Simbol convențional
Într-o lume plină de dileme
Oare suntem robii concepțiilor,
Victimele tuturor decepțiilor,
Afișând nepăsători embleme?
Așteptăm cu nerăbdare timpul
Să ne indice drumul de parcurs,
Ca și când viața ni s-a scurs
Precum din clepsidră nisipul.
Evadăm din răcoarea gândului
În îmbrățișarea caldă a inimii,
Exclamând cuvinte-n acronimii
Și acceptăm ideea fondului.
Ne frământă adânci tradiții
Perpetuu în viața noastră,
Ca cerul de culoare albastră,
Urcând spre culmi în noi condiții.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Cornelia Buzatu
Data postării: 18 februarie 2024
Vizualizări: 617
Poezii din aceiaşi categorie
Sensul
N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Norocul, bată-l vina
“Norocul ți-l faci cu a ta mână”
O-nțeleaptă vorbă strămoșească,
Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,
Oș lăsa-o eu să vorbească,
În strună să-i cânt,
Și ea după strună să-mi joace,
Și așa s-o ținem până când
M-o lăsa cu povețele ei în pace.”
Destinul ți-e o carte deschisă
Și sufletul ți-e cerneală
C-a ta inimă s-o lași scrisă,
Căci ea ție îți e leală
Și-i dictează cum să scrie
Stiloului cel mort al conștiinței
Despre lunga lui călătorie
În ale veseliei și suferinței.
Coperțile-i sunt colorate
De cei pe care-i porți în inimă,
Care te susțin în tot și-n toate
Și direct pe suflet îți imprimă
Minunate desene, mici scrijelituri,
Dar tot tu ești autorul cel dintâi.
Riga
Riga Riga unde ești tu?
Sunt un conte fără Riga și Soare
Venit am într-un secol greșit
Riga Riga de ce nu te arăți ?
Rămân un cireș nobil între spinii plebei
DOAMNE DOAR TU POȚI…
Dă-mi doamne-n fiecare zi
Un vers din poemul vieții
Mai lasă-mi ziuă până la apus
Și lumină-n timpul nopții
Să pot să simt , să deslușesc
Șoapte în ploaia de stele
Doamne, pios îți mulțumesc….
Îngenuncheat și resemnat
Îndrăznesc timid, să te conjur
Dă zilelor un nou contur
Lumina ochilor să o scald
Printre cuvinte de smarald
Ce-n suflet mi s-au incrustat
Într-un poem neterminat…
Coborând pe-a vieți-mi trepte
Se sting stelele în noapte
Te rog îngăduie-mi s-aud doar…
A lunii harpă cu tăcute șoapte.
Sensul
N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?
Iluzia
Oricât de tare aș striga
Oricât de mult aș divulga
Vorbesc în gol de parcă-s singur
Cu cât vorbesc cu atât înlătur
Și simt nevoia să-ți explic
Și făcând asta mă ridic
Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe
Și-ți arăt spre căi superbe
Și pot să stau să-ți zic o viață
Dar vei ajunge într-o ceață
Căci câtă vreme stai adormit
Nu vei știi ce zic de Infinit
Câtă vreme doar m-asculți
Dând din cap fără să-nveți
Rămâi în inconștiență
Stai și opui rezistență
Și asta-i iluzia mea
Că vreau să ajut lumea
În timp ce eu sunt Dumnezeu
În timp ce-s tu și tu ești eu
Balada cuvântului pierdut
Am credinţa că omul trăieşte un chin,
a dispărut un cuvânt, puţin câte puţin,
îl port în iubire, dar ştiu c-a dispărut,
din lume, balada cuvântului pierdut.
Frunzăreşte nemurirea prin albumul amintirilor,
se-ntretaie penumbrele în gândul tăcut al zorilor,
aşteaptă acolo grăirea un sâmbure al pământului,
să se nască din vorbă în vorbă balada cuvântului.
Renăscuţi de mii şi mii de ori în aceeaşi matrice,
căutăm firul lipsă din părul frumoasei Berenice,
fluturăm îndoielile într-un puzzle viu al vântului
şi ne trecem fără a fredona balada cuvântului.
Încâlcim vieţile sub impulsul chemărilor trădate,
seminţia orgoliului se strecoară din minţi casate,
dar nu vom rosti vreodată ultima vorbă a gândului,
bieţi truditori, mereu neştiuţi de balada cuvântului.
