Simbol convențional

Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,

Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;

Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,

Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;

În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,

Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;

Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,

Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;

Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,

Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;

Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,

Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Este-un turn neobișnuit, 

Turnul speranței,

Un turn foarte înalt, 

Turnul vrăjitoarei. 

Din afară ușa este, 

Dinăuntru ea dispare, 

Ia și uită mare veste,

Iar ieșirea nu apare. 

Se numește uite așa, 

Căci în turn e doar Speranță,

Mulți săteni rămas blocați, 

Și blocați și o alianță.

De ce oare-i trebuia,

Vrăjitoarea-i să-i închidă?

Dar ce planuri avea, 

Într un rând ca o omidă? 

Au plecat, vreo doi sau trei războinici, 

În rând cu ei vreo patru, cinci pitici, 

Dar ce făceau? 

În excursie plecau. 

Au intrat, 

Nu este ușa, 

Au strigat, 

Nimeni nu i auzi. 

Și un bărbat în căutare, 

Și găsi turnul cel Mare,

Și rămase el blocat, 

Și de-acasă n-a mâncat.

Înfometat el îi găsise, 

Își pierdu și appetitul, 

Hai cu toții la ieșire, 

Că mi-i foame de poftire.

Nu putem să mai ieșim, 

Căci ieșirea nu mai este, 

Ia ce groaznică-i o veste,

Aș mai vrea să gust un pește. 

Hai, măcar să încercăm, 

Și să nu ne mai certăm, 

Că mi-i foame foc și rău,

Vreau să-scult răspunsul tău.

Și-au pornit la drum,

Măi, eu timpul, mi-l consum,

Și, ce cu toba s-o dărâm,

Ce idei acum ai? 

Că mă sperii vai, vai, vai!

Și au dărâmat-o,

Ura, ura am reușit, 

Sunt acum mai fericit! 

Vrăjitoarea-i supărată, 

Nu i deloc chiar încântată, 

Și bărbații au învins o, 

Și de mătură au prins o.

Și eroi au devenit, 

Și e turn obișnuit. 

          Autor: Nicoleta Postovan 

Orice schimbare este ca un vânt care suflă

cu putere și sparge spiralele vieții, dar și

ferestrele, componente uzate ale clădirilor~

structuri încă elastice, care se leagănă și

se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.

Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută

noi locuri de muncă. Această stare de lucruri

este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,

care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.

Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,

este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie

matematică, pâna la distrugere completă. Teoria

dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda

reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri

hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate

exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia

in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă

pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.

Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens

al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne

eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc

cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat

în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este

permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și

îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur

își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua

să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.

Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are

nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume

ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și

atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces

mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile

unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep

să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o

alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?

Poezie de Marieta Maglas

Din ochii negrii

Îmbălsămați,

Purtând pecetea

Însetată,

Tot prezentu-i o visare

A tristei mele amintiri.

Trezește-te din viața aceasta

Etern coșmar al cărui suflet

O, tu om

Născut din lumea

Degradată de prezent.

Să incercăm să fim mai buni,

Poate chiar puțin nebuni

Putrezind lângă altarul

Timpului de zi cu zi.

Să încercăm dacă se poate

Ca prin traiul ce-l avem

Și-a luminii insulare

Crezul nostru de-acum să fie

Împărțit în agonie,

Teamă

Și extaz.

Asculta-ți și luați aminte

Pe planeta ce-o ruinați   

Nu-i cadou,

Nu e nici premiu

Că tu exiști și ești vei fi

Tu ești doar viața efemeră

A cărei cântec și chemare

Din întâmplare

S-a născut pe acest Pământ.

Precum greșeala strecurată

În mod voit și arbitrar

Pe planul vieții

Secundar

Mânjind cu sare

Mâzgâlind în mare

Tabloul vieții ce n-a fost să fie

Însă tu l-ai continuat

L-ai subjugat,

După chipul tău

Tu l-ai pictat,

Între pensula  și culoare

Mai e ceva ce n-ai să știi

Tu  niciodată,

Este clipa reîntregită

A unei rame al cărei vis

E să fie, să rămână

Nepictată

Neatinsă, netulburată

Ce poate fi, tu l-ai pictat

Și ai uitat,

Ce n-a fost dar putea să fie.

Peste timp și peste ani

Când nici unul nu vom mai fi

Din geneză se va naște

Același zeu ce prin credință

Va mai spune încă o dată

Să fie lumină

Sau poate doar noapte

Din nou

Pe acest Pamânt.

