Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Category: Diverse poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 1 декабря 2023
Views: 879
Poems in the same category
Falsa prietenie...
Am trecut prin nopțile pustii,
Să-mi dau seama ca erau nuanțe vii,
Că durerea ce-o simțeam,
Nu avea să stea un an.
Cu nostalgie apropiindu-ma de cel mai vechi copac,
Mi-am dat seama de cine era plantat,
De o specie mai "cristalină" a ființelor vii,
Care pe atunci se numeau "prietenii".
Când pe loc m-am oprit,
Brusc mi-am amintit,
Trădarea ce-o simțeam întâia oară,
Într-o furtunoasă noapte de vară.
Și deși am inima de sticlă,
Nu înseamnă ca port pică,
Persoanelor care pot,
În viața sa treacă peste tot.
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Dictatorul Putin nebunul
Dictatorul,Putin nebunul!
Cum să vorbești fără vorbe?
Limbajul de lemn îți este propriu!
Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...
Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....
Și toată averea o ai din hoție!
O țară întreagă ai furat!
Prizonieri stau bieții cetațeni,
De bună credință, nevinovați, înșelați,
Așteaptă să dispari,
Sătui sunt de tine!
Sunt rușii cu toții un popor blestemat?
Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?
Cât despre tine....
Ești lupul ce stâna păzește,
Nebunul ce crima vestește!
Imperiul ți-e mort de mult putrezit,
Și-ți zici:
Camarila complice mă susține!
Iar crimele toate m-amuză nespus...
Omor cu plăcere!
Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?
Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?
Să am teamă eu,să mă las omorât,
De dușmanii ce eu i-am scornit?
Sau stârnit....?
Sunt destui !
Să-mi știe planul toți viermii-oameni,
Sau Occidentul pervers și drogat?
Pentru mine nimeni nu face doi bani....
Am spus că sunt îngerul alb!
De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,
Se zice că-s drac?
Cine spune?
Vreți să vedeti ce-o să fac?
Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!
*
Oooh Doamne!
Privește-l pe Drac!
Nebunii așa fac toți
Când de putere se-mbată!
Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!
Războiul și moartea-i o modă acum?
Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?
Iar prostimea cade-n groapa comună...
Soldații sunt carnea de tun!
Iar mamele toate ce fii nu mai au,
Au inima pe veci muribundă!
Doar minciuna își cântă refrenul,
Iar Dictatorul nebunul,
Venit din Iadul proscris,
Vrea Să rupă Pământul în două!
(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Ce taină adâncă...
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omu-i o ființă infimă,
Un val ce se pierde-n furtună,
O umbră fără lumină.
Se-nalță cu visuri mărețe,
Dar pașii îi sunt de nisip,
Încalcă porunci și povețe,
Iar fața-și ascunde-n alt chip.
E duhul ce plânge în noapte,
Un strigăt ce nimeni nu-l știe,
Un jar care arde-n tăcere,
Carne și os devenită stihie.
E-un cântec de jale ce trece,
Un șuier ce se-aude în vânt,
Se naște, se pierde, petrece,
Și taina-i rămâne un gând,
Căci lumea îl naște și-l pierde,
Un scâncet ajuns în cuvânt,
Un ecou dintr-o mare de stele,
O umbră ce intră-n pământ.
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omul e-atât de infim,
Un vis risipit printre stele,
O umbră pe margini de timp.
Falsa prietenie...
Am trecut prin nopțile pustii,
Să-mi dau seama ca erau nuanțe vii,
Că durerea ce-o simțeam,
Nu avea să stea un an.
Cu nostalgie apropiindu-ma de cel mai vechi copac,
Mi-am dat seama de cine era plantat,
De o specie mai "cristalină" a ființelor vii,
Care pe atunci se numeau "prietenii".
Când pe loc m-am oprit,
Brusc mi-am amintit,
Trădarea ce-o simțeam întâia oară,
Într-o furtunoasă noapte de vară.
Și deși am inima de sticlă,
Nu înseamnă ca port pică,
Persoanelor care pot,
În viața sa treacă peste tot.
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Dictatorul Putin nebunul
Dictatorul,Putin nebunul!
Cum să vorbești fără vorbe?
Limbajul de lemn îți este propriu!
Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...
Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....
Și toată averea o ai din hoție!
O țară întreagă ai furat!
Prizonieri stau bieții cetațeni,
De bună credință, nevinovați, înșelați,
Așteaptă să dispari,
Sătui sunt de tine!