Din spuma haosului mai renasc ursitoare străbune
cu priviri rătăcite şi cânturi răscolind surde strune,
fuioare de vorbe presărate din umbra veşmântului
curg rătăcite spre versul scris în balada cuvântului.
Tot mai cred că lumea trăieşte un vis,
în vorba pierdută-i destinul prescris,
când ziua se stinge şi nopţile dor,
cuvântul ce-i lipsă e viaţă şi dor.
Norocul, bată-l vina
“Norocul ți-l faci cu a ta mână”
O-nțeleaptă vorbă strămoșească,
Să nu crezi: “Imi ține morală o bâtrană,
Oș lăsa-o eu să vorbească,
În strună să-i cânt,
Și ea după strună să-mi joace,
Și așa s-o ținem până când
M-o lăsa cu povețele ei în pace.”
Destinul ți-e o carte deschisă
Și sufletul ți-e cerneală
C-a ta inimă s-o lași scrisă,
Căci ea ție îți e leală
Și-i dictează cum să scrie
Stiloului cel mort al conștiinței
Despre lunga lui călătorie
În ale veseliei și suferinței.
Coperțile-i sunt colorate
De cei pe care-i porți în inimă,
Care te susțin în tot și-n toate
Și direct pe suflet îți imprimă
Minunate desene, mici scrijelituri,
Dar tot tu ești autorul cel dintâi.
Riga
Riga Riga unde ești tu?
Sunt un conte fără Riga și Soare
Venit am într-un secol greșit
Riga Riga de ce nu te arăți ?
Rămân un cireș nobil între spinii plebei
DOAMNE DOAR TU POȚI…
Dă-mi doamne-n fiecare zi
Un vers din poemul vieții
Mai lasă-mi ziuă până la apus
Și lumină-n timpul nopții
Să pot să simt , să deslușesc
Șoapte în ploaia de stele
Doamne, pios îți mulțumesc….
Îngenuncheat și resemnat
Îndrăznesc timid, să te conjur
Dă zilelor un nou contur
Lumina ochilor să o scald
Printre cuvinte de smarald
Ce-n suflet mi s-au incrustat
Într-un poem neterminat…
Coborând pe-a vieți-mi trepte
Se sting stelele în noapte
Te rog îngăduie-mi s-aud doar…
A lunii harpă cu tăcute șoapte.
Alte poezii ale autorului
Mareea gândului
Telefonu-mi sună în noapte
Și-o voce rece se aude-n șoapte.
Te-ntrebi de ce ai mai răspuns
La un gând și un cuvânt ascuns.
Apelul este un abis necunoscut
Și îți dorești să nu fi fost înăscut.
Să îl înlături aprig din agendă
Și-ncet să devină legendă.
Poate dacă apelul ar fi ziua
Și în suflet nu ar mai ploua,
Ai încerca șoapta să o înțelegi
Și cuvintele să le dezlegi.
Să pot aduce prin speranță
Un sentiment de siguranță,
O garanție în aura de adevăr
Și-n inimă să nu mai sufăr.
Trăiri
Poate că azi nu sunt atât de sigură,
Cum ieri am fost perfect convinsă,
Că mâine nu voi mai fi singură
În lupta vieții, care părea învinsă.
Principalele simboluri ale vieții,
Apa, aerul, pământul și focul
Sunt elemente necesare tinereții
Ca să croiești bătrâneții cojocul.
Filozofia tuturor trăirilor noastre
Își lasă amprenta dedicatoare
În gândurile și inimile noastre,
Liniștitoare și binefăcătoare.
Barza și broasca
Printre trestia din plaur
Ce cu luciul ei de aur
Se întinde ca o salbă,
S-a oprit o barză albă.
Aplecându-și ciocu-n jos
Chiar se pare, cu folos.
Căci în iarba verde, deasă,
S-a ascuns broasca râioasă,
Înștiințată prea târziu
De suratele-i din râu,
Că o barză stând pe-o rână,
Se uita la ea cu râvnă.
Într-un fel se tot gândea
Oare barza n-o trecea
Peste trupul ei călcând
Fără să-i prindă de gând?
