierzi dragostea prin raze...

Mă transformi în ceilalți oameni,

ce nu știu cum se iubește,

mă împingi spre animalul

ce de trup se îngrijește. 

Dar te-ascult ș-accept cu drag 

orice îmi trimiți în vag,

gândul meu e îndreptat 

către-ți sufletul-ndepărtat... 

Regăsesc puțin din el 

în orice trup ce-am cunoscut 

trimis de tine să m-afund,

să fiu simplu om în vânt...

Îi voi iubi pe toți ce m-au 

văzut în trupul intim, 

trădându-te-n noaptea ta, 

să știi că primul te-am iubit 

și singur ești ce-n suflet, 

nu în trup, eu te-am primit...

Îngerul meu a fost ales de Dumnezeu,
În ziua în care mi-am tras prima răsuflare.
A stat acolo lângă mine, un mic trofeu.
La un pas depărtare.

Îngerul meu, s-a uitat la mine doar odată și m-a iubit deodată nespus,
Cu o dragoste neimaginată,
De parcă eram cel mai frumos apus.

Îngerul meu, a rămas lângă mine
Ca o călăuză a luminii divine,
Chiar dacă m-ai uitam uneori spre a mea rușine.
Să onorez dulcea dragoste creștine.

Apoi, l-am întâlnit pe el și brusc am înțeles,
Dulce al meu pecetluit destin.
De ce la fiecare succes,
Exista si un deces.

Sucessul a fost că l-am întâlnit.
Dar imediat și decesul a survenit.
Deoarece îngerul meu păzitor nu mai era.
Luase cu el și căldura.

Până el m-a luat în brațe,
Am crezut în van,
Că acel mic trofeu,
Era ce mi-am dorit mereu.

După aceea am relizat.
Nu mă părăsise îngerul meu.
Te-am strâns în brațe și te-am sărutat,
Plănuind să fac asta de acum încolo mereu.

Pentru că am relizat că tu ești îngerul și trofeul meu.

De într-o zi vreun dor de noi te va lovi

Să mă cauți în versuri ce ți le-am pictat. 

lubirea, dorul și durerea  rămân scrise-n poezii

Și nesfârșita clipă când eu... te-am așteptat.

Să nu regreți sfârșitul ce între noi n-a fost

Căci niciodată nu este prea târziu!

Sunt poezii scrise din inimă c-un rost

Pentru o clipă când mi-am dorit să-ți fiu.

De într-o zi dorul nu-l vei putea opri

Încearcă către mine să faci un gest de-un pas

Căci negreșit în toate mă vei întâlni

Păstrând o umbră de speranţă, pentru un bun rămas..

Toamnă cu roade bogată

În ton galben auriu

Ucizi  florile toate

Și încă tot ce mai e viu...

Vii cu brumă și cu ceață

Pomii frunza-și sctură,

Vânt năuc te ține-n brațe,

Negre ciori se bucură.!

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

dar știi ce știu să fac?

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

Te iubesc sufletul sufletului meu.