Sunt rușii cu toții un popor blestemat?
Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?
Cât despre tine....
Ești lupul ce stâna păzește,
Nebunul ce crima vestește!
Imperiul ți-e mort de mult putrezit,
Și-ți zici:
Camarila complice mă susține!
Iar crimele toate m-amuză nespus...
Omor cu plăcere!
Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?
Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?
Să am teamă eu,să mă las omorât,
De dușmanii ce eu i-am scornit?
Sau stârnit....?
Sunt destui !
Să-mi știe planul toți viermii-oameni,
Sau Occidentul pervers și drogat?
Pentru mine nimeni nu face doi bani....
Am spus că sunt îngerul alb!
De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,
Se zice că-s drac?
Cine spune?
Vreți să vedeti ce-o să fac?
Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!
*
Oooh Doamne!
Privește-l pe Drac!
Nebunii așa fac toți
Când de putere se-mbată!
Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!
Războiul și moartea-i o modă acum?
Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?
Iar prostimea cade-n groapa comună...
Soldații sunt carnea de tun!
Iar mamele toate ce fii nu mai au,
Au inima pe veci muribundă!
Doar minciuna își cântă refrenul,
Iar Dictatorul nebunul,
Venit din Iadul proscris,
Vrea Să rupă Pământul în două!
(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Anihilare…
Pogoară peste mine umbre seci,
Din veacuri care ard în rugul sorții,
Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,
Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.
Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,
Iar norii, lanțuri grele peste trup,
Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,
Sub un descântec din ura lumii rupt.
Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,
Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,
Să fiu un strop de umbră fără moarte,
Purtat de timp, prin veșnice uitări.
Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,
Să plângă-n lună, peste nopți de dor,
Să fiu o umbră ce-și găsește firea,
În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.
Și când tăcerea sfarmă tot ce este,
Ridică-mă din hăuri de noroi,
Și spune-mi Doamne că a fost poveste,
Tot traiul meu cu patimi și nevoi.
Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,
Și-n praf rămâne sufletul pribeag,
Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,
Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.
Ai mei...
Ai mei vin de demult, de departe,
Când omul era o icoană,
Nu știau nici o buche de carte,
Dar citeau în suflet și rană.
Ai mei au umblat cu toții desculți,
Pe drumuri cu spini și pietroaie,
De pasul stăteai să le-asculți,
Era șuier de vânt și ropot de ploaie.
Ai mei au muncit cu desaga în spate,
Şi zilnic făceau din orice povară altar,
Aveau brațe tari cu palme mari și crăpate,
Purtau ii și năframe, brâu și pieptar.
Ai mei au luptat în război și răscoale,
Oasele lor se odihnesc pe hotare,
Cu sângele lor România-i mai mare,
Ai mei, sunt în mine și-n ale mele vlăstare.
Ce taină adâncă...
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omu-i o ființă infimă,
Un val ce se pierde-n furtună,
O umbră fără lumină.
Se-nalță cu visuri mărețe,
Dar pașii îi sunt de nisip,
Încalcă porunci și povețe,
Iar fața-și ascunde-n alt chip.
E duhul ce plânge în noapte,
Un strigăt ce nimeni nu-l știe,
Un jar care arde-n tăcere,
Carne și os devenită stihie.
E-un cântec de jale ce trece,
Un șuier ce se-aude în vânt,
Se naște, se pierde, petrece,
Și taina-i rămâne un gând,
Căci lumea îl naște și-l pierde,
Un scâncet ajuns în cuvânt,
Un ecou dintr-o mare de stele,
O umbră ce intră-n pământ.
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omul e-atât de infim,
Un vis risipit printre stele,
O umbră pe margini de timp.
Other poems by the author
Bătu-m-ar totul...
Fericit e locul,
Unde pasu-ți calcă,
Bătu-m-ar norocul,
Ca să-ți fiu sub talpă.
Fericit e râul,
Goală und' te scalzi,
Bătu-m-ar desfrâul,
Apă să fiu azi.
Fericit e patul,
Unde dormi de fel,
Bătu-m-ar păcatul,
Să fiu lemn din el.
Fericit e cântul,
Ce-ți iese pe gură,
Ah, bătu-m-ar sfântul,
Ca să-i fiu măsură.
Fericit e cerul,
Ce-l privești cu dor,
Bătu-m-ar misterul,
Ca să-i fiu un nor.