Sau poate cu ciocu-i mare,
Făr' să facă zarvă tare,
O va lua într-o secundă
Fără chiar să stea la pândă?
Dară berzei pare-se,
Tot așa uitându-se,
Îi veni milă deodată
De broasca cea îndurerată,
Și zărind berzele-n zbor
Că treceau peste un nor
Îndreptându-se grăbite
Către țărmurile-nsorite,
Aripile și le-ntinse,
Cu picioarele împinse
Iarba verde de mătase,
Și gândi broasca s-o lase,
Zburând sus și tot mai sus
Ca un soare neapus.
Iară broasca cea-ngâmfată
Se mândri către-o surată:
-Ai văzut că barza zboru-i
Și l-a luat s-ajungă stolu-i?
-De frică ca să nu fie
Măncată de noi de vie,
Zise cealaltă surată
Fudulă ca și-astălaltă.
Speranță
O perdea de flori albastre
Acoperă o fereastră spre cer,
Iar făpturile-n chipuri măiestre
Prin iris privesc în mister.
O boltă clară, curată
Deschisă-i spre inima ta.
Albastru-i feeric te-mbată,
Te-mbie spre a medita.
Blând, vântul adie în azur,
Buchete de litere-n vers,
Și-s toate prinse-n contur,
Izvor de frumos din imens.
Mireasma plăcută a vieții
Trezită-i sub roua de dor,
Și-i ceri doar un ceas tinereții
Înfiripată-n gândul hoinar.
O frunză firavă de laur
Pe frunte discret strălucește,
Încununând visul de aur
Bucuria în suflet trudește.
Din umbră, cu pașii timizi,
Hazardul te-ncearcă din nou,
Dorind fericirii ca tizi
Speranța, credința în nou.
Prima iubire
Ploaia de stele ce cade din cer,
Hrănește rădăcina primei iubiri,
Înflorind în crepuscul de priviri
Precum florile unui vonicer.
Ramurile lui în patru muchii,
Inspiră iubirea prin jurăminte
În cuvinte blânde și sfinte
Ce-n bucurie oglindesc ochii.
Nuanțele albe-verzui de arbust
Împrăștie mirosul dulce al fericirii,
Și tu împărtășești efectul iubirii
Fără a ignora aspectul ei vetust,
Sentimentul iubirii este veșnic.
Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,
Diamant într-o montură din aur,
Simfonie în suflet creată năstrușnic.
Ritmuri în minte
În nopți albe de singurătate,
În minte cu ritmuri de tango,
Vârtos simțurile sunt purtate
Pe aripi rozalii ca de flamingo.
Bătăile inimii sunt înaripate,
Iar sufletul aspiră la iubire.
Și cu un suflu plin de voluptate
Îngădui corpului avântul de trăire.
Spre dimineață când zorii apar,
Pe ritmuri de vals starea unește
Toate simțurile ca la un stupar,
Și firav imboldul vieții renaște.
Creând în cursul întregii zile
În minte ritmuri cât mai vioaie,
Și înfruntând toate vânturile
Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.
Visând cu ochii deschiși larg
La ritmuri de jazz și blues,
Am ridicat la corabie catarg
Navigând pe ape ce-mi dau ghes.
Și mă gândesc la clipe magice
În ritmuri de muzică piano,
Primind în dar momente feerice,
Așa cum cafeaua e și capucino.
Mareea gândului
Telefonu-mi sună în noapte
Și-o voce rece se aude-n șoapte.
Te-ntrebi de ce ai mai răspuns
La un gând și un cuvânt ascuns.
Apelul este un abis necunoscut
Și îți dorești să nu fi fost înăscut.
Să îl înlături aprig din agendă
Și-ncet să devină legendă.
Poate dacă apelul ar fi ziua
Și în suflet nu ar mai ploua,
Ai încerca șoapta să o înțelegi
Și cuvintele să le dezlegi.
Să pot aduce prin speranță
Un sentiment de siguranță,
O garanție în aura de adevăr
Și-n inimă să nu mai sufăr.
Trăiri
Poate că azi nu sunt atât de sigură,
Cum ieri am fost perfect convinsă,
Că mâine nu voi mai fi singură
În lupta vieții, care părea învinsă.
