Anihilare…

De te-ai întrebat vreodată

Ce-i viața,

Fie in glumă sau serios,

Și chiar de n-ai făcut-o

Sau nepăsarea e cea care încă departe te ține de taine sau mistere,

Ori nici nu-ți pasă ce stă ascuns în ea,

Căci moartea de vrea să-ți fure mereu câte ceva

Și trece neinvitată la o cafea,

Tu spune-i :

Hei moarte,tu știi ce-i viața?

Iar proastă cum e,va pleca neștiind ce să-ți răspundă,

Repetă-i refrenul urâtei,

Zâmbește-i sarcastic,

Traiește fără teamă

Alungă-ți temerile,cheamă curajul,

Viata este doar o scurtă plăcere trecatoare,îți spun eu,

Și nu te mint știindu-te al meu prieten!

(7 iulie 2023-H.S-Irepetabila iubire)

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Hajó

Drága hajó, lebegsz a végtelennek tűnő óceánban,

Melyik kontinensekre mész most újra,

Mi vár rád a következő úticélodnál?

Hajó, hajó...

Miért nem mondtad, hogy annyira szeretsz vitorlázni?

Miért nem figyelmeztettél?

Miért hagytad el a kikötőt, csak egy pillanatra hátat fordítva neked?

Hogyan szokhatnám meg azt az űrt, amit hagytál?

Hogyan fogom kitölteni?

Hajó, hajó...

Könnyű voltál, mint a veréb,

Remélem, boldogabban térsz vissza, mint ahová mentél,

Rájöttem, hogy menned kellett

Így érezted magad

Ezt gondoltad.

Olyan jól megépítettünk téged fából, a kormányból, a fedélzetről,

Több vitorlalapból,

Még a horgogodat is felcsatoltam,

Tudom, hogy nem lesz könnyű dolgod,

Az óceánnak vannak szeszélyei,

Nem tudod mire számíthatsz,

Amikor felkavar, és minden irányba megráz,

Csak azokon az útvonalakon visz, amelyek számára könnyebben elérhető,

Amikor nehéz lesz számodra, amikor úgy érzed, hogy nincs módod a felszínen maradni,

Kérem, nézzen le, nézze meg a mellékelt horgonyt,

Gondolj arra, hogy messziről, akár több ezer kilométerről,

Vigyázok rád, a szívemben van,

Csak arról van szó, hogy már nem vagy a közelemben, hogy megmutassad,

Tényleg, mennyit jelentett a kapcsolatunk,

(Érvelő hangnemben)

Érezd jól magad, engedd el, felejtsd el, ki alkotott téged,

Két hét alatt meg sem közelítettük,

Ha így gondolod, a te döntésed...

Csak tudd, hogy törődöm veled, ezért építettem olyan jól,

Végső bátorításként azt mondom: "Nem szabad megijedni azoktól a viharoktól, amelyekkel az óceán átkelésénél találkozni fogsz. Ne felejtsd el, hogy a vihar után jó idő jön."

A hajó:,,Mit tennél? Nem maradhatok egy napot Rio de Janeiró ban? Csak egy nap, csak ennyit akarok, aztán visszajövök hozzád, ígérem!"

Mina!

Vor să mai închid-o mină

Pe motiv că poluează,

Spun că UE, e de vină

Și nu Ei..care sunt varză!

Minerul!

Sapă galerii și ne aduce

Untul negru zis cărbune,

La Varvara își fac cruce

Și toți cred..în sfântul nume!

Cărbune!

Am pus cărbune în sobă

Că afară-i ger năpraznic,

Lor vreau să le zic o vorbă

Pe miner nu-l faceți..casnic!

Votul!

Vine anul cu alegeri

Și minerul se întreabă?

Eu pe cine să pun votul?

Că voi toți sunteți..o pleavă!

Am deschis o carte,
dar mâna mea s-a născut
din toate cărțile pe care nu le-am citit.

Sunt iar surprins de ce ai face,

Și plâng uitându-mă la noi,

Te-ascunzi temută-n carapace,

Ori faci iar pasul înapoi.

Pământul freamătă unde pășești,

Iar râma dinăuntru țipă,

În mersu-ți grabnic obosești,

Și vrei să zbori c-o singură aripă.

Azi singură alergi spre bătrânețe,

Și vrei să-ntâmple lucruri dinadins,

Destinul ca pe-un prunc să te răsfețe,

Iar brațul tău să fie necuprins.

Nepăsătoare însă adulmeci tragedii,

Iar spaima nopții te doboară,

Și nicidecum nu vrei ca să mai fii,

Femeia dulce de odinioară.

Mă simt în fiecare zi învins, 

De timp, de viață și cuvinte, 

Şi mă apucă-un dor aprins, 

De înaintașii din morminte. 

Mă reclădesc doar din erori, 

Iar lut mi-e gângurit de prunci, 

Mă-nsuflețează ai zilei zori, 

Şi zbor din nou pe stânci. 

Călăi cu flori la butonieră, 

Zâmbesc la fiecare pas al meu, 

Iar sufletul mi-l văd ca pe o sferă, 

Ce se înălță trist la Dumnezeu. 

Pe-al tatei trunchi mă altoiesc, 

Și înfrunzesc la mama-n brațe, 

Pământul pe vecie să-l umbresc, 

Hulit de farisei și de paiațe. 

Când păsări or să-și facă cuib în mine, 

În triluri vechi atuncea am să cânt, 

Durerea omului ce apocaliptic vine, 

Pe norii cerului, victorios călcând. 

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,

Asculţi doar muzică de clopot,

Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,

Când dinţii coasei râd în hohot.

Luate-ar dracu și pe tine,

Apoi să-ngheţe iadul bocnă,

Îngerii cu lungi patine,

Să vină, să dea la copcă.

Să halim pe burta goală,

Mușchi de moarte congelat,

Să trăim fără morală,

Duși cu pluta spre păcat.

Sfârşit de partidă, fără-un şah mat,

Pionii, nebunii şi caii nu mai au loc,

Se-mpart pătrăţelele în mod diplomat,

Între iluminaţii ce participă-n joc.

Un viitor luminos abolit omenirii,

Decretat la dejun de-un guvern mondial,

Ne aduce pe toţi în pragul orbirii,

Şi ne scoate sufletul din sanctuar.

Moartea-şi aruncă măseaua stricată,

Apoi boleşte pe un pat de spital,

Coasa-i tocită de atâta viaţă luată,

Cioclii împing înc-un dric mortuar.

Sfinţi indignaţi de prezenţa divină,

Privesc melancolic spre iad,

Mântuirea pare pentru dânşii străină,

Din aura lor fulgi de lumină tot cad.

Muribunzi, admirăm imbecili şi nebuni,

În biserici se lăfăie sfintele moaşte,

Purtăm pe cap înspinate cununi,

Şi aşteptăm pe Iisus să ne-mpungă în coaste.

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."