Trezită dintr-un somn agitat,

De vântul sălbatic ce bate în geam,

Și de un aspru gând înfiripat

În spinul din inimă ce îl smulgeam.

Deschid fereastra razei de lună,

Și-ncerc să-mi liniștesc simțurile,

Îndrăznind să-nlătur norii de furtună

Ca stele din noapte s-aline gândurile.

Mă retrag în mirajul unei cărți,

Spre a îndepărta sentimentul

De a nu răscoli amintirile unei vieți

Ce frumos mi-au însoțit argumentul.

Citind, timpul s-a scurs jumătate.

Pe pleoape o liniște s-a așternut.

Ușor punând semnul în carte,

Un nou vis în somn am străbătut.

Ca un regizor, subconștientul crează.

Sperând ca acel gând mult dorit

Ce-n inimă calea o luminează

Să se scalde în al stelelor licărit.

Se așterne în poala toamnei

A naturii frunză galben-ruginie.

Miresmele strugurilor și a prunei

Se pregătesc pentru domnie.

În grădina de legume de la curte

Se etalează gogonelele și gogoșarii.

Castravetele și varza dau concerte

Iar morcovii și țelina sunt toboșarii.

Mustul dulce care inspiră simfonia,

Pastrama mânuind arcușul pe grătar,

Compun arii animând monotonia

Și ardeiul acompaniază exemplar.

Mărul, nuca și cu para

Se împreună într-un dans

În livadă auzind fanfara

Iar gutuia joacă preferans.

Vuetul tulbure și apa rece

A unui râu ce grabnic trece,

Răscolind nisipu-n vaduri

Zgomotos este ca niște valuri.

Se izbesc de malul de piatră

Ca a unei mări pastel albastră.

Hai ridică-te-n picioare

Viața mea nesclipitoare!

Râul susură, se tânguiește,

Plânge și se tot amărește,

Că vântu-n pădure nu se potolește

Ca și când natura jelește.

Luminișul din ochii naturii

Ca și un talent al picturii,

Îmi descoperă în suflet

Dorința s-alin acel vuet.

Așa senină, calmă și duioasă,

Stai toată ziua închisă-n casă.

Tu nu ieși decât când e soare,

Și când vântul împrăștie boare.

Te-așezi dimineața pe prag,

Și-n taină gândești la cel drag.

Cu o carte în mână, visezi

La sentimentele ce le posezi.

Și așa gânditoare tu stai,

Până ce-ncet după plai,

Soarele roșiatic s-ascunde,

Și Luna cum iese din unde.

Și tot gândind cu ochii-n zări,

În pieptu-ți mic svâcnesc cântări.

Și cântecu-ți de dor e plin

Și-n inimă-ți înfipt un spin.

Ce dor nebun de el îți este.

Ai vrea să-l vezi săltând pe creste,

Și vântul și ploaia-nfruntând,

Doar dorul să-l aducă-n curând.

Dar vise sunt toate și fum.

Departe-i de tine acum.

Tu-ncearcă cât poți ca să uiți

De ochii căprui cei tăcuți.

În nopți albe de singurătate,

În minte cu ritmuri de tango,

Vârtos simțurile sunt purtate

Pe aripi rozalii ca de flamingo.

Bătăile inimii sunt înaripate,

Iar sufletul aspiră la iubire.

Și cu un suflu plin de voluptate

Îngădui corpului avântul de trăire.

Spre dimineață când zorii apar,

Pe ritmuri de vals starea unește

Toate simțurile ca la un stupar,

Și firav imboldul vieții renaște.

Creând în cursul întregii zile

În minte ritmuri cât mai vioaie,

Și înfruntând toate vânturile

Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.

Visând cu ochii deschiși larg

La ritmuri de jazz și blues,

Am ridicat la corabie catarg

Navigând pe ape ce-mi dau ghes.

Și mă gândesc la clipe magice

În ritmuri de muzică piano,

Primind în dar momente feerice,

Așa cum cafeaua e și capucino.

Acest modest talisman 

Ce îl primim în fiecare an,

Soli de primăvară aduce

După iarna ce se duce.

El simbolizând calin,

Aer, apă, cer senin,

Soarele cu a lui căldură,

Acasă florile din bătătură.

Sper ca solul să fie bucurie!

Să aducă pacea timpurie,

Un gând bun și fericire,

Voie bună, liniște, împlinire.