Principalele simboluri ale vieții,
Apa, aerul, pământul și focul
Sunt elemente necesare tinereții
Ca să croiești bătrâneții cojocul.
Filozofia tuturor trăirilor noastre
Își lasă amprenta dedicatoare
În gândurile și inimile noastre,
Liniștitoare și binefăcătoare.
Barza și broasca
Printre trestia din plaur
Ce cu luciul ei de aur
Se întinde ca o salbă,
S-a oprit o barză albă.
Aplecându-și ciocu-n jos
Chiar se pare, cu folos.
Căci în iarba verde, deasă,
S-a ascuns broasca râioasă,
Înștiințată prea târziu
De suratele-i din râu,
Că o barză stând pe-o rână,
Se uita la ea cu râvnă.
Într-un fel se tot gândea
Oare barza n-o trecea
Peste trupul ei călcând
Fără să-i prindă de gând?
Sau poate cu ciocu-i mare,
Făr' să facă zarvă tare,
O va lua într-o secundă
Fără chiar să stea la pândă?
Dară berzei pare-se,
Tot așa uitându-se,
Îi veni milă deodată
De broasca cea îndurerată,
Și zărind berzele-n zbor
Că treceau peste un nor
Îndreptându-se grăbite
Către țărmurile-nsorite,
Aripile și le-ntinse,
Cu picioarele împinse
Iarba verde de mătase,
Și gândi broasca s-o lase,
Zburând sus și tot mai sus
Ca un soare neapus.
Iară broasca cea-ngâmfată
Se mândri către-o surată:
-Ai văzut că barza zboru-i
Și l-a luat s-ajungă stolu-i?
-De frică ca să nu fie
Măncată de noi de vie,
Zise cealaltă surată
Fudulă ca și-astălaltă.
Speranță
O perdea de flori albastre
Acoperă o fereastră spre cer,
Iar făpturile-n chipuri măiestre
Prin iris privesc în mister.
O boltă clară, curată
Deschisă-i spre inima ta.
Albastru-i feeric te-mbată,
Te-mbie spre a medita.
Blând, vântul adie în azur,
Buchete de litere-n vers,
Și-s toate prinse-n contur,
Izvor de frumos din imens.
Mireasma plăcută a vieții
Trezită-i sub roua de dor,
Și-i ceri doar un ceas tinereții
Înfiripată-n gândul hoinar.
O frunză firavă de laur
Pe frunte discret strălucește,
Încununând visul de aur
Bucuria în suflet trudește.
Din umbră, cu pașii timizi,
Hazardul te-ncearcă din nou,
Dorind fericirii ca tizi
Speranța, credința în nou.
Prima iubire
Ploaia de stele ce cade din cer,
Hrănește rădăcina primei iubiri,
Înflorind în crepuscul de priviri
Precum florile unui vonicer.
Ramurile lui în patru muchii,
Inspiră iubirea prin jurăminte
În cuvinte blânde și sfinte
Ce-n bucurie oglindesc ochii.
Nuanțele albe-verzui de arbust
Împrăștie mirosul dulce al fericirii,
Și tu împărtășești efectul iubirii
Fără a ignora aspectul ei vetust,
Sentimentul iubirii este veșnic.
Îl păstrezi în inimă ca un tezaur,
Diamant într-o montură din aur,
Simfonie în suflet creată năstrușnic.
Ritmuri în minte
În nopți albe de singurătate,
În minte cu ritmuri de tango,
Vârtos simțurile sunt purtate
Pe aripi rozalii ca de flamingo.
Bătăile inimii sunt înaripate,
Iar sufletul aspiră la iubire.
Și cu un suflu plin de voluptate
Îngădui corpului avântul de trăire.
Spre dimineață când zorii apar,
Pe ritmuri de vals starea unește
Toate simțurile ca la un stupar,
Și firav imboldul vieții renaște.
Creând în cursul întregii zile
În minte ritmuri cât mai vioaie,
Și înfruntând toate vânturile
Și ploaia, cu sunete de cimpoaie.
Visând cu ochii deschiși larg
La ritmuri de jazz și blues,
Am ridicat la corabie catarg
Navigând pe ape ce-mi dau ghes.
Și mă gândesc la clipe magice
În ritmuri de muzică piano,
Primind în dar momente feerice,
Așa cum cafeaua e și capucino.