Fericit nu sunt,
Ah, bătu-m-ar totul,
Sunt ca un mormânt,
Ce-și așteaptă mortul.
Prăbușit în viață...
Miroase a viață prăbușirea mea,
Și zborul frânt a mângâiere,
Și n-am crezut nicicând că voi avea,
În râsul meu un hohot de durere.
O viață-ntreagă am explorat abisuri,
Și-n grote m-am hrănit cu patimi,
Și mi-am găsit în tainicele visuri,
Exil pe-un umăr ud de lacrimi.
Miroase a vechi coșciugul pregătit,
De funeralii încontinuu-i este dor,
Și zilnic sunt de toți hulit,
Că-n tinerețe am refuzat să mor.
De atunci cu moartea stau la masă,
Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,
Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,
Și cred c-o veșnicie voi trăi...
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.
Bătu-m-ar totul...
Fericit e locul,
Unde pasu-ți calcă,
Bătu-m-ar norocul,
Ca să-ți fiu sub talpă.
Fericit e râul,
Goală und' te scalzi,
Bătu-m-ar desfrâul,
Apă să fiu azi.
Fericit e patul,
Unde dormi de fel,
Bătu-m-ar păcatul,
Să fiu lemn din el.
Fericit e cântul,
Ce-ți iese pe gură,
Ah, bătu-m-ar sfântul,
Ca să-i fiu măsură.
Fericit e cerul,
Ce-l privești cu dor,
Bătu-m-ar misterul,
Ca să-i fiu un nor.
Fericit nu sunt,
Ah, bătu-m-ar totul,
Sunt ca un mormânt,
Ce-și așteaptă mortul.
Prăbușit în viață...
Miroase a viață prăbușirea mea,
Și zborul frânt a mângâiere,
Și n-am crezut nicicând că voi avea,
În râsul meu un hohot de durere.
O viață-ntreagă am explorat abisuri,
Și-n grote m-am hrănit cu patimi,
Și mi-am găsit în tainicele visuri,
Exil pe-un umăr ud de lacrimi.
Miroase a vechi coșciugul pregătit,
De funeralii încontinuu-i este dor,
Și zilnic sunt de toți hulit,
Că-n tinerețe am refuzat să mor.
De atunci cu moartea stau la masă,
Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,
Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,
Și cred c-o veșnicie voi trăi...
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai, așteaptă, așteaptă... am strigat de multe ori,
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Bacoviană
Plouă mărunt iar pasul mi-e strâmb,
Și lasă-n noroi o urmă de plumb,
Frigul mă mușcă de lacrima udă,
Iar luna pustie o simt ca pe-o rudă.
Luminile tremură-n sticla murdară,
Pe ziduri bătrâne scârțâie-o scară,
Dar nimeni nu urcă, doar umbre pustii,
Și spaima se-ntinde pe străzi cenușii.
În mine se frânge o clipă din neant,
Iar morții îi sunt doar o seară amant,
Pe cer e doar plumb și-un nor răstignit,
Ce picură sânge într-un ritm obosit.
Se-aud pași străini pe trepte de vată,
În ziduri uscate suspină o piatră,
Dar nimeni nu vine, doar vântul adie,
Și foșnetul frunzei îmi pare-o stafie.
Mi-e frig până-n os, mi-e plumb în artere,
Pământul e ud și în jur simt durere,
Iar strada se pierde în ceața de humă,
Și nu mai e nimeni, nimic nu mai sună.
Se lasă tăcerea și cerul se cerne,
Iar stelele-mi par infinite lanterne,
Pasul mi-e greu, și pe ultima treaptă,
Cu-n surâs plumburiu, Bacovia m-așteaptă.
Plâng...
Plâng iarăși peste adânca-ți rană,
Ca sângele să ți-l încheg în vers,
Iar lacrimi lucind pe obraz în goană,
Străbat același drum prin univers.
Ți-e gândul mort și steaua neagră,
Cu ochii mei albaștri o reaprind,
Și muguri curg din inima-ți beteagă,
Pe pieptul meu de gheață, înflorind.
Și nu mai știu de ce și cum dar plâng,
Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut,
Umil m-aplec cu buzele și strâng,
Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut.
Cândva vei spune: el a fost o umbră,
Iar umbra lui era și umbra mea,
Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră,
Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.
Acum când sufletul mi-e rece și uitat,
Când amintiri îmi folosesc drept hrană,
Cu al tău sânge în versuri închegat,
